POEME PENTRU O ANIVERSARE

Pe o petală aniversară   Aureliei, de ziua ei         Tot împreună – Citeşte

Poem

suspectă iarba verde de acasă..   age quod agis împuşcătura din somn Citeşte

I. L. CARGIALE

L. Caragiale, «pulpa de viţel» şi dubla miză a Citeşte

EMINESCU AZI

“Umbra” poetului şi “umbrele” efebilor   De la misreading la “reaua lectură”   În Citeşte

Flavio Ermini (Italia)

Flavio Ermini La rupe delle ali e il cielo disabitato   s’incarna in Citeşte

Gianmario Lucini

Gianmario Lucini   MADONNA   La giovane gaggia' allatta il bimbo con una poppa. Con l'altra un Citeşte

David Maria Turoldo

Un sacerdote-poeta, un poeta-sacerdote: la fede della Parola   Strane, a volte Citeşte

Bloc/Notes

Opriţi Istoria: cobor la prima!   George Popescu   Sentimentul unei schimbări de paradigmă, Citeşte

LA GIORNATA MONDIALE DELLA POESIA

ZIUA MONDIALĂ A POEZIEI   Alberto Arbasino   PIEȚE ALE ITALIEI   Ah, brava societate civică...   Însă Citeşte

MARTA VESPA

Marta Vespa (ITALIA)   da Il penultimo treno della sera, NOR editore, Citeşte

FRANCESCO DE GIROLAMO

Francesco De Girolamo curățat de amăgiri, într-o fragilă durere ca atunci Citeşte

ROBERTO PAZZI - POEZII / POESIE

ROBERTO PAZZI   Veșnic în așteptarea fericirii     Scriitor prolific și foarte activ, nu Citeşte

FRANCESCO MUZZIOLI

FRANCESCO MUZZIOLI     Nato a Roma nel 1949. Si è laureato in Citeşte

Per Eugenia Serafini

Sguardo a Oriente Piccolo omaggio a Eugenia Serafini   La tigre bianca   Non l’ho Citeşte

ENZO SANTESE

ENZO SANTESE   FESTA SARA’ - Risorgerà forse la corolla dei girasoli ormai la luce Citeşte

ROBERTO PAZZI

Roberto Pazzi Poeme din O ZI FĂRĂ SEARĂ Cu o introducere și Citeşte

MARCO PALLADINI

MARCO PALLADINI     Nato a Roma, scrittore e poeta attivo dagli anni Citeşte

PAOLO GUZZI, POESIE - POEZII

PAOLO GUZZI   Paolo Guzzi, nato a Roma (1940). Vive a Roma Citeşte

MICHELE FIANCO Nel magma di una irrecusabile intimità

MICHELE FIANCO         Nato a Roma nel 1968. Si occupa di comunicazione istituzionale Citeşte

SANDRO SPROCCATI

SANDRO SPROCCATI         Nato a Ferrara nel 1954; è un poeta, teorico Citeşte

EMINESCU AZI

19 January 2021
Autor
“Umbra” poetului şi “umbrele” efebilor

 

De la misreading la “reaua lectură”

 

În anul jubiliar Eminescu (stranie coincidenţă cu Jubileul creştin!), cu excepţia apariţiei cu adevărat miraculoase a volumului de corespondenţă, nu s-a întâmplat aproape nimic susceptibil să schimbe în mod radical percepţia – publică şi critică – intrată deja în patrimoniul nostru habitudinal; câteva ediţii importante (reeditări, culegeri) în ţară, câteva traduceri în limbi şi culturi occidentale prestigioase (cazul culegerii de proză apărută la editura milaneză Rizzoli sub titlul La mia ombra), polemici, în mare parte, insignifiante, găzduite de publicaţii diverse. Într-un mod cât se poate de previzibil, “scandalul” stârnit de revista «Dilema» n-a marcat consecinţe scontate: nici într-o parte, nici în cealaltă; nici în direcţia – asumată ori nu – de publicaţia citată, dar nici în cea estimată, ulterior, de “amanţii” poetului, să le spunem, cu multe rezerve, “eminescofobi”, spre a-i disocia, poate, de cei care, în ani şi cu acribie şi simţ disociativ, l-au restituit pe Eminescu, prin interpretări atente, circuitului eficient al lecturii.

