Notă: articol apărut în revista „Ramuri” la 26 mai 2002
Când am aflat, zilele trecute, la Bucureşti de internarea poetului şi academicianului Ştefan Aug. Doinaş, în spital, n-am crezut nici un moment că întâmplarea ni-l va smulge de lângă noi. Tocmai decisesem să-i consacrăm viitorul număr al revistei «Paradigma», alături de aproape nonogenarul poet italian Mario Luzi, şi mă pregăteam să-l caut. Mai ales că nu mai stătusem cam demult la taină cu acest poet-cărturar de rară spiţă, cu modele şi rădăcini, probabil, printre marii romantici germani din care a tradus magnific, aşa cum numai d-sa ştia s-o facă. Lectura unui număr din «Secolul 21», publicaţia căreia i-a conferit un nou veşmânt şi o nouă viaţă, consacrat lui Nietzsche avusese darul de a-mi re-aminti dimensiunea, aproape mitică, a cărturarului: poet de importanţă, aş spune, crucială pentru o anumită evoluţie a literaturii noastre în momentele ei cele mai nefaste, antamând “mòdele” în aceeaşi măsură în care le-a şi ignorat, Ştefan Aug. Doinaş a fost, deopotrivă şi pe rând, un erudit de sorginte medievală, un traducător de excelenţă, un eseist de clasă, un creator de climat intelectual, un mediator de valori şi o conştiinţă lucidă a epocii sale. Generos şi disponibil, în special cu cei tineri, cu cei care veneau din urmă, atent la eforturile de renovare a ambientului literar de pretutindeni, pătimaş lector de texte fundamentale, din care (cazul lui Nietzsche, a lui Buber, Böhme, Burhardt etc.), Doinaş a funcţionat ca unul dintre factorii modelizanţi cei mai importanţi în perioada ultimilor cincizeci de ani. A făcut, din acest punct de vedere, cât o instituţie. Teza sa predilectă – în care s-ar putea citi o angajare testamentară – era, cred, cea care evalua raportul natură-cultură. Orice act creator, sugera eseistul de rafinament, oricât de minor considerat în raport cu actul creaţiei divine, e chemat să facă proba mutaţiei, de la natură la cultură.
Prin Ştefan Aug. Doinaş, literatura română, şi cultura naţională în ansamblul ei, îndură una din acele pierderi ale căror consecinţe se vor resimţi multă vreme în arealul nostru spiritual. “Prinţul” vânat de “colţii de argint” ai legendarului mistreţ, obosit de multele isprăvi făcute aici, jos, unde aerul pare tot mai otrăvit, s-a decis să se retragă, în zone poate mai ozonate şi mai senine. Spre a se odihni puţin. Dumnezeu să-l ia în paza Sa.
26 mai 2002
