Milo De Angelis

Milo De Angelis Dalla raccolta „Alta sorveglianza” /   Din culegerea „Înaltă supraveghere”   „Surâse, Citeşte

Mario Costantini, Ploaia

Ploaia   Ascultă ploaia cade în șiroaie   Pământu-i pregătit și-i de trebuință   Cât asfalt totuși și cât Citeşte

“Bucătăresele” lui Lenin

Restitui aici un articol publicat cu exact 21 de ani Citeşte

Mihai Șora - Dialogul generalizat sau încercare de a raționaliza i-realul

Dacă veritabilul act filosofic nu e (pro­babil) sinuciderea, cum cutezase Citeşte

Al. Piru - Portret al criticului la maturitate

Nu e, cred, nici cald, nici frig în imediata vecinătate Citeşte

Vinizio Verzieri

Poezia nu e o rânduire de versuri cu cuvinte uzate în Citeşte

Despărţirea de Doinaş

Notă: articol apărut în revista „Ramuri” la 26 mai 2002 Când Citeşte

Italo Calvino Sfidarea labirintului

Sfidarea labirintului[i] De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au Citeşte

Brâncuşi şi Montale: o întâlnire dantescă

Am descoperit, cu aproape trei decenii în urmă, un articol Citeşte

Întâlniri indimenticabile

B.  Doi prieteni dragi, el, Andrea Santurbano, italian, ea, Citeşte

Întâlniri indimenticabile

B.  Doi prieteni dragi, el, Andrea Santurbano, italian, ea, Citeşte

Cesare Pavese: Cântec

Cesare Pavese   ”Un sat înseamnă a nu fi singuri, a ști Citeşte

Angelo Sagnelli: ”Poetul ca un monah desculț în orașele goale”

Anna Manna: ”Poetul ca un monah desculț în orașele goale” (Interviu Citeşte

Nadia Cavalera: Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic

Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic   Cu câteva luni în urmă, am Citeşte

«Cealaltă Ană» sau Marile Răni ale Poeziei

Destinul poetic al Anei Blandiana, oricât ar părea lipsit de Citeşte

Cântec de trecut muntele

în amintirea lui Patrel Berceanu   ajunsesem unde nu trebuia: pe drumul pe Citeşte

Fernando di Nicola: Ars duplicandi

Prima, la grazia, poi la forza, dopo la fioritura, ecco, il Citeşte

Cesare Segre VISUL EN ABYME ÎN GENIU PUSTIU

Faptul că juvenilul dar postumul Geniu pustiu al lui Eminescu, Citeşte

Piero Bigongiari CONCENTRARE EXTENSIVA LA EMINESCU

Ce mi-i vremea când de veacuri  Stele-mi scânteie pe lacuri... Citeşte

Patrizia Boi – literatura la feminin

    Prezentare şi traducere de George Popescu     Patrizia Boi e o ingineră născută Citeşte

Anul Brâncuși

18 April 2020
Autor

V. G. Paleolog și un ciclu de poeme („ocazionale” și pescuite prin trecute vremuri)

 

Cred că întâia întâlnire cu V.G.  Paleolog, cu certitudine brâncușologul cel mai reputat și, alături și dincolo de această calificare, recunoscută, dar deseori ignorată ori uitată) s-a petrecut pe la finalul studenției mele, prin 1967. Totul s-a întâmplat după un „economicos” colocviu desfășurat în holul fostei redacții a revistei „Ramuri” de pe str. Iancu Jianu, plin ochi de interesați și de curioși, la care invitați de vază au fost americanul Sidney Geist (sper să nu mă înșele memoria), Petru Comarnescu și V.G. Paleolog.

Întâlnirea aceea, căci n-a fost în niciun fel un simpozion în structurile sale știute, s-a transformat repede într-un veritabil reper al prea tinerei mele deveniri culturale. Mai ales că doar înainte cu două luni petrecusem, la Tg. Jiu, gazdă a unuia dintre cei mai inteligenți și cultivați la acel ceas colegi de facultate, Valentin Hortopan (ce avea să se sinucidă peste doar câțiva ani în anonimatul unei localități tulcene unde fusese repartizat da dascăl) și, în fiecare dimineață făceau parcursul brâncușian, iar î vreo două după-amiază, stătusem la taifas cu două celebrități, atunci vârstnice târgjiene, sora lui Petru Dumitriu și cea a lui Gheorghe Tătăran. De la ele aflasem câte ceva din biografia titanului din Hobița, inclusiv o parte a poveștii ridicării Coloanei cu girul, se știe, și al ministrului Tătărăscu.