Aşa stând lucrurile, nu ştim întrucât s-ar mai justifica proliferarea unei false polemici. Neinspirate s-au dovedit –acum este şi mai evident – ambele părţi: de o parte, tonul ţâfnos, arţagul, refuzul, în termeni neechivoci, nu neapărat faţă dreptul poetului la atributul  de naţional şi de “mit”, cât faţă de legitimarea operei sale ca paradigmă (şi nu numai poetică, ci, prin extensie, creativ-culturală), de cealaltă, acelaşi ton ţâfnos şi acelaşi arţag, asociat, uneori, cu zgomotul de fond specific manifestărilor “populare” (sau chiar “proletare”, cu oarecare damf de extracţie …minieră) faţă de opera de “demolare” a sus-numitelor încercări revizioniste. Şi astfel, întrebarea “ce treabă are Eminescu cu toate aceste demonstraţii umorale?” capătă o gravitate, fie şi subsumată, ce ar trebui să ne oblige la revenirea în “normalitate”. Ceea ce, în termeni mai “plebei”, ar însemna: să-i lăsăm dracului pe “dilematici” să-şi rumege efebismul, să-i dăm în lătùri pe schivnicii mnemotehnici trăind în cultul unei nostalgii narcisiace şi să revenim la Text. Adică, la textele eminesciene. Măcar spre a profita de norocul magic de a le avea, astăzi, aproape în întregime sub priviri.

Însă, ne grăbim să adăugăm, tocmai aici se află nodul problemei: a reveni la Text / texte, în afara dificultăţii fireşti oricărui act de lectură / re-lectură (id est – interpretare), presupune, cel puţin din raţiuni “metodologice”, a ne interoga asupra eficienţei acestei reveniri; dar nu spre a valida (revalida) din punct de vedere estetic opera poetului (din motivul elementar că această problemă e definitiv rezolvată, cu Eminescu, ca şi cu Dante, Homer sau Cervantes), ci spre a apropria alte căi de acces spre “miezul viu” al ei. Chestiune de strategii, aşadar. Pe cât de stupid este a-l distribui pe Eminescu unor “roluri” improprii (de gazetar xenofob, cea mai difuză) în câmpuri centrifuge geniului său tutelar, ba chiar judecând sintagme ori chiar articole întregi scoase şi acestea din context cu “angrenaje” sofisticate şi deplin consolidate azi în politologie sau în sociologie, pe atât de infertilă şi contraproductivă a devenit blocarea spiritului critic în limitele unei retorici (scolastice) ce a sfârşit demult în supărătoare tautologie. “Monumentalizarea”, câtă există (fiindcă, dacă ar fi s-o raportăm la cazuri similare din alte literaturi – Dante, Cervantes, din nou, spre a nu mai vorbi de Shakespeare, despre care s-au scris biblioteci întregi şi sunt încă active catedre şi seminarii intrate în tradiţie – “monumentalizarea” poetului român nu se justifică nici …simplu semantic!), nu angajează, întrucât nu implică, opera ca dat, ci e mai curând, aşa cum se poate în linişte decela, unul dintre “inamicii” actului aperceptiv şi exegetic al ei. Dar nu se poate nici escamota, fără consecinţe, o întrebare (avansată de unul dintre “lansatorii” dilematici de “fumigene”) şi anume aceea care priveşte actualitatea lui Eminescu. Inutil a adăuga faptul că ea a fost – şi a rămas – o problemă a esteticului, spre a nu mai vorbi de atributul de fundament pentru critica literară; nu-i vorba însă de validarea estetică a patrimoniului eminescian, ci de capacitatea (şi poate disponibilitatea) noastră de a-l mai citi. Or, tocmai problema lecturii ni se pare a constitui adevărata miză a lungilor şi obositoarelor “discuţii” din ultimii doi ani, dar nu numai. În această privinţă, înţelegem să intervenim: spre a disocia, pe cât ne stă în putinţă, cu o detaşare nu tocmai facilă, între ceea ce cu trei decenii în urmă un critic american de talia lui Harold Bloom numise misreading (ca strategie interpretativă, de portanţă hermeneutică) şi “reaua-lectură”, termen prea firav, totuşi, spre a putea articula, mai exact, “reaua-voinţă” cu care anumiţi exegeţi – determinaţi sau nu, n-are importanţă în context – decid să citească texte eminesciene.

