V. G. Paleolog și un ciclu de poeme („ocazionale” și pescuite prin trecute vremuri)
Cred că întâia întâlnire cu V.G. Paleolog, cu certitudine brâncușologul cel mai reputat și, alături și dincolo de această calificare, recunoscută, dar deseori ignorată ori uitată) s-a petrecut pe la finalul studenției mele, prin 1967. Totul s-a întâmplat după un „economicos” colocviu desfășurat în holul fostei redacții a revistei „Ramuri” de pe str. Iancu Jianu, plin ochi de interesați și de curioși, la care invitați de vază au fost americanul Sidney Geist (sper să nu mă înșele memoria), Petru Comarnescu și V.G. Paleolog.
Întâlnirea aceea, căci n-a fost în niciun fel un simpozion în structurile sale știute, s-a transformat repede într-un veritabil reper al prea tinerei mele deveniri culturale. Mai ales că doar înainte cu două luni petrecusem, la Tg. Jiu, gazdă a unuia dintre cei mai inteligenți și cultivați la acel ceas colegi de facultate, Valentin Hortopan (ce avea să se sinucidă peste doar câțiva ani în anonimatul unei localități tulcene unde fusese repartizat da dascăl) și, în fiecare dimineață făceau parcursul brâncușian, iar î vreo două după-amiază, stătusem la taifas cu două celebrități, atunci vârstnice târgjiene, sora lui Petru Dumitriu și cea a lui Gheorghe Tătăran. De la ele aflasem câte ceva din biografia titanului din Hobița, inclusiv o parte a poveștii ridicării Coloanei cu girul, se știe, și al ministrului Tătărăscu.
Ulterior m-am apropiat de bătrânul Înțelept al târgului, ce-și flutura, prin târgul craiovean, superba sa barbă deasupra căreia te instigau, nu fără un aer de o blândețe rară filtrată prin grila unei înțelepciuni cu un asumat statut de străvechime. Ani de-a rândul, puținii pe care i-a mai trăit, ne-am plimbat prin centrul cetății a căror istorie nescrisă și nespusă o cunoștea în detalii de epopee barocă, iscodindu-l cu întrebări mai curând „cuminți” (avusese destule necazuri cu regimul de la revenirea sa în țară după periplul european și transeuropean: el îmi spusese o dată că ar fi fost și în America, înainte să revină în Franța, în căutare de aur!). Ultima întâlnire s-a petrecut scurt timp înaintea decesului său când, conducându-l spre apartamentul din blocul de lângă Primărie, m-a oprit cu un gest decisiv și aproape poruncitor spunându-mi aproape sentențios: Dacă aș lua-o de la început, aș pleca în căutarea aurului. I-am replicat, cu o naivă convingere, că va fi fost vorba de aurul înțelepciunii. Mi-a răspuns ritos: nu, aurul pur și simplu, metalul ca tare, e unicul lucru care dă valoare unei existențe. Cât de ciudată a fost și a rămas până acum o asemenea mărturisire, îmi e imposibil să-i atribui un înțeles care să satisfacă. Firește, n-au lipsit din acele discuții mai curând monologale amintirile sale din Montmarte unde îl cunoscuse pe Brâncuși prin mijlocirea lui Modigliani. Ori despre atmosfera nesfârșitelor dezbateri bahice ale celor mai importante nume ale artei și literaturii franceze și universale ce-și stabilise acolo un stabiliment exemplar de dimensiunea unei academii atipice.
Cu amintirea lui în gându-mi și în intimitatea-mi ceva mai maturizate am scris, scurt timp după plecarea sa, început în satul natal și terminat la Craiova, un ciclu de poem cu substrat „brâncușian” pe care i l-am dedicat și care a rămas până de curând prin vrafurile de hârtii ale bibliotecii mele.
Le fac abia acum publice ca un mic omagiu distribuit deopotrivă lui Brâncuși și exegetului său pe cât de devotat, pe atât de atipic și de greu asimilabil comprehensiunii noastre comune.
