“Bucătăresele” lui Lenin

Restitui aici un articol publicat cu exact 21 de ani Citeşte

Mihai Șora - Dialogul generalizat sau încercare de a raționaliza i-realul

Dacă veritabilul act filosofic nu e (pro­babil) sinuciderea, cum cutezase Citeşte

Al. Piru - Portret al criticului la maturitate

Nu e, cred, nici cald, nici frig în imediata vecinătate Citeşte

Vinizio Verzieri

Poezia nu e o rânduire de versuri cu cuvinte uzate în Citeşte

Despărţirea de Doinaş

Notă: articol apărut în revista „Ramuri” la 26 mai 2002 Când Citeşte

Italo Calvino Sfidarea labirintului

Sfidarea labirintului[i] De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au Citeşte

Brâncuşi şi Montale: o întâlnire dantescă

Am descoperit, cu aproape trei decenii în urmă, un articol Citeşte

Întâlniri indimenticabile

B.  Doi prieteni dragi, el, Andrea Santurbano, italian, ea, Citeşte

Întâlniri indimenticabile

B.  Doi prieteni dragi, el, Andrea Santurbano, italian, ea, Citeşte

Cesare Pavese: Cântec

Cesare Pavese   ”Un sat înseamnă a nu fi singuri, a ști Citeşte

Angelo Sagnelli: ”Poetul ca un monah desculț în orașele goale”

Anna Manna: ”Poetul ca un monah desculț în orașele goale” (Interviu Citeşte

Nadia Cavalera: Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic

Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic   Cu câteva luni în urmă, am Citeşte

«Cealaltă Ană» sau Marile Răni ale Poeziei

Destinul poetic al Anei Blandiana, oricât ar părea lipsit de Citeşte

Cântec de trecut muntele

în amintirea lui Patrel Berceanu   ajunsesem unde nu trebuia: pe drumul pe Citeşte

Fernando di Nicola: Ars duplicandi

Prima, la grazia, poi la forza, dopo la fioritura, ecco, il Citeşte

Cesare Segre VISUL EN ABYME ÎN GENIU PUSTIU

Faptul că juvenilul dar postumul Geniu pustiu al lui Eminescu, Citeşte

Piero Bigongiari CONCENTRARE EXTENSIVA LA EMINESCU

Ce mi-i vremea când de veacuri  Stele-mi scânteie pe lacuri... Citeşte

Patrizia Boi – literatura la feminin

    Prezentare şi traducere de George Popescu     Patrizia Boi e o ingineră născută Citeşte

Valerio Magrelli: Eminescu, fără prezentări

Să spunem adevărul, cel mai trist adevăr: printre atâtea nenorociri, Citeşte

Dorin Teodorescu: un model de cărturar uitat

Îi spuneam Mike. Sau mai pe româneşte şi nu fără Citeşte

Sub incidenţa spiritului creator

15 December 2011
Autor

Când, în toamna anului 1966, am păşit, în ambientul abia înfiripat al noii alma mater craiovene, cu un entuziasm întru nimic cenzurat, un singur nume ni se oferea, mie şi celor şaizeci şi cinci de câştigători ai unui examen de admitere riguros şi extrem de exigent (Oú son les niéges d’antan?), drept garanţie a unui parcurs universitar promiţător în raport cu celelalte centre din ţară verificate prin tradiţie şi renume: criticul şi istoricul literar Al. Piru. De altfel, „împrumutat” filologiei bucureştene căreia a continuat să-i livreze lecţiile sale de istorie literară veche şi premodernă, proaspătul decan al literelor din Bănie avea să impună, nu o dată cu un gust cvasi-subversiv, un statut normal – şi firesc – procesului academic abia instituţionalizat împotriva unei opoziţii cvasi-generalizate, mergând de la inerţialele „cadre” moştenite de la institutul (pedagogic) de trei ani până la sinecuriştii locali „de partid şi de stat”.