Foarte sumar vorbind, misreading este orice lectură (autentică) a unui text literar, o “lectură proastă”, “greşită” (şi nu e inutil a aminti că, înainte de Derrida şi de Bloom, sau de H. Miller, Humboldt a vorbit de Misunderstanding, anticipând una din opţiunile modelatoare ale hermeneuticii ca strategie de lectură). În plus, atributul de “proastă” conferit oricărei lecturi autentice ţine de acel iligibil (“ilizibil”?) propriu operei literare, dar numai în sensul acelei metafore imposibile, de care vorbea Miller când analiza un poem de Wallace Stefens: poezia se numeşte «The Red Fern», e un imn închinat soarelui, dar soarele nu apare deloc în semantica de suprafaţă a poemului. Şi, în această privinţă, am face bine să ne amintim de o butadă utilizată de Oscar Wilde, într-un dialog în care un personaj  îl întreabă pe prietenul său despre diferenţa dintre literatură şi jurnalism, iar acesta-i răspunde: “Oh! journalism is unreadable, and literatur is not read”.

 

Modelul şi post-modelul călinescian: între presiuni “arheologice” şi tentaţii “metafizice”

 

Procesul “mitizării” lui Eminescu îşi are originea (şi determinările) în ceea ce am putea numi tradiţia Maiorescu. Intuindu-i şi decretându-i, “prea timpuriu” (în ciuda reproşului bizar ce i s-a adus ulterior criticului de a fi fost prea “reţinut” faţă de receptarea poetului) geniul, Maiorescu a ordonat deja piedestalul viitorului “monument” (“mit”), ce n-a încetat să se edifice cu timpul, în contexte, estetice, dar şi politice şi istorice distincte, de cele mai multe ori favorabile, dar şi în dispreţul oricărei reticenţe; reticenţa n-ar trebui nicidecum înţeleasă ca dubiu vis à vis de valoarea intrinsecă a textului, ci ca sistem de filtre ale lecturii, cu accent pe metamorfozele obligatorii impuse de mobilitatea orizontului de aşteptare al lectorului. Aşa se face că, la intervale relativ mari, preţ de generaţii, textul eminescian a continuat să fie blocat la un palier interpretativ lovit de imobilismul (interpreţilor), ignorând lectura şi lăsând câmp deschis sentinţelor “monumentaliste” tautologice: “luceafăr”, “ultimul mare romantic”, “geniu nepereche”, “apariţie meteorică”, ca să nu mai vorbim de rebarbativul limbaj de portanţă “jurnalistică”, debordând, fără excepţie, un festivism rapace.

Într-un anumit sens, lectura nici nu s-a putut produce mult timp, cel puţin până la aventura editării asumată de Perpessicius; cum, de la acesta, ne-au rămas numai trei, din cele şaisprezece, volume în prezent, lectura globală, “totală”, obligatorie pentru situarea exactă a unui scriitor într-un sistem axiologic autonom, a Textului eminescian nu s-a produs nici până azi. Evident, au existat câţiva privilegiaţi (Perpessicius însuşi, G. Călinescu, Petru Creţia, Noica, poate) care au “parcurs” cu privirea, ori chiar au citit, în sensul literal al termenului, opera eminesciană. De la nici unul nu ne-a rămas însă o exegeză cu finalitate interpretativă asumată şi cu obiectivul precis de valorizare, ca act hermeneutic, a acestei opere. G. Călinescu rămâne, într-un fel, unicul care a făcut gestul aproape până la capăt. Şi tocmai de aceea e total neproductiv a-i reproşa intenţia, gustul şi finalitatea de tip „monumentalist”: cu o intuiţie ce-i era proprie, criticul a simţit, la timp (în momentul adică în care el însuşi dispunea de întregul “arsenal” investigativ şi conceptual), urgenţa dispunerii unui fel de anchete a aventurii scripturale eminesciene. Nu s-a observat îndeajuns faptul că “metoda” călinesciană, din “Opera lui Mihai Eminescu”, este cea a “lecturii în oglindă”: criticul re-citeşte, cu Eminescu, aceleaşi texte-izvoare, încercând să valideze, de o manieră aproape detectivistă, potenţialul şi disponibilitatea autorului, capacitatea acestuia de comprehensiune şi de aprehensiune, exactitatea surselor, nu totdeauna prea clare şi nu totdeauna la îndemână. Din această perspectivă, ne-a scăpat şi nouă detaliul …esenţial că în cele cinci volume consacrate operei eminesciene, G. Călinescu se fereşte (pe cât poate) tocmai de tentaţia “monumentalistă”: desigur, s-a vorbit nu o dată de “relativism” în legătură cu metodologia călinesciană. În realitate, aici, criticul asumă mai curând o criteriologie de ordin cantitativ decât calitativ: el compară (surse cu textul eminescian), distinge, măsoară, atestă sau infirmă, nu spre a formula la judecăţi estetice, ci spre a pregăti “terenul” pentru acestea.

