Cesare Pavese și literatura română

Cesare Pavese și literatura română   Am avut ca prim resort spre Citeşte

EXEMPLARITATEA CA DESTIN LITERAR

Giacomo Prampolini și literatura română   Argumentul intervenției noastre e strâns conectată Citeşte

Crochiuri de vise întrerupte

Crochiuri de vise întrerupte     Un oracol în stufărișul verde surâde morții Citeşte

poeme regăsite vara 2017

am ajuns deja mâine   Nu găsesc drumul pentru că sunt în Citeşte

Bianca Maria Frabotta Poesie scelte da me / Poezii alese de mine

  „În lăuntrul nostru există o parte mută, apăsătoare ca o Citeşte

Un mio saggio su Andrea Zanzotto / Un eseu al meu despre Andrea Zanzotto

Un mio saggio su Andrea Zanzotto, rivista „LE MUSE” - Citeşte

Coșmaruri

Coșmaruri   Mamei memento al clipei despărțirii   Age quod agis –   Împușcătura din somn Citeşte

Un pensiero dantesco assolutamente attuale

Chiunque ragiona in modo così ripugnante da credere che il Citeşte

ALTE NOI POEME

LA UMBRA UNEI STRANII MELANCOLII   Pe bătrânica Veta a lui Buță Citeşte

Dante Maffia, Per Craiova... poeme

DANTE MAFFIA   Per Craiova*·   Ce e iubirea   Au încercat să ne învețe Ce e Citeşte

Disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură Notă: Repropun aici o intervenție la un Citeşte

Davide Rondoni Mișcarea poeziei, o lungă adnotare despre Dante

Davide Rondoni   Mișcarea poeziei, o lungă adnotare despre Dante Nostalgia mișcării   Commedia Citeşte

Alte noi poeme

  Săgeata lui Zenon   L-am întâlnit pe Kafka în miez de Citeşte

Un cinefil desuet: ispita anacronismului

În ciuda multor evidențe din îndeletnicirile mele de-a lungul unei Citeşte

Giuseppe Ungaretti Poesie / Poezii

  Poesie tratte da Dialogo 1966-1968   Poeme din volumul „Dialog” 1966-1968 È ora famelică   Strappati Citeşte

UN MAGNAT ÎN SLUBA COMUNITĂȚII

  Blog/Notes   George Popescu   UN MAGNAT ÎN SLUBA COMUNITĂȚII   (Un model terapeutic pentru maladiile Citeşte

Noi poeme noi

  Horrendus mundus   Nu mai alerga. Oprește-te, Lume: alertă de-acum și prea hazardată, Citeşte

Vittorio Sereni despre Salinas òi Celan

Vittorio Sereni   UN DINCOLO DE POEZIE*   (P. Salinas –  P. Celan)   Înainte de Citeşte

George Popescu

e se tremo è perché sento   e se tremo è perché Citeşte

Itaca

Itaca – la deviazione dall’equivoco? Una ipotesi di lettura poetica di Citeşte

MICHELE FIANCO Nel magma di una irrecusabile intimità

12 October 2020
Autor

MICHELE FIANCO

 

 

 

 

Nato a Roma nel 1968.

Si occupa di comunicazione istituzionale e culturale.

Negli anni Novanta pubblica in diverse antologie e riviste come poeta e come critico.

Redattore della rivista di letteratura “Dàrsena” (Minimum Fax, 1994-1996), è presente nelle antologie Tutti Frutti (Le impronte degli uccelli, 1999) e La poesia di ricerca in Italia del Cirps, a cura di Francesco Muzzioli (2001).

È tra gli autori dell’Almanacco Odradek 2003 e 2007. Nel 2008 è presente nell’antologia Poesia a comizio, a cura di Marcello Carlino e Francesco Muzzioli (edizioni Empiria). Sempre nello stesso anno pubblica la raccolta Versi in via di liberazione (e un numero civico) per Le impronte degli uccelli. È del 2009 invece la plaquette The Best of… che raccoglie brani ‘esemplari’ dal 1990 ad oggi, con interventi critici di Carlo D’Amicis, Mario Lunetta, Francesco Muzzioli, Paolo Restuccia.. Nel 2011 esce invece Swing!, il suo primo romanzo (Polìmata Edizioni, ultra/corpi),  Michele Fianco, ma non puoi fare come tutti gli altri?, raccolta di poesie e disegni, Pescara, Tracce edizioni, 2013.

