Milo De Angelis

Milo De Angelis Dalla raccolta „Alta sorveglianza” /   Din culegerea „Înaltă supraveghere”   „Surâse, Citeşte

Mario Costantini, Ploaia

Ploaia   Ascultă ploaia cade în șiroaie   Pământu-i pregătit și-i de trebuință   Cât asfalt totuși și cât Citeşte

“Bucătăresele” lui Lenin

Restitui aici un articol publicat cu exact 21 de ani Citeşte

Mihai Șora - Dialogul generalizat sau încercare de a raționaliza i-realul

Dacă veritabilul act filosofic nu e (pro­babil) sinuciderea, cum cutezase Citeşte

Al. Piru - Portret al criticului la maturitate

Nu e, cred, nici cald, nici frig în imediata vecinătate Citeşte

Vinizio Verzieri

Poezia nu e o rânduire de versuri cu cuvinte uzate în Citeşte

Despărţirea de Doinaş

Notă: articol apărut în revista „Ramuri” la 26 mai 2002 Când Citeşte

Italo Calvino Sfidarea labirintului

Sfidarea labirintului[i] De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au Citeşte

Brâncuşi şi Montale: o întâlnire dantescă

Am descoperit, cu aproape trei decenii în urmă, un articol Citeşte

Întâlniri indimenticabile

B.  Doi prieteni dragi, el, Andrea Santurbano, italian, ea, Citeşte

Întâlniri indimenticabile

B.  Doi prieteni dragi, el, Andrea Santurbano, italian, ea, Citeşte

Cesare Pavese: Cântec

Cesare Pavese   ”Un sat înseamnă a nu fi singuri, a ști Citeşte

Angelo Sagnelli: ”Poetul ca un monah desculț în orașele goale”

Anna Manna: ”Poetul ca un monah desculț în orașele goale” (Interviu Citeşte

Nadia Cavalera: Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic

Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic   Cu câteva luni în urmă, am Citeşte

«Cealaltă Ană» sau Marile Răni ale Poeziei

Destinul poetic al Anei Blandiana, oricât ar părea lipsit de Citeşte

Cântec de trecut muntele

în amintirea lui Patrel Berceanu   ajunsesem unde nu trebuia: pe drumul pe Citeşte

Fernando di Nicola: Ars duplicandi

Prima, la grazia, poi la forza, dopo la fioritura, ecco, il Citeşte

Cesare Segre VISUL EN ABYME ÎN GENIU PUSTIU

Faptul că juvenilul dar postumul Geniu pustiu al lui Eminescu, Citeşte

Piero Bigongiari CONCENTRARE EXTENSIVA LA EMINESCU

Ce mi-i vremea când de veacuri  Stele-mi scânteie pe lacuri... Citeşte

Patrizia Boi – literatura la feminin

    Prezentare şi traducere de George Popescu     Patrizia Boi e o ingineră născută Citeşte

Cronică dramatică

16 January 2012
Autor

Preeminenţa umorală în faţa umorului

O noapte furtunoasă
de I. L . Caragiale
în viziunea lui Mircea Cornişteanu

George Popescu

Nu-mi amintesc cu exactitate când va fi început aventura regizorală a lui Mircea Cornişteanu cu textele caragialiene, pe scena Naţionalului craiovean. Cu siguranţă că relativ devreme, din moment ce stăruie în memoria mea de cronicar dramatic (mai curând ocazional şi un pic indolent decât …profesionist!) fragile, dar suficiente crâmpeie. În orice caz, aventura aceasta ar merita investigată cândva şi nu numai prin grile exclusiv teatrologice, ci şi prin aceea a unor afinităţi organice în care apăsata vocaţie a umorului e constant interferată (scanată) de imixtiunea umorilor*. Faptul că regizorul craiovean a realizat o integrală Caragiale, ba încă şi cu …repetiţii, complinind astfel performanţa scenei craiovene cu care aceasta va marca Anul Caragiale peste scurtă vreme, e un simptom adiacent.

Cu  această nouă mise-en-scène a Nopţii furtunoase, opţiunea regizorului marchează, din cât mi-am putut da seama, un punct de decantare a propriei sale lecturi a lui Caragiale de-a lungul timpului: un act de conciliere între supralicitatea unui comic deseori supra-textual şi o reîntoarcere mai temperată la mesajul considerat, atât cât se poate, intrinsec intenţiilor auctoriale ale marelui dramaturg. Excepţiile, câte vor fi fiind, nu anulează argumentul. În reprezentarea de acum însă faptul că tentaţiile para-textuale ale regizorului sunt rezervate nu preponderent partiturilor actoriceşti, ci ambientului scenografic (modelat inspirat de Lia Dogaru) şi ilustraţiei muzicale susţine aserţiunea de mai înainte. Cele câteva artificii de costume, o motocicletă cu stridenţa ei sfidătoare, ca de altfel economicoase eşantioane muzicale, aş spune, destul de cuminţi în raport cu trecutele ispite ale regizorului asumă mai curând o funcţie extrinsec textuală, una adică rezervată potenţării unei ambianţe cotidiene: un fel de tacită conivenţă cu spectatorul, chiar dacă acesta, în mod ideal, nu prea ar mai avea nevoie de astfel de atenţionări, câtă vreme transparenţa personajelor (universalitatea caracterelor în teatru e deja atu estetic irefutabil!) lui Caragiale e un fapt intrat în existenţa noastră curentă.