Ulterior m-am apropiat de bătrânul Înțelept al târgului, ce-și flutura, prin târgul craiovean, superba sa barbă deasupra căreia te instigau, nu fără un aer de o blândețe rară filtrată prin grila unei înțelepciuni cu un asumat statut de străvechime. Ani de-a rândul, puținii pe care i-a mai trăit, ne-am plimbat prin centrul cetății a căror istorie nescrisă și nespusă o cunoștea în detalii de epopee barocă, iscodindu-l cu întrebări mai curând „cuminți” (avusese destule necazuri cu regimul de la revenirea sa în țară după periplul european și transeuropean: el îmi spusese o dată că ar fi fost și în America, înainte să revină în Franța, în căutare de aur!). Ultima întâlnire s-a petrecut scurt timp înaintea decesului său când, conducându-l spre apartamentul din blocul de lângă Primărie, m-a oprit cu un gest decisiv și aproape poruncitor spunându-mi aproape sentențios: Dacă aș lua-o de la început, aș pleca în căutarea aurului. I-am replicat, cu o naivă convingere, că va fi fost vorba de aurul înțelepciunii. Mi-a răspuns ritos: nu, aurul pur și simplu, metalul ca tare, e unicul lucru care dă valoare unei existențe. Cât de ciudată a fost și a rămas până acum o asemenea mărturisire, îmi e imposibil să-i atribui un înțeles care să satisfacă. Firește, n-au lipsit din acele discuții mai curând monologale amintirile sale din Montmarte unde îl cunoscuse pe Brâncuși prin mijlocirea lui Modigliani. Ori despre atmosfera nesfârșitelor dezbateri bahice ale celor mai importante  nume ale artei și literaturii franceze și universale ce-și stabilise acolo un stabiliment exemplar de dimensiunea unei academii atipice.

Cu amintirea lui în gându-mi și în intimitatea-mi ceva mai maturizate am scris, scurt timp după plecarea sa, început în satul natal și terminat la Craiova, un ciclu de poem cu substrat „brâncușian” pe care i l-am dedicat și care a rămas până de curând prin vrafurile de hârtii ale bibliotecii mele.

Le fac abia acum publice ca un mic omagiu distribuit deopotrivă lui Brâncuși și exegetului său pe cât de devotat, pe atât de atipic și de greu asimilabil comprehensiunii noastre comune.

G.P.

Statuaria

 

Cu V.G. Paleolog silabisind peste tăcerile lui Brâncuşi…

 

1.

 

… şi nu era doar gustul acelei creste – albastrul rotund –

din timp ţâşnitoare (mitul întoarcerii ca un continuum de ceară)

ci bronzul însuşi smuls din propria-i nepăsare. salt printre zei

şi urzici: dugheana de nisip în care tânărul cronos înfulecă

din carnea statuilor; bob de fatalitate recucerită prin

urcuşul fierbinte în matricea atât de extatic supusă.

(cui însă?) căci prea lesne învăţat-am noi să eroizăm

ca şi când aspra nevoie de pace nu ar putea tulbura

risipa însăşi de maci la gurile morţii…

…unul singur între mâinile noastre prea vorbitoare

a întâlnit sudoarea celor vechi; el refuza catifeaua –

mucigaiul uşoarei izbânzi – oriunde barba lui

închipuia lanul de orz – patria getică (U-topie s-a spus?),

muza i-a fost îndelung tăinuită… secretul acela

atât de mult lustruit varza acră şi pumnul de mămăligă

brusc deşertate pe o masă de linişti din l’impasse ronsin

pe el îl vizitau furnicile celor demult seminţe

în cerul natal din adânc; într-o pasăre (risipă de cuburi

linii savant măcinate la subţioara abisului pur, viori

ale închipuirii devenite cicatrice ale realului) adăpostea

el imperiile unor reverii ancestrale însă două silabe –

aceleaşi prin care timpul se smulge de sine – între o

masă şi o poartă ce taie calm drumul către coloană:

veşnică urmă: zbor închis privirii…

 

2.

 

… de aici ascult cum creşte iarba meiul la rădăcina memoriei

cum se înalţă cu foşnet sticlos în barba

regelui dac; înrisipire a nimicului pur: zborul oprit

la limita graiului; aproape întrezărit; scaunele

alungă confortul albe tăieturi în faldul unei nelinişti

din care numai un rest mai stă să adoarmă veghind

răcoarea arde carnea acestor statui pietre

ale gândului fără răspuns când nici întrebarea

pare că nu a zburat (căci zborul doar ar putea totuşi

să zboare dacă nu l-ar ţine în loc Ideea) şi pasărea

nu ar putea deveni mai umană decât această

umbră a Mâinii, traiect al neliniştii ca un luciu

neinstruit, rostire în pâcla tainei fără hotar macină

(cine?) sămânţa şi oglinda grea de chipuri

de zei care-au trecut demult pe sub carpaţi

martorii preferă însă tăcerea care îndurerează

mari vase de lut: ceramice graiuri… pare că arborii

poartă cu ei coaja străvechilor mâini cu care s-a arat

veşnicia el însă a deschis mutele guri ale formelor

în sângele pietrei peste cenuşi de melci şi

peste smalţul tăcerii…

 

3.

 

vom lua cu toţii din tăcerile lui

alte răgazuri improvizate (alteregouri grăbite spre

somn) şi nu mai puţin seducătoare; taine şi

ipoteze căci lama pietrei lui pretutindeneşte

asemenea iubirii ce nou basm promite mereu

deşi acelaşi cuplu îi îndură clima…

 

…nouă însă uşor nu ne vine să tăiem în felii

o taină atât de curată şi aproape în noi prea

aproape de gurile învorbite ridică el umbra Măriei Sale

Obârşia; ţara ca o lacrimă a pietrei prin care

albastru devine aprigă mierlă zborul ca un început

de rană pe sub cămaşa vorbei el acolo –

în les grandes musées ale lumii poate să pară

el o dulce unealtă a noului prin care

un celălalt se face pe deplin auzit? nouă însă

toată culoarea ne-a cheltuit-o – inima inimii –

înălţând vidre semeţe peste ape şi plozi

foamea de veşnic, chipul

Identităţii!…

 

1981 Georocu-Mare

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Arhiva

April 2020
M T W T F S S
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930