Curând, printre tinerii dascăli ce-şi verificaseră deja ucenicia în pauperele amfiteatre ale „Sorbonicăi” craiovene, figura cea mai eclatantă pe care fragilul nostru spirit în căutare de tutele solide a reperat-o cu aviditatea unui frate mai mic marcat nu de puţine şovăieli s-a dovedit a fi – şi a rămâne – aceea a lui Eugen Negrici. Prezenţa – şi vecinătatea – sa, tutelară pentru cine, aidoma subsemnatului, îşi testa, nu în clandestinitate ci public şi cu intempestivitatea vârstei, probabila vocaţie poetică, devenea cumva imperativă: măsura unei platoşe, pe de o parte, contra insuficienţelor agresive ale celor rămaşi, în materie de patrimoniu literar, pe versantul prolet-cultului, şi de „sabie”, id est temeritate, pe de altă parte, în avansul sinuos spre o normalitate (şi culturală) pe care, chinuit, o deschidea abia înmuguritul „dezgheţ”.

 *

 S-au scurs, iată, patruzeci şi cinci de ani din acea toamnă: o epocă, s-ar spune, echivalând cu exact cota regimului însuşi în care generaţia mea se născuse şi cu ale cărui provocări acoperind o spirală poliformă, de la nivelul ontic, aşa-zicând cu impact antropologic, la cel axiologic, verificat nu doar în câmp cultural ci la toate palierele socio-vitale, urma să se confrunte. Ce determinare anume mă (ne) anima atunci spre actul de „subordonare” voluntară – ba chiar uneori voluptuoasă – la vigilanţa protectoare, nu „paternală”, mai curând „fraternală”, a tânărului asistent universitar de atunci? Chemând în cauză o memorie care, slăbită în multe alte zone, mi se confirmă vie şi surprinzător de proaspătă pentru acei ani şi acele întâmplări, fisiognomia, vorba negruzzilor de mai an, lui Eugen Negrici în bivalenta ei dimensiune, fizică şi intelectuală, se resuscită aproape neschimbată: bărbat „mare la stat”, cu vorbele cronicarului, captând, cu sau fără voie, interesul colegelor mele ieşite, ele însele, aproape complet dezinhibate în aerul ceva mai răcoros al unei lumi (autohtone) în fază de dezgheţ, şi, mai ales, un tânăr literat posesor al unui set de criterii evaluatoare care, în praxisul comunicaţional, eclata, impunător, ba adesea şi „punitiv” în raport cu inadvertenţele infantile ale învăţăceilor nedeprinşi cu drumul marcat de dificultăţile facerii de sine.

În ambianţa catedrală, discursul lui Eugen Negrici impune prin preeminenţa analiticului, împinsă, în dispreţul oricărei ispite retorice altminteri în  vogă funambulescă pe atunci ca şi acum, până la actul, deseori cu gust impudic, al „decapitării”: „tăierea de capete” era, dacă memoria nu mă înşeală, o figură de stil ce începea să treacă din modă în instrumentarul metaliterar abilitat de noile metode în vogă de extracţie structuralist-semiotică. Pentru cine, ca subsemnatul, se alimentase, oarecum pre-matur, din geografia poeziei aşa-zicând „tari” a primei jumătăţi a veacului, românească şi nu numai, dar într-o neasumată devălmăşie şi, în consecinţă, însoţită de o pedagogie primară în punctul de percepţie şi de promovare, judecăţile tranşate apodictic ale lui Eugen Negrici propuneau, nu doar un alt mod de percepţie a literarului, ci deschiderea spre o abordare sistemică, asumând, în actul decompoziţional, însăşi judecata axiologică pasată astfel destinatarului. În această/acea modalitate de convieţuire interpretativă cu textul literar, oricare va fi fost acela, de la pagina (de-sacralizată metaliterar) a lui Antim la anunţul de mică publicitate din debila presă comunistă, se delinează, în opinia mea, instrumentarul teoretic, cu profil  „patrimonial”, ce va însoţi, egal dar şi cu necesare adaptări adjuvante, aventura literar-spirituală a lui Eugen Negrici.