Tot atât de adevărat este şi faptul că în «Istoria literaturii…» apare şi interpretarea. Şi era firesc să fie aşa: Călinescu citise Textul, în cvasi-totalitatea acestuia, investigase în detaliu patrimoniul, asemenea arheologului imers în interiorul unei cetăţi des-humate, scoase la suprafaţă, iar acum, adică în capitolul ce-l consacră lui Eminescu în «Istoria» sa, continuă, nu doar validând geniul poetic, dar atestând, în baza probelor verificate chiar de el, “mitul”. Că mitul acesta e integrat “Specificului naţional”, că – iarăşi adevărat – discursul călinescian devine apoftegmatic, sentenţios, dublând, ici-colo, stilistic, “discursul” eminescofil ce devenise deja public, în circumstanţe şi din raţiuni ce nu mai aparţineau în mod obligatoriu sferei esteticului, aceasta constituie un aspect, esenţial şi el, dar care nu priveşte la fel de obligatoriu “istoria” eminescologiei. Cât îi priveşte pe ceilalţi – importanţi – exegeţi (D. Caracostea, I. Negoiţescu, Rosa Del Conte, Edgar Papu, D. Popovici etc.), ei şi-au întemeiat, în mare măsură, interpretările, nu neapărat pe lecturi noi, ci pe ofertele deja prezente în deschiderile anterioare; poate că, dintre toţi, Rosa Del Conte şi D. Caracostea s-au dovedit puţin mai rezistenţi la aceste oferte, însă, pe de altă parte, ei mai mult chiar decât ceilalţi citaţi, n-au mai “rezistat”, apoi, gustului “monumentalist” indus pe linie maioresciană.

 

Textul (eminescian) – între interpretare şi lectură:

metadiscursul forte vs metadiscursul slab

 

Abia acum, în baza disocierilor avansate, se deschid premisele angajării, cu mai puţine riscuri, a unei discuţii de fond cu privire la actualitatea lui Eminescu. Iar această actualitate, ei bine, are dreptate Nicolae Manolescu, dar numai cu condiţia reformulării interogaţiei sale, nu poate fi sustrasă întrebării dacă Eminescu mai este, nu citit, ci citibil sau nu astăzi. Asertivă sub aspect logic, întrebarea se poate dovedi, însă, o imensă capcană, gravă, prin tragismul consecinţelor sale pe termen scurt şi, mai ales, pe termen lung, dacă o privăm de un relativism ce aparţine însuşi destinului artei universale. Mai poate fi citit astăzi Homer sau Horaţiu? Dar Dante? De către cine şi cum? Cu ce angajare (“sentimentală”, “ideologică”, “etică”, “politică”) şi cu ce finalităţi? Desigur, Homer poate şi, într-un fel, trebuie citit de adolescenţi; şi nu neapărat spre a afla câte ceva, într-o manieră “estetică”, rectè figurală, translată, despre lumea antică, nici despre …mitologia elină; pentru asta, cititorul, mai ales adolescentul de astăzi, are la îndemână mijloace mult mai comode şi chiar mai productive (calculatorul, Internetul, CD-urile, spre a ignora Biblioteca). Tot astfel, am putea ipotiza, pornind de la exemplul “dantesc” al lui Borges, sau de la cel “cervantesc” al lui Ménard, că lectura, în sensul forte al adjectivului italian, unui clasic (unui geniu) mai este posibilă, fie şi numai pentru puţini, “aleşi”, de instanţa auctorială ca şi de mofturoasa zeiţă Fata. Însă tocmai lectura forte*, chiar şi când ea, în realitate, s-a dovedit a fi doar parţială rămânând în realitate o simplă “interpretare”, adică un discurs critic făcut posibil mai curând de alte (precedente) discursuri critice decât de lectura ca întâlnire inocentă (şi “vinovată” deopotrivă) cu Textul, tocmai această lectură forte, deci, a sfârşit prin a genera, de o parte, sistemul referenţial “monumentalizat”, “mitizat”, iar pe de alta, prin tautologizare, a blocat accesul la lectură, făcând-o “inutilă”. “Slăbirea” metadiscursului capătă măsura unei urgenţe. Dar, aşa cum probase Vattimo, ea, “slăbirea” (ca proces, nu ca finalitate, prin urmare l’indebolire, sau indebolimento, nu debolezza, spre a apela la lexicul italian), nu comportă nici o consecinţă de ordin axiologic, nici epistemologic, nici etic: după cum, spre a sfârşi cu “mitul” iluminist al modernităţii, gândirea postmodernă impunea o “slăbire” a ei înseşi, în sensul unei de-potenţializări aproape metodice, rectè voluntare, şi în cazul nostru, “slăbirea” metadiscursului eminescologic ar presupune ieşirea din cercul (din “cuadratura cercului”, spre a prelua chiar din Eminescu o problemă “dilematică” a logicii formale) “monumentalist”, al aserţiunilor de-a gata, cu tonul lor triumfalist, naţionalist sau protocronist, dacă vrem, care a devenit nu doar stingheritor astăzi, pentru “leneşii” gândirii, dar, cum anticipam, a devenit chiar malign – şi chiar “scandalos”, în sensul profeţiilor poetului însuşi – pentru destinul Textului eminescian.