 

 

Nel magma di una irrecusabile intimità

 

Sorprende e affascina, nella poesia dell’ancor giovane Michele Fianco, la presa di una discorsività ulteriormente salvata per mezzo di un’ironia che non esclude, anzi richiede il Sé: una specie di via libera del pensiero obliato – disarticolato al livello di una folgorante sensazione – nel magma di una irrecusabile intimità. La discorsività, assunta come dicevo, si ritrova nelle fibrillazioni del dire, gorgoglianti e nello stesso tempo ansiose, in successioni sincopate, segno di una sincerità che porta a conferire al lirismo una considerevole dose d’autenticità.

I suoi poemi circoscrivono forme e formule prese dallo spettacolo, nella ammirevole sintonia col sincretismo dell’arte plurale, in cui la teatralità rivendica sonorità musicali da sottofondo che non manca di un gusto del rock con ben chiare aperture al sociale.

Fuori dal salone, anzi dagli angoli di una biblioteca coabitata nel cerchio ristretto di incurabili libromani, la poesia va verso un pubblico più ampio, più eterogeneo e più dedicato al polimorfismo culturale; è canto, ma non leopardiano, bensì iscritto sulla linea post-novissima, concorrendo lo chiasso della strada, e senza ignorare il suono della confessione pura, qua e là, invece del tutto desacralizzata, con un laicismo che incombe l’impegno civico.

 

 

 

 

da versi in via di liberazione

 

 

viale mondo

 

viale mondo, centrale viale,

dove la via, via via, sale

che trovi un incontro, un incontro

che quell’incontro sei tu,

se dio vuole, ed era da andare,

sì, da lasciare accadere,

disparo anno pure se paro,

notte notturna di più

 

ti ho offerto un po’ tutto quello che c’era

in quest’angolo bar,

facile in fondo l’asciugo dei cieli,

la luce dei mari

e il fondo davvero, uno specchio

dove io nonché il viso mio

e tu, il viso uguale, di rara

armonia di momenti rari

 

ma non ora era il gioco

quello del dire, quello del fare

non è questa la strada che

dico, non ti ho mai detto questo

se non le vite dove vanno

a girare dentro e di più,

dentro di sé invece di andare

ma di andare all’amore,

 

tutto il bisogno, bisogno

mio, peccato di verità

un tocco toccato di fretta,

che potemmo ma di fretta

ma fino al vivo del vivo,

nel letto di un letto non basta

in testa di testa, di cuore

nel cuore e tu dammi retta

 

le parole per noi sono già state

scritte in ogni parola,

da sempre e per sempre con tutto l’io

che posso e che ho potuto

 

finora e con ora sul viale

del mondo, viale centrale

che arrivai in tempo, giusto in tempo,

per vederti salutare

 

(e fu forse anche una lacrima tua

ma dalla vita mia)

 

numero paternalistico 512

 

vieni, ti racconto che più vicino

ai cinquanta che ai venti

pare che tutto si riapra e si respiri

tutto nuovamente

se in corso di vita rinnovi te

e rinnovellato, andando,

vai incontro al mondo che

a braccia aperte abbraccia, così, correndo,

 

e ti racconto pure

che se ci credi infine ci riesci

a metterti alle spalle le scale

che le scale alle spalle

sono già fatte e aprirti all’amore

ora ti è quasi banale

tanto quanto per più meglio lavorare

il c’entro centrare,

 

poi potrei dirti,

possibile figlio mio, figlio adorabile,

che non ci sei per un appuntamento

mancato, che è vero

in parte e in parte questo mondo

ti è già stato dedicato,

spezzettato, esploso tutto per te

in mille lingue tradotto,

 

tradotto e abbandonato ma non importa,

l’angolo di sguardo

è quello che porta, che porta

avanti me e te, mica cosa,

e poi che non è tua madre che

non è voluta venire,

che non vuol restare e poi

i capricci non soffocare,

 