Oricât de paradoxal ar părea, Eugen Negrici n-avea (nu are?!) aproape nimic din figura morganatică a universitarului de lungă tradiţie, occidentală şi mai ales românească, pe linia, spre a ne opri la spaţiul autohton, începută de Maiorescu trecând prin Iorga şi Nae Ionescu şi sfârşind cu Călinescu. I s-ar fi potrivit mai curând – însă în limite facilitate de conjuncturi aşa s-a şi întâmplat – acea figură mai aproape de analitica psihanalitică, junghiano-hilmaniană, în care textul, literar şi cel indus involuntar spre expresivitate, substituie sufletul supus investigaţiei curative: mediul în care l-am cunoscut şi urmărit mi s-a părut mereu mai afin şcolii americane de laborator sau, cel mult, ofertei seminariale barthesiene.

De altfel, operaţia sugerată de sintagma „tăierii de capete”, respectiv, într-o traducere fragilă, a destructurării liminare a textului spre a contempla, în toată nuditatea, osatura „vinovată” de toate suprapunerile semantice auctoriale, poate identifica şi vectorul operaţional esenţial al fiecăreia din cărţile sale. Şi totul dincolo de particularităţile fiecărui demers, căci dacă, în primele două studii, cele consacrate istoriografiei noastre medievale, prevalează actul de substituire, prin re-omologare a palierelor literarităţii, în Sistematica poeziei şi, îndeosebi, prin Introducerea în poezia contemporană, actul disolutiv consistă într-un proces eminamente descriptiv, de cartografiere, în baza unei „gramatici”, în sensul strict etimologic, elementare verificabile, în faza percepţiei, şi prin rolul ce i se alocă eului creator în confruntarea cu realul. Cine caută, inabil, în aceste studii de maturitate judecăţi de valoare în perspectiva validării ori invalidării unuia sau altuia dintre parcursurile poeziei româneşti se va afla într-o vinovată eroare; stau mărturie în acest sens, înainte de toate, unele reacţii, mai mult ori mai puţin disimulate public, ale unor autori de opere poetice „analizate”, dezarmaţi, cel puţini, în absenţa, în acele demersuri, a unor (aşteptate!) evaluări aclimatizate îndeosebi în (proasta) tradiţie a criticii impresioniste; aidoma, un alt argument l-ar constitui im-proprietatea aceloraşi studii de a fi utilizate, cel puţin precum ştiutele cărţi ale unui Adrian Marino, ca adjuvante didactice.

Nu voi continua eu însumi, aici şi acum, un exerciţiu –  altfel necesar, iar, în dreptul propriului meu destin literar cât va să fie, şi obligatoriu – de evaluare a dimensiunii spirituale producătoare de sens a lui Eugen Negrici şi a operei sale: aniversar, cum e, momentul nu scapă, observ, de un influx al nostalgiei, căruia vecinătatea senectuţii nu-i poate sustrage cu totul acel gust amar-dulce prin care, ireparabil (şi horaţian), timpul fuge uitând în noi resturile învălmăşite ale trecerii (pe nesimţite?) pe drumul vieţii.

Flancat de o vocaţie teoretică institutoare de idei, nu numai novatoare ci şi nelipsită de o bună doză provocatoare, constant în căutarea unui unghi al privirii deopotrivă infra- şi extra-textual, capabil să articuleze o abordare metodică, Eugen Negrici îmi pare departe de a-şi fi istovit zestrea de oferte creative: dimpotrivă, aşa cum ne-a obişnuit, e mai curând plauzibilă irumperea sa pe o piaţă – care geme de oferte ce sfârşesc prin a se dovedi simulacre perfect compatibile cu talciocul vieţii noastre culturale – cu alte surprinzătoare întreprinderi intelectuale capabile să ţină sub lama impenitentă a unei supravegheri lucide sisificul nostru efort de ieşire dintr-un tunel încă încenuşat de scoriile unui paseism avântat.

Un comentariu la Sub incidenţa spiritului creator

  1. tym on 15 December 2011 at 20:41

    interesant site iar temele abordate sunt inedite asa ca ma declar cititor fidel pe viitor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Arhiva

December 2011
M T W T F S S
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031