 

Ce mai e în noi Eminescu?

Pe urmele unei întrebări nicasiene sau impedanţa noii lecturi.

 

S-ar părea, iată, că, prin deschiderea anterioară, transparent articulată şi asumată, n-am făcut altceva decât să ne punem în acord cu “dilematicii” noştri. Nimic mai fals: întâi, fiindcă disocierea noastră presupune sine qua non Prezenţa Textului, adică pe Mihai Eminescu, cu locul şi importanţa, cu aura şi substanţa, ba chiar cu Mitul ce i s-a conferit, dincolo sau dincoace de şansele persuasive investite (sau ratate) în acest efort. “Slăbirea” discursului – sau meta-discursului – nu implică nici o tentaţie destructivă, iarăşi în sensul curent al cuvântului: presupune doar refuzul altui discurs – sau meta-discurs – ce l-a încarcerat pe poet, precum “haina lui Nessus”, într-un cerc strâmt şi vicios, respingător şi ineficace, din care pare a nu mai putea ieşi; încă o dată, profetismul poetului nu-şi greşeşte ţinta. Fiindcă, nimic nu mi se pare mai potrivnic şi mai redundant, mai ne-etic (cât despre in-estetic, ce să mai vorbim!) decât lejeritatea cu care retori naţionalişti ignari, poeţi de curte, cântăreţi de curte sau de curţi, dascăli improvizaţi eminescologi peste noapte loviţi de gângăveli “metafizice” îi iau apărarea lui Eminescu. A-i ignora, evident, nu e totdeauna posibil; “iubirea”, devenită o mecanică goală, nu doar că-l sustrage pe poet oricărei îndreptăţiri la lectură şi, deci, la o nouă viaţă, dar, măcar cantitativ, umbresc, dacă nu ocultează în totalitate, şi încercările de lecturi novatoare.

Pe de altă parte, însă, orice act reducţionist, oricât de bine camuflat sub faldurile “teoretizărilor” inteligente, dar sofistizante, nu-i mai puţin pernicios şi mai contraproductiv. Dincolo de pericolul re-căderii sub umbrela unor altor solipsisme, contestarea dimensiunii naţionale a lui Eminescu şi bagatelizarea, printr-un abil joc de substituiri, cu sens inversat, a vechilor trasee ale biografiei reale şi ale biografiei poietice, devin chiar un gest necugetat. Între a pune, morfologic vorbind, articolul hotărât numelui poetului (Eminescul), cu supoziţia, gregară şi falsată, a “slăvirii”, în ordine catehetică, a “geniului nepreche” şi a folosi, spre a vorbi astfel în limbajul “dilematicilor” celor mai concesivi, articolul nehotărât în faţa aceluiaşi nume (un Eminescu) nu ni se pare nici o distanţă, ambele gesturi rămânând, decis, prizoniere unei confuzii egal …agramate.