si sa, non sarebbe giusto,

come giusto non è accollare

la crisi mia all’ipocrisia,

alla barbarìa di questa via

senza via, di questo falso passo

senza piede e riede

alla porca mensa borghese,

che così è chi ci crede

 

e ti racconto che non è vero

dopoguerra di vita

questo, che stai e stai bene

in potenza se dimezzato

o anche deficiente che onore dai

nell’essere aiutato

ma non pensarti individuo

se non vuoi essere ammazzato,

 

vedrai, vedrai in faccia quelle facce,

le voci ascolterai

che nulla sapranno dirti,

né diranno ad alcuno mai

se vuoi fare fai ma che sei tu

e il tuo aiuto quello che serve

diranno invece se di sé

responsabilità ti danno,

 

tu non prendertene mai,

gioca sempre poi combina guai,

mi raccomando, non fare

tutti gli stessi errori miei,

mio esempio errato,

ironico, politicamente scorretto,

cercatore delle verità,

padre di un figlio mai stato,

 

vieni e ascolta, ora che sto più vicino

ai cinquanta che ai venti,

che sia giusto che il mondo, la vita,

il pensiero s’arroventi

è giusto come è giusto

che tu non sia mai nato, sappi,

possibile figlio mio,

incontro di lavoro mancato

 

(che se fossi nato saresti nato – ahimé –

nato imparato)

 

 

 

Da The Best of…

 

faccio tutto!

 

faccio tutto, facci caso,

pure se ho scritto per te tanto,

tenendoti il muso, sì,

ma almeno un milione di frasi intanto

ti ho detto e ti ho fatto

e cantato almeno decine di standard

anche se tutto vuoto è intorno,

già, come sempre era stato…

 

faccio tutto, faccio ancora,

che a imparare si sbaglia, sempre,

soprattutto imparando

una strada, una cosa, ecco, la vita

falla e sta zitto, tutta,

quella che viene, sì, faccio vita

ch’a impararla si sbaglia

ma non, però, di qualche attimo in giù…

 

faccio padre e madre, faccio io,

da un tempo che si perde,

e facendo di me, di me che –

che poi l’ho fatto di te,

l’ho fatto di tutti, d’ogni –

sbagliando – con chi poi ci è stato

e chi no, e non dire perché,

farei di tutto un perché…

 

perché il tempo è questo, ecco,

tempo faccio (ho fatto il mio)

tempo che non c’è, che non arriva,

non son questi i pianeti,

non è questa la storia,

la geografia, ma – vero! – faccio,

sì, anche qualcosa di più,

di più che ci ho perso la faccia…

 

faccio tutto, tutto in rincorsa,

un lavoro, un amore e stare,

e stare e aspettare, allora aspetto

a pensare ma il pensiero

non viene, non parte il concetto,

non parte più niente, certo,

non so cosa faccio per farmi campare,

non so spiegare…

 

faccio tutto, faccio scuola,

faccio luce nella tua vita

che vedi e rivedi e hai rivisto

e non hai mai capito mai,

sai, così inghiottita,

pensi di averla fatta tu la mossa,

credi, quando il tempo,

quando questa storia di storie muore…

 

ma alla fine, ultima ipotesi,

faccio sempre, mentre

merda fuori piove, sì,

ne piove tanta e non ti ripari

e alla fine non la senti più andando,

come tu,

ché alla fine, ultima ipotesi,

citòfoni mondo…

 

(ma strani i voli tuoi,

non cadono veramente mai!)

 

that’s amore!

 

cara chi…

 

dimenticavo: ingrasso,

e se non fosse per questo paese

(forse, italia) che ti caccia ogni momento,

da queste parti,

qui, da me, ci si starebbe,

non dico tutti, ma, sì, bene,

come il bene che ho voluto,

che ti ho voluto tanto e dare,

 

così, ma senza troppo scervellare…

 

immagina, oggi m’incontri e chiedi:

come stai? come sto? sto qui con l’anima,

qualche luce – solo – a base di pesce,

 

non voglio dirti il tempo era diverso,

che in questo tempo, tempo ufficiostàmpa,

te ne ingozzi, di parole, di niente…

 

è averne il gusto – e a questo punto sigla,

sigla di tutto, mi parte l’orchestra,

dal cuore, e non saprei più tornare…

 

cara chi…

 

riinizio, un’altra volta, a ballare,

per quanto si può fare,

io che, invecchiando, avrei cantato,

sembra, mi dicono, a me,

che non ricordo mica niente il mio futuro,

sembra poi…

che te lo fanno sembrare, da lì,

non da me, sì, da un angolo

 

assessorato, medievato, dato,

ma è il timin’ che conta,

l’attacco, il canto, appunto,

e tutti questi non ce l’hanno, punto.