G.P.
Statuaria
Cu V.G. Paleolog silabisind peste tăcerile lui Brâncuşi…
1.
… şi nu era doar gustul acelei creste – albastrul rotund –
din timp ţâşnitoare (mitul întoarcerii ca un continuum de ceară)
ci bronzul însuşi smuls din propria-i nepăsare. salt printre zei
şi urzici: dugheana de nisip în care tânărul cronos înfulecă
din carnea statuilor; bob de fatalitate recucerită prin
urcuşul fierbinte în matricea atât de extatic supusă.
(cui însă?) căci prea lesne învăţat-am noi să eroizăm
ca şi când aspra nevoie de pace nu ar putea tulbura
risipa însăşi de maci la gurile morţii…
…unul singur între mâinile noastre prea vorbitoare
a întâlnit sudoarea celor vechi; el refuza catifeaua –
mucigaiul uşoarei izbânzi – oriunde barba lui
închipuia lanul de orz – patria getică (U-topie s-a spus?),
muza i-a fost îndelung tăinuită… secretul acela
atât de mult lustruit varza acră şi pumnul de mămăligă
brusc deşertate pe o masă de linişti din l’impasse ronsin
pe el îl vizitau furnicile celor demult seminţe
în cerul natal din adânc; într-o pasăre (risipă de cuburi
linii savant măcinate la subţioara abisului pur, viori
ale închipuirii devenite cicatrice ale realului) adăpostea
el imperiile unor reverii ancestrale însă două silabe –
aceleaşi prin care timpul se smulge de sine – între o
masă şi o poartă ce taie calm drumul către coloană:
veşnică urmă: zbor închis privirii…
2.
… de aici ascult cum creşte iarba meiul la rădăcina memoriei
cum se înalţă cu foşnet sticlos în barba
regelui dac; înrisipire a nimicului pur: zborul oprit
la limita graiului; aproape întrezărit; scaunele
alungă confortul albe tăieturi în faldul unei nelinişti
din care numai un rest mai stă să adoarmă veghind
răcoarea arde carnea acestor statui pietre
ale gândului fără răspuns când nici întrebarea
pare că nu a zburat (căci zborul doar ar putea totuşi
să zboare dacă nu l-ar ţine în loc Ideea) şi pasărea
nu ar putea deveni mai umană decât această
umbră a Mâinii, traiect al neliniştii ca un luciu
neinstruit, rostire în pâcla tainei fără hotar macină
(cine?) sămânţa şi oglinda grea de chipuri
de zei care-au trecut demult pe sub carpaţi
martorii preferă însă tăcerea care îndurerează
mari vase de lut: ceramice graiuri… pare că arborii
poartă cu ei coaja străvechilor mâini cu care s-a arat
veşnicia el însă a deschis mutele guri ale formelor
în sângele pietrei peste cenuşi de melci şi
peste smalţul tăcerii…
3.
vom lua cu toţii din tăcerile lui
alte răgazuri improvizate (alteregouri grăbite spre
somn) şi nu mai puţin seducătoare; taine şi
ipoteze căci lama pietrei lui pretutindeneşte
asemenea iubirii ce nou basm promite mereu
deşi acelaşi cuplu îi îndură clima…
…nouă însă uşor nu ne vine să tăiem în felii
o taină atât de curată şi aproape în noi prea
aproape de gurile învorbite ridică el umbra Măriei Sale
Obârşia; ţara ca o lacrimă a pietrei prin care
albastru devine aprigă mierlă zborul ca un început
de rană pe sub cămaşa vorbei el acolo –
în les grandes musées ale lumii poate să pară
el o dulce unealtă a noului prin care
un celălalt se face pe deplin auzit? nouă însă
toată culoarea ne-a cheltuit-o – inima inimii –
înălţând vidre semeţe peste ape şi plozi
foamea de veşnic, chipul
Identităţii!…
1981 Georocu-Mare