Dar, pe urmele unei întrebări a lui Noica cel tânăr (“Ce mai e în noi Egipt?”), interogaţia asupra actualităţii lui Eminescu e de o stringenţă evidentă: asta nu înseamnă că discursul (poetic, narativ, ‘fragmentarist’, politic chiar) eminescian şi-ar fi pierdut, brusc, din valoare; înseamnă doar ca, revenind la Text, eliberaţi de prejudecăţile moştenite, prezente mereu în noi, conştient dar mai ales inconştient, să ne confruntăm propriul patrimoniu (“sentimental”, “filosofic”, de viaţă etc.) detectând, pe orga eminesciană, dezacordată de “trompetiştii“ mai mult ori mai puţin afoni, ori abandonată în baza unor “decrete” de inactualitate, partituri, solfegii, note, în care să mai putem vibra consonantic. Este evident că nu-i predictic ca vreunul din noi să nu ne mai regăsim în acele arpegii. Dar vina nu este a poetului. Şi, poate, nici a domnului Oarecare, cititor, în original, a nu ştiu cărui poet american şef de şcoală nouă şi, în acelaşi timp, jazman răpus de o faimă pasageră, dar actul său de disociere, pe cât îl priveşte personal, pe atât îl obligă cel puţin la un minimum de circumspecţie în momentul în care se decide să iasă pe scena publică a unei culturi. Se poate, la modul propriu vorbind, trăi – şi încă foarte bine – şi fără Eminescu şi e de presupus că există un număr mare de români, ştiutori de carte, care, dacă au auzit totuşi de numele lui, nu i-au citit nici măcar …«Scrisoarea a III-a». În nume propriu, cu riscurile de rigoare, se poate trăi fără Eminescu, fără Dante, fără Dostoievski, fără Shakespeare, tot aşa cum se poate trăi fără cafea, fără bere Ursus, fără ciocolată, fără Michelangelo, fără Dida Drăgan sau fără Michael Jakson. Cât despre filosofie, ca să revenim la un exemplu frecvent utilizat chiar de cei care o practică, nimic nu e mai plin de gratuitate decât ea. În absenţa ei, riscăm, se ştie, condiţia …vegetală.

Şi, totuşi, la propriu vorbind, Eminescu, ca şi Dante, ca şi Dostoievski, ca Hugo sau Novalis aparţin, cel puţin virtual, reperelor noastre şi personale, întrucât persoane; “voinţa de artă”, schopenhaurian sau nietzschean vorbind, are, dincolo de atributul plăcerii (facultativ) şi pe cel ontologic, constitutiv persoanei. Iar când e vorba de un popor, o comunitate istoric validată în secole ori în milenii, un summum artistic nu e numai o necesitate liber asumată, ci şi o valenţă identitară cu funcţii modelizante obiectiv instaurate şi consolidate. Eminescu, dincolo de “mit”, dincolo de neşansele induse de un proces de “monumentalizare” deseori circumstanţial şi formal, festivist şi triumfalist, există. Spre norocul nostru. Asta nu înseamnă nici că “teiul românesc” a devenit …eminescian, că pădurile, în agonie, ar fi …eminesciene, după cum nu înseamnă deloc nici că trebuie să ne schimbăm comportamentul nostru faţă de Marea Neagră, în baza presupunerii că poetul nici n-a văzut-o: a descris-o /“cântat-o”, dar n-a văzut-o. Cât despre Far şi Statuie, redevenind noi brusc “metafizici” (un efect de … nostalgie), am putea chiar confirma că statuia lui Eminescu este cam de multişor un “Far”, nu doar la Marea Neagră, ci oriunde o apă curge în limba română. Cum curge aceasta, iată punctul de la care lectura (nouă) textului eminescian ar putea chiar începe.

 

*. Fără a insista prea mult aici, indicăm prin acest termen acel tip de lectură ne-inhibată de angoasa întâlnirii (neaşteptate) cu Textul, nemediate, adică, de judecăţile şi aprecierile ce au însoţit-o până la noi; lectură, pe de altă parte, intens “raţionalistă”, deterministă, cazuistică, potrivit cu atributele modernului, definit (după Nietzsche) de cei care au fost, cu douăzeci de ani în urmă, precursori ai postmodernismului. Numai astfel, Textul lui Eminescu poate deveni “discutabil”, însă în sensul strict al cuvântului, nu în cel axiologic.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Arhiva

January 2021
M T W T F S S
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031