Che bella, invece, la tua biografia lontana,

sì, marina,

la tua biografia santalucìa,

che la vedo, che ci vedo,

 

così, io, te e tutto il mondo a dire…

 

mi hai sparito, vita, via, via da me

che ti ho cercato tanto e poco, il giusto,

il giusto statistico, che non basta,

 

già, ma ora, alle cinque della vita,

no, non è un testamento – testamenti

ne son già sanguinati, vero, e tanti –

è amore, slancio, qualcosa da fare,

se poi, alla fine, ci si mette in mezzo,

e di traverso, un po’ di nostalgia…

 

cara chi…

 

avrai capito, né habitus primo

né natìo sarà,

questo, che ti rendo,

ma io son sempre io, come lo lasci

lo ritrovi, ormai sporco di tempo,

in un tempo che ti ruba:

il lavoro, l’orgoglio, l’intimità,

mi dici un incontro?

 

certo, ma un caffé

è troppo rapsodico, una cena ballabile

invece, che almeno una volta al mese

ricordo di te,

il tuo volto perfetto,

ma solo se io vengo da te,

qua non è dato, come ti ho detto,

mutilato il rispetto,

 

così, damblé, che nemmeno alla mèrica…

 

tipo, fai prosa, ché la vita è prosa

(la vie en prose, in effetti, non male)

o lavorare, ma farlo davvero,

 

è averne il senso, poi, di questo, il passo,

che, aspetta un attimo: chiudo agosto

e vengo, ma che brutto cielo intanto,

 

che, se io metto mano al mondo, giuro,

fa giorno tutto il giorno invece, faccio

un coso, sì, che ci posso giocare,

 

non una ruota da lasciarlo stare…

già, ma è tanta vita fa, cara chi,

è averne il gusto giusto di parlare…

 

Pièsse.

 

E a questo punto sigla, ma di tutto…

 

senza ritorno,

nessun rimpianto,

solo un saluto,

neanche il biglietto,

 

mi parte l’orchestra, guarda, da sotto…

 

 

Da Le oggettivamente belle

[raccolta inedita]

 

Le oggettivamente belle,

 

di cose, esistono.

Ma non questo era il caso.

Anche se, sì, ragiono

nei termini di te, ancora, quando…

E sragiono,

quindi, ora come allora.

Io non faccio parte

del piano, il tuo,

alto, luminoso, finemente

rifinito (e ristrutturato,

pare, e va bene).

Ma le oggettivamente molto belle,

cose,

oltre te – stai certa –

esistono (sì, molte cose).

 

éé

Io forse mi muovo troppo,

 

per te era un fatto

di Lisbona,

di Lisbona y Portugal, sì, certo,

un’idea da guardare,

guardare e non toccare,

ecco, un negozio di quelli

che, da non entrare.

Che ci provo a rimanere,

a rimanere appeso

al mondo, sì, ci provo:

ma il gioco non riesce.

La vita, la vita tutta

poi ti butta, via

e fuori strada

(ma forse io mi muovo troppo).

 

Sì, due anni in quindici chili

ho preso, vero,

ma penso a tutto pure,

ho tutto in testa,

in breve, medio e lungo tempo

messe in ordine

tutte cose, cose concrete,

tanto, molto,

che potrebbero

– non dico solo per me –

essere un piano, il piano,

di programmazione

sociale, economica e culturale,

già,

i prossimi anni

di intera una nazione:

sì, ma quale?

Ma son davvero cose belle,

ti assicuro, certo,

oggettivamente belle,

cose (ed esistono),

molto, molto oltre te.