Chiar şi distribuţia spre care s-a orientat de data aceasta regizorul mi se pare elocventă pentru acel impuls conciliator avansat, de data aceasta în linia unei mixturi între actori cu verificat potenţial comediagrafic-caragialean, prin experienţă deja consumată dar şi prin calităţi şi disponibilităţi pe care şi le-au sub-înscris în propriul lor destin interpretativ (Ion Colan şi Valentin Mihali) şi mai tineri colegi ai lor (Cătălin Băicuşi, Dragoş Măceşanu, George Albert Costea şi Raluca Păun), inspirat şi inteligent integraţi economiei reprezentatiţiei).
O miză aparte mi s-a pare Cerasela Iosifescu care, printr-un dozaj extrem al mobilităţii scenice şi o emise vocală într-o gamă de alternanţe ce adaugă tradiţiei partiturii un plus de noutate şi de inedit, sfârşeşte prin a îmbogăţi cromatica acestui spectacol. Ea nu mai pare „clasica” Vetă claustrată într-o poziţie de banală adulterină şi, deci, soaţă sustrasă anonimiei mahalageşti, ci condusă, dozat, spre o tradiţie mai degrabă …pariziană, a comediei franceze de fin de siècle, chiar dacă tribulaţiile corporale din scena, ca să spunem aşa, externă a spectacolului, restituie, admirabil, ceva din esenţa mahalalei de isarlâk contagios.
Cele două partituri centrale ale comediei, Jupân Dumitrache şi Nae Ipingescu, sunt susţinute, aşa cum anticipam, de doi dintre cei mai reprezentativi actori ai echipei Naţionalui craiovean din acest moment. Iar dacă pentru Ion Colan, Caragiale pare ai fi destinat un fel de probe de identitate actoricească pe care, de altfel, a reuşit să le satisfacă de-a lungul carierei sale, Valentin Mihali, posesor al unui dispozitiv mai diversificat, deseori mai acasă în investituri ale grotescului shakespearean ori în burlescul bechtian, face, în Ipingescu, un rol ce ţine, de o parte, de contrapunct la Jupânul său, dar căruia reuşeşte să-i şi confere o notă de particularitate pronunţată: cei doi,
reuşesc să rămână atât cât se poate diferiţi, prin nuanţe de mobilitate şi de dicţie ce le sunt proprii, atât cât coabitarea lor în scenă să nuanţeze plusul de „omogenitate” al partiturilor: mai mobil, prin capriciul meseriei, Ipingescu îi rezervă Jupânului (al său, dar şi al …celorlalţi) plusul de „stabilitate”, ca prezenţă fizică, dar şi sărăcia discursivă tautologică până la articularea unui binom captivant.
Cei trei tineri actori selectaţi reprezintă, fără excepţie, dovezi ale intuiţiei remarcabile de care Mircea Cornişteanu nu duce lipsă.
Cătălin Băicuşi, vecinul meu liceal de odinioară în care pasiunea pentru teatru mustea de o precipitare şi o determinare şi pe care, se ştie, a sfârşit prin a le onora, e singurul protagonist (Chiriac) căruia regizorul îi împrumută o funcţie de liant cu cotidianul insidios, în măsura în care vestimentaţia, instrumentarul dar şi elocutoriul verbal îi adaugă suficiente trăsături ale „amorezului” de azi, plutind între o gelozie închipuită şi nu mai puţin …mitocană. Lui i se poate adăuga, aproape în aceeaşi notă, şi Dragoş Măceşanu, un Spiridon slujindu-şi Jupânul cu dezinvoltura unui tinerel amărât de astăzi, sustras mitocăniei din jur, şi pentru care găselniţa scenografică a cortului de campanie spune aproape totul despre misia sa în reprezentaţie.

Dintre toţi, doar Raluca Păun – despre care am mai scris în două rânduri că, deja depăşind stagiul de promisiune, consider că o aşteaptă de-acum o strălucită carieră şi, dacă îmi este îngăduită o mică „agrafă” cu accent istoric, identific în ea admirabilă concurentă, peste timp, a uitatei, din păcate, Iosefina Stoia; proba cea mai instructivă pentru mine a calităţilor interpretative ale Ralucăi Păun o exhibă naturaleţea cu care intră, întreţine şi menţine partiturile ce-i sunt încredinţate, fapt probat indubitabil şi în această Ziţă căreia ştie să-i transpună, decupat, gama nu prea întinsă, dar suficientă caracterial, a personajului de la naivitate grosieră până la mitocănie, însă generând, subiacent, un uşor fior de compătimire.

Un spectacol Caragiale marca Mircea Cornişteanu, într-o tradiţie a scenei craiovene în care regizorul s-a inserat inspirat, inteligent şi obsesiv şi căreia îi conferă, neîndoielnic, o pagină teatrală de referinţă. Şi, spre a reitera, nu fără un gust polemic, celebra butadă atribuită, fireşte, lui Caragiale că în Craiova nu se vine, ci se pleacă”, rostită, pare-se de acesta, la invitaţia insistentă a lui Kiriţescu, pe atunci director al Naţionalului din Bănie, cazul actualului regizor (şi manager) de acum se dovedeşte o nimerită cale de …mijloc: la Craiova se vine, se pleacă, se revine, se suspendă plecarea, dar totul se reduce, până la urmă, şi la capriciile destinului. Pardon, mon cher?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Arhiva

January 2012
M T W T F S S
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031