Coşmaruri – Mamei memento al clipei despărțirii

George Popescu

 

Coşmaruri

 

Mamei memento al clipei despărțirii

 

Age quod agis –

 

Împuşcătura din somn cu literele risipite

Pe iarba verde a mesei de lucru

Unde corabia îşi deretică ultima ei plecare…

Şi chipul mamei plâns peste o crizantemă absentă

– n-a fost nicicând acolo dar o văd în vis, împroşcată

de nămolul unui nufăr din care copilăria mi-a făcut

cândva un steag alb; să ne vedem de treabă – zice –

Vezi-ţi de treabă, copile, adaugă – şi mâinile mele

Se lasă culese de nişte sfinţi încâlciţi în vinovăţii

Cu identităţi nesigure şi oricum prea imunde…

 

In vitro cu somnul agitat, cu gâfâieli arondate

Celeilalte vieţi, celuilalt prag; albului pustiei –

Magnifica nulitate a fierberii cupei de cristal

Materia plină de miez şi osul crunt al hârtiei de turnesol

Pe spatele căreia o pasăre neagră îşi face de lucru

Cu nişte semne de împrumut batjocorind indicibilulul

Urcând în pod resturile de cadavre supravieţuitoare

Coşmarului ultim. Nu mai scrie – îmi zice –

Nu mă mai scrie… Cămaşa tinereţii tale pierdute

A putrezit în dulapul mâncat de spaime şi o privesc

Peste umărul stâng unde s-a cuibărit fără preaviz

Tremurul înnoit al descompunerii …

 

Deriziune şi cruzime şi limpezime şi fast al

Durerii care-mi acordă o ultimă favoare:

S-o privesc ca pentru întâia oară când

Într-o copilărie fără perdele mă pierdeam

În privirile unui viţel fabulos…

Nu ştie a muri, Doamne,

Nu ştiu a muri, Doamne, toate aceste bâlbâieli

Ale orei matinale cu greieri care-şi dau duhul

Prin codrii de aramă ai somnului spuzind de răni…

 

Îi contemplu stigmatele: am fost cândva la Assisi

Într-o după-amiază cu Fiorella B., o bătrânică de treabă

Și ea promisă somnului, şi ea prinsă în mrejele unei plecări

Și am văzut cum de pe vitralii cutremurul îndepărta deja

Umbrele mari ale frumuseţii ce păruse atât de statornice.

Şi apoi venise Poetul pelegrin să-mi recite versuri

Cu cheie, cu cuvinte thailandeze împrumutate unei koiné

A unui trib de unde-şi luase nevasta cu sămânţă cu tot.

Eram singur într-o mulţime de turişti guralivi. Sfântul lipsea.

Şi mama stătea acolo pe piatra rece a unei bătrâneţi fără măsură

Şi mi-a întins mâna şi din mâna ei crudă au curs lacrimi…

 

 

Promis somnului, deci: cu cafeaua limpede a visului

Mijind spre zorii altui destin: ceaiul tânăr al plantei fără de grai

Şi fără de hotar. Şi atunci m-au auzit vorbind: ²A cui inimă a cedat?²

Tabloul din mâinile artistului a tăcut brusc. Numai stânca a vorbit

Lângă o tufă de roză sălbatică. Şi brusc nu mai eram acolo:

Nici mama, nici amintirea ei, nici codicele,

Locul graiului care fusesem era un  staul gol.

Noli me tangere!…

Dar cum să fac asta când carnea ta e încă

Atât de îmbietoare şi caldă?

Când piciorul tău miroase încă a trudă?

A, cuvântul a fost: îmbibat de regrete.

Gol de dorinţi. Nu te voi mai

Atinge; îmi ajunge tăcerea, îmi va ajunge tăcerea, dacă vreodată!…

 

 

Dacă vreodată întoarcerea va mai fi posibilă – cel puţin în pliurile

Unui avantext unde inspiraţia se clatină sub povara vinului băut

Din butia unui nimic de tot nimicitor. Ucigaşul a plătit – a spus

Într-un târziu martorul. Sora virgină a Poetului uitată la căpătâiul

Muribundei. Mai bine ar muri aşa, cu această frumuseţe în ochi.

Şi tabloul neterminat din mâinile lui Raffael cel Vechi şi cântatul

Acela imposibil al broaştelor din visul care se pierdea într-un alt vis

Care murea într-un al treilea vis şi tot aşa până în pragul vecilor

Fără acoperire…

 

Labirint descuiat în aparenţele seducătoare şi totuşi tristeţea

Te limpezea ca şi cum erai acolo spre a custodi averea templului.

Nu timpul era creditorul, ci noi. Tu şi eu. Ca margini ale unui cuvânt

Niciodată prezent. Pe o felie de humă zenitul îşi înmormânta ultima

Sa lacrimă. Ne-am privit fără să ne vedem. Tu coborâseşi în tainicul mâl.

Prin corolele de brânduşe te mai puteam încă privi. Surâdeai,

Dar nu mie. Celuilalt uitat între petalele unui copil promiţător.

Acum e dimineaţă devreme. Câinii miloşi îşi suflă în palme

Şi scormonesc în pământul reavăn al acestui ultim mileniu perfid.

Ne vom mai întâlni? Cu siguranţă. La aceeaşi oră matinală

În fiecare zi când nebunii lumii vor da foc primăriilor clandestine.

Este exact ceea ce voiam să-ţi spun. Sau nici atât. Tăcerea ta

De-acum îmi ajunge. Îmi tremură în sânge precum cristalul fierbinte

Al ultimei toamne petrecute împreună la uşa făgăduinţei

Care nu s-a deschis niciodată. Totul în van. Totul numai vanitate

Şi absenţă de temei. Să fii serios, îţi aud mărturia printre ciulinii

Înnebuniţi de spaimă, avizi şi ei de neputinţă şi foame.

 

Craiova,

iunie 2007, un deceniu îndoliat