 

Perché come il sole sei tu,

anzi di più,

è il sole proprio,

è il sole che è come tu,

è caldo sempre, si sa,

ma poi se ne va.

 

 

 

Ho più biografia io

 

di un pianeta, di un mondo,

di un’altra cosa

tipo me che ero con te.

Bagnato di luce, d’ombra

un ramo accettabile,

la vita che va, tutto qua.

Non come ora,

dove morire – sai, sì? –

è un gesto, il batterio

la regola, l’urgenza

il senso del fare.

E tutto questo così,

ma senza respiro,

senza me, senza tutto.

Le oggettivamente

belle, invece, di cose, esistono.

Tu no,

non c’è un mondo di te,

né l’acqua oramai.

 

 

 

MICHELE FIANCO

 

 

 

S-a născut la Roma, în 1968.

Se ocupă de comunicare instituţională şi culturală.

În anii ’90 publică în diverse antologii şi reviste ca poet şi critic.

Redactor al revistei de literatură „Dàrsena” (ed. Minimum Fax, 1994-1996), este prezent în antologiile Tutti Frutti (ed. La impronte degli uccelli, 1999) şi La poesia di ricerca in Italia (ed. Cirps, în îngrijirea lui Francesco Muzzioli, 2001).

Este printre autorii Almanacco Odradek din 2003 şi 2007.

În 2008 e prezent în antologia Poesia e comizio (Poezie şi mitingt), în îngrijirea lui Marcello Carlino şi a lui Francesco Muzzioli, ed. Empiria).

Tot în acelaşi an publică volumul Versi in via di liberazione e un numero civico („Versuri pe cale de eliberare şi un număr civic”, ed. Le impronte degli uccelli.

Din 2009 este placheta The Best of… care adună poezii ’exemplare’

din 1990 până azi, cu intervenţii critice de Carlo D’Amicis, Francesco Muzzioli, Paolo Restuccia.

 

 

Surprinde şi deopotrivă fascinează în poezia încă tânărului Michele Fianco asumarea unei discursivităţi salvate, ulterior, prin filtrul unei ironii ce nu exclude, dimpotrivă supralicitează sinele: un fel de cale liberă gândului uitat –  dezarticulat, la nivelul unor senzaţii fulgurante – în magma unei intimităţi irecuzabile. Discursivitatea, asumată, cum spuneam, se regăseşte în fibrilaţiile spunerii, susurânde şi gâfâitoare în acelaşi timp, în succesiuni sincopate, semn al unei sincerităţi ce sfârşeşte prin a conferi lirismului o considerabilă doză de autenticitate.

Poemele sale circumscriu forme şi formule împrumutate spectacolului, în admirabilă sintonie cu sincretismul unei arte plurale, în care teatralitatea revendică sonorităţi muzicale de fundal nelipsit de un gust al unui rock cu strălimpezi aperturi spre social.

Scoasă din salon, ba chiar şi din cornicele unei biblioteci coabitate în cercul restrâns al unor libromani incurabili, poezia iese spre un public mai amplu, mai eterogen şi mai dedicat polimorfismului cultural; e cântec, însă nu leopardian, ci înscris pe linia post-novissimă, concurând zarva străzii, dar fără a ignora sunetul confesiunii pure, pe alocuri, în totul însă desacralizate, de un laicism ce incumbă angajamentul civic.

 

În magma unei nerecuzabile intimități

 

 

 

din „versuri în curs de eliberare”

 

cale lume

 

cale lume, regală cale,

pe unde drumul, drum-drum suie,

când dai peste-o-ntâlnire şi

întâlnirea aceea eşti tu,

de Domnul vrea, şi de umblat era,

da, să laşi ca iar să se întâmple,

impar an chiar dacă par,

noapte nocturnă în plus

 

ţi-am dăruit cam tot ce era

în barul ăsta din colţ,

într-o înseninare a cerurilor,

lumina mărilor

şi prundul fireşte, o oglindă

unde eu ca şi chipul meu

şi tu, acelaşi chip, de rară

armonie de clipe rare

 

dar nu atunci a fost jocul

cel al zicerii, cel al facerii

nu asta e calea de care-şi

zic, nicicând nu ţi-am spus asta

numai vieţile unde se duc

hălăduind înăuntru şi mai mult,

înăuntru lor în loc să meargă

însă să meargă la iubire,

 

toată trebuinţa, a mea

trebuinţă, păcat de adevăr,

o atingere grăbit atinsă,

ce-am putea însă grăbit

însă până în viul viului,

în patul unui pat nu-i de ajuns

în cap de cap, de inimă

în inimă şi tu-mi dai dreptate

 

cuvintele pentru noi au fost

deja scrise în fiece cuvânt,

din veci în veci cu întregul eu

ce pot şi-am putut

 

până-acum şi de-acum pe drumul

lumii, drum central

ce ajungi la timp, drept la timp,

spre a te vedea salutând

 

(şi-a fost poate şi o lacrimă a ta

însă din viaţa mea)

 

 

număr paternalistic 512

 

vino, îţi povestesc că mai aproape

de cincizeci decât de douăzeci

pare că totul se redeschide şi se respiră

totul din nou

dacă în cursul vieţii te ştergi

şi reînnoit, mergând,

mergi către lumea care

cu braţele deschise îmbrăţişează, aşa, alergând,

 

şi-ţi mai povestesc

că dacă crezi asta reuşeşti

să te menţii pe dosul scărilor

când scările din spate

sunt deja făcute şi să te deschizi iubirii

atunci îţi e aproape banal

cu cât mai mult să lucrezi mai bine,

acel eu contez contează,

 

pe urmă ţi-aş putea spune,

posibil fiu al meu, fiu adorabil,

că nu eşti aici pentru vreo întâlnire

ratată, că e adevărată

în parte şi în parte această lume

ţi-a fost deja dedicată,

fărâmiţată, explodată toată pentru tine

în o mie de limbi tradusă,

 

tradusă şi abandonată dar nu contează,

unghiul de privire

e cel ce poartă, ce poartă

dinaintea mea şi a ta, nimica toată,

şi pe urmă nu mama ta e cea

care n-a vrut să vii,

care nu vrea să rămâi şi pe urmă

capriciile nu sufocă,

 

se ştie, n-ar fi drept,

cum drept nu e nici

să asociezi criza mea ipocriziei,

barbariei acestei căi

fără cale, acestui fals pas

fără picioare şi revine

porcească cina burgheză,

că aşa e cine crede asta

 

şi-ţi povestesc că nu-i adevărat

un după-război de viaţă

acesta, când stai şi eşti bine

în putere deşi înjumătăţit

 

ori chiar nesuferit cum onorezi

faptul de a fi ajutat

însă nu te crede individ

de nu vrei să fii omorât,

 

vei vedea, vei vedea în faţă feţele acelea,

vei asculta glasurile

ce nimic nu vor şti să-ţi spună,

nici nu vor spune vreunuia că-i de folos

de vrei să faci fă dar când eşti tu

iar ajutorul tău cel ce-i de folos

vor spune însă dacă îţi dau

responsabilitate de la sine,

 

nu te lua la harţă cu aşa ceva,

joacă întruna pe urmă aranjează necazuri,

mă rog, nu face toate

greşelile mele,

exemplul meu eronat,

ironic, politic incorect,

căutător al adevărului,

tată al unui fiu ce n-a fost,

 

vino şi-ascultă, acum când sunt atât

mai de aproape de cincizeci decât de douăzeci,

că ar fi drept ca lumea, viaţa,

gândirea se încinge

e drept cum e drept

ca tu să nu te fi născut nicicând, să ştii,

posibil fiu al meu,

întâlnire a unei lucrări ratate

 

(că dacă te-ai fi născut te-ai fi născut. vai –

născut învăţat)

 

 

Din The Best of…

 

fac totul!

 

fac totul, fac caz,

deşi am scris pentru tine mult,

ţinându-ţi botul, da,

însă ce puţin un milion de vorbe de-acum

ţi-am zis şi ţi-am făcut

şi cântat cel puţin zeci de standarde

chiar dacă totul e gol înăuntru,

da, cum mereu fusese…

 

fac totul, încă mai fac,

căci a învăţa e greşit, mereu,

mai ales învăţând

o cale, un lucru, iată, viaţa

e-n eroare şi-i liniştită, întreagă,

cea care vine o fac viaţă

pe care învăţând-o greşim

dar, totuşi, nu de la anumită clipă în jos…

 

sunt tată şi mamă, sunt eu,

de la o vreme ce se pierde,

şi făcând din mine, din mine când –

când apoi am făcut-o din tine,

am făcut din toţi, din fiecare –

greşind – cu cine s-a nimerit

şi cu cine nu şi nu spune de ce,

aş face din totul un de ce ….

 

fiindcă timpul ăsta e, iată,

fac timp ( l-am făcut al meu)

timp ce nu există, ce nu soseşte,

nu astea sunt planetele,

nu asta e istoria,

geografia, ci – adevărat! – fac,

da, chiar şi ceva mai mult,

mai mult decât să-mi fi pierdut chipul…

 

fac totul, totul cu elan,

o treabă, o iubire şi să stau,

să stau şi să aştept, atunci aştept

să gândesc însă gândul

nu vine, nu se iveşte conceptul,

nu se mai iveşte nimic, fireşte,

nu ştiu ce să fac să devin cumătru,

nu ştiu să explic…

 

fac totul, fac şcoală,

fac lumină în viaţa ta

ce-o vezi şi revezi şi-ai revăzut

şi nicicând n-ai înţeles,

ştii, aşa înhăţată,

gândeşti că tu vei făcut mişcarea,

crezi, când timpul,

când istoria asta de istorii de stinge…

 

însă la sfârşit, ultima ipoteză,

mereu fac, în timp ce

plouă cu rahat afară, da,

atâta plouă şi tu te adăposteşti

şi la sfârşit nu-l mai simţi mergând,

ca tine,

încât la sfârşit, ultimă ipoteză,

zbârnâi lume la interfon…

 

(însă ciudate zborurile tale,

nicicând nu se prăbuşesc!)

 

 

that’s amore!

 

scumpo ce…

 

uitam: mă-ngraş,

şi de n-ar fi pentru ţara asta

(poate, italia) ce te-alungă-n fiece clipă,

prin aceste părţi,

aici, la mine, s-ar putea sta,

nu zic toţi, dar, sigur, bine,

precum binele ce l-am voit,

ce ţi l-am voit atâta să ţi-l dăruiesc,

 

aşa, dar fără prea multă bătaie de cap…

 

închipuie-ţi, azi mă-ntâlneşti şi mă-ntrebi,

ce mai faci? ce mai fac? sunt aici cu sufletul,

ceva lumină – singur – pe bază de peşte,

 

nu vreau să-ţi spun timpul altfel era,

că în timpul acesta, timp de cap limpede,

te îndopi cu el, cu cuvinte, cu nimic…

 

înseamnă să-i prinzi gustul – şi la acest punct sigla,

preludiu pentru tot, îmi începe orchestra,

din inimă, şi n-aş mai şti să mă întorc…

 

scumpo ce…

 

reîncep, încă o dată, să dansez,

atât cât se poate,

eu care, îmbătrânind, aş fi cântat,

pare, mi se spune, mie,

că nu-mi amintesc deloc viitorul meu,

pare apoi …

că ţi-l fac să pară, de-acolo,

nu de la mine, da, dintr-un colţişor

 

funcţionar, învechit, dăruit,

dar un ţârâit e ce contează,

atacul, cântul, întocmai,

şi toţi ăştia nu-l deţin, punct.

Ce splendidă, însă, biografia ta îndepărtată.

da, marina,

biografia ta santalucia,

pe care-o văd, ce-o văd acolo,

 

astfel, eu, tu şi lumea întreagă vorbind…

 

mi-ai dispărut, viaţă, departe de mine

ce-atâta şi prea puţin ţi-am vânat justeţea,

justeţea statistică ce nu-i de ajuns,

 

da, însă acum, la orele cinci ale vieţii,

nu, nu-i un testament – testamente

s-au tot însângerat, desigur, şi-atâtea –

iubire, elan, ceva e de făcut,

dacă pe urmă ne punem la mijloc,

şi de-a curmezişul, un pic de nostalgie…

 

scumpo ce…

 

vei fi-nţeles, nici habitus întâiul

nici baştină nu va fi,

ceea ce-ţi fac,

însă eu sunt mereu eu, cum îl laşi

aşa-l găseşti, de-acum murdar de vreme,

într-o vreme ce-ţi fură:

munca, orgoliul, intimitatea,

îmi dai o-ntâlnire?

 

sigur, însă o cafea

e prea rapsodică, o cină dansantă

mai curând, ca măcar o dată pe lună

să-mi amintesc de tine,

chipul tău perfect,

dar numai dacă vin la tine,

aici nu-i sortit, aşa cum ţi-am zis,

mutilat respectul,

 

astfel, damblé, cum nici măcar la america

tipule, fă proză, că viaţa e proză

(la vie en prose, de fapt, nu-i rău)

ori munceşte, dar fă-o cu-adevărat,

şi să-i dai un sens, pe urmă, din ăsta, pasul,

care, aşteaptă o clipă, termin cu august

şi vin, dar ce urât cer de-acuma,

 

că, dacă pun mâna pe lume, jur,

se face ziua toată ziua,  fac un

lucruşor, da, cu care se poate juca,

 

nu o roată de lepădat…

da, dar e atâta viaţă în urmă, scumpo ce,

în a-i prinde dreptul gust de a vorbi….

 

Pièce…

 

Iar la acest punct sigla, dar de tot…

 

 

fără întoarcere,

niciun regret,

un salut numai,

nici măcar biletul,

 

îmi porneşte orchestra, priveşte, dedesubut…

 

 

Din Obiectiv frumoase

(povestire inedită)

 

Obiectiv frumoase,

 

lucruri există.

Dar nu asta era problema.

Chiar dacă, da, socotesc

în termeni de tine, încă, atunci când…

Şi bat câmpii,

deci, acum ca atunci.

Eu nu fac parte

din plan, al tău,

înalt, luminos, cu fineţe

cizelat (şi restructurat,

pare şi-i bine).

Însă obiectiv prea frumoase,

lucruri,

în afara ta – fii sigură –

există (da, multe lucruri).

 

Eu poate mă mişc prea mult,

 

pentru tine era un fapt

de Lisabonă,

de Lisabonă y Portugal, da, fireşte,

o idee de-a privi,

de-a privi şi-a nu atinge,

iată, un comerţ din acelea

care, de neintrat.

Că încerc să rămân acolo,

să rămân agăţat

de lume, da, încerc:

dar jocul nu iese.

Viaţa, viaţa toată

pe urmă te leapădă, departe

şi pe alături

(dar poate că eu mă mişc prea mult)

 

 

 

Da, doi ani vreo cincisprezece chile

am luat, aşa e,

dar mă gândesc totuşi la toate,

am totul în cap,

pe termen scurt, mediu şi lung

puse în ordine

toate lucrurile, lucruri concrete,

prea mult, mult,

ce-ar putea

– n-o zic doar pentru mine –

existând un plan, planul,

de programare

socială, economică şi culturală,

da,

următorii ani

ai unei întregi naţiuni:

da, dar care?

Însă sunt de-a dreptul lucruri frumoase,

te asigur, fireşte,

obiectiv frumoase,

lucruri (şi există),

mult, mult în afara ta.

 

 

Fiindcă tu asemeni soarelui eşti,

 

ba chiar mai mult,

eşti chiar soarele,

eşti soarele ce ca tine e,

e mereu cald, se ştie,

dar apoi se cară.

 

 

Am mai multă biografie eu

 

decât o planetă, decât o lume,

decât al unui alt lucru

ca mine când cu tine eram.

Scăldat de lumină, de umbră

un ram acceptabil,

viaţă ce se duce, asta e.

Nu ca acum,

unde a muri – ştii, da? –

e un gest, bacteria

regula, urgenţa

sensul lui a face.

Şi toate astea aşa,

dar fără răsuflare,

fără mine, fără tot.

Obiectiv frumoase,

însă, lucruri există.

Tu, nu,

nu există o lume de tine,

nici apa de-acum.

 

Arhiva

October 2020
M T W T F S S
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031