Loredana Magazzeni: Miraculoasa rană

Loredana Magazzeni     Miraculoasa rană         Miraculoasa rană   „Dezordinea mea. În asta se află: că Citeşte

Patrizia Tocci, Poesie - Poezii

Dobbiamo arrivare là  dove c’è   il sole. Questo  imperativo conduceva passeggiate di Citeşte

Filippo SALVATORE: Terre e Infiniti

Filippo SALVATORE Terre e Infiniti    Volumul de versuri „Terre e Infiniti”, apărut Citeşte

In memeoriam Fernando Di Nicola

In memoriam Massimina Pesce   Undeva la periferia oraşului L’Aquila, sub munte, Citeşte

In memoriam Massimina Pesce

In memoriam Massimina Pesce   Undeva la periferia oraşului L’Aquila, sub munte, Citeşte

LUKÁCS – SINGULARITATEA ACUZATOARE

LUKÁCS – SINGULARITATEA ACUZATOARE   Despre Georg Lukács s-au scris şi s-au Citeşte

PAUL CELAN

PAUL CELAN: SPINUL ÎN CARNE SAU IDENTITATEA PIERDUTĂ.     Destinul postum al poeziei Citeşte

Naturalețea poetului

  NATURALEŢEA POETULUI   Naturaleţea poetului e titlul pe care Mario Luzi îl Citeşte

Attilio Bertolucci

Attilio Bertolucci   Attilio Bertolucci este tatăl marelui regizor de film, al Citeşte

Pier Paolo Pasolini - Dosar

Pier Paolo Pasolini   Traducere și prezentare de George Popescu Baladele violenţei   1. Eu sunt un Citeşte

Filippo Salvatore - Itaca

Filippo Salvatore   Itaca   Itaca e-acolo, la marginea mării. În zare se-arată în sfârșit Itaca, Citeşte

Alte noi poeme

Un altfel de adio   Nu ne vom mai vedea – ți-am Citeşte

Poesie di Carmen Gallo / Poezii de Carmen Gallo

Poesie di Carmen Gallo / Poezii de Carmen Gallo   Breve profilo Citeşte

Elio Pagliarani

Una mirabile coincidenza: in occasione della ricorrența della scomparsa del Citeşte

Memento pandemic

Memento pandemic     Se împlinesc aproape două luni de când nu am Citeşte

Valerio Magrelli: Eminescu, fără prezentări

Valerio Magrelli: Eminescu, fără prezentări   Să spunem adevărul, cel mai trist Citeşte

Între Hestia şi Hermes Premise istorico-teoretice

Între Hestia şi Hermes   Premise istorico-teoretice   Oricât ar părea de paradoxal, conceptul Citeşte

Eugenio Montale, Arta de a citi

Eugenio Montale, Arta de a citi (Un interviu cu marele poet, Citeşte

Călătoria – probă de destin?

    Tradusă şi, deci, cunoscută cititorului român, prezentă de altfel, cu Citeşte

Între fabulaţia mitografică şi o „etică a suspiciunii”

Între fabulaţia mitografică şi o „etică a suspiciunii”   Sunt tentat să Citeşte

Eugenio Montale, Arta de a citi

19 March 2021
Autor

Eugenio Montale, Arta de a citi

(Un interviu cu marele poet, laureat al Premiului Nobel, în 1975, interviu difuzat de Radiodifuziunea elveţiană în limba italiană, în 1972 şi editat, ulterior, de editura Interlinea).

 

Întrebare: Din acea lume încă prevalent făcută din lemn, din stofe şi din hârtie în care scria, Faguet ne transmite numai trei reguli generale de a citi, valabile pentru orice fel de pagină. Prima: să citeşti foarte încet. A doua: să citeşti foarte încet. A treia: să citeşti foarte încet. Se poate crede că sunt actuale încă şi azi, în ciuda a tuturor, sau gândirea noastră într-o oarecare măsură s-a accelerat din 1912?

 

Răspuns: Desigur, gândirea s-a accelerat, dar în ce priveşte lentoarea lecturii, problema se prezintă într-un fel diferit. De fapt, există modul de citi şi modul de a reciti. Nu se poate citi rapid Proust, dar o relectură eventuală poate fi şi rapidă. Există cărţi la care se simte nevoia unei lentori de lectură şi sunt alte cărţi, spre exemplu, cartea poliţistă, care cer în schimb accelerarea lecturii. Idealul pentru o carte de succes, pentru cartea poliţistă, să zicem, ar fi chiar ca lectură nici să nu existe de fapt, adică să înceapă de la sfârşit, fiindcă sfârşitul, finalul, este singurul aspect interesant al cărţii. Iar, pe de altă parte, acest interes trebuie să-l pregătească printr-un lung antefact care să nu entuziasmează deloc, dar care totuşi trebuie să existe.

 

Î.: Prin urmare, după opinia dv., nu este o regulă generală aceea de a citi lent?

 

R.: Nu e de fapt o regulă generală. Dimpotrivă, dată fiind producţia de azi, am putea spune că lectura lentă a dispărut. În genere, cartea e doar privită cu coada ochiului, amirosită. Nu e o practică rea, fiindcă în nouăzeci şi nouă la sută din cazuri, în cinci minute, amurosind astfel o carte, se ştie deja totul: se înţelege dacă merită ori nu merită cu adevărat osteneala de a o citi.

 

I.: Lectura rapidă e totuşi şi ritmul care este impus de plăcere. Şi tocmai căutând să ne ofere această plăcere se întâmplă ca industria de azi să ne convingă să consumăm mai degrabă decât să citim hârtia tipărită. Ne atrage atenţie că o lectură plăcută este rareori o lectură critică: poate de fapt să ne dea o măsură iluzorie despre o carte, despre un autor. Eugenio Montale, consideraţi şi dv. că actul de a citi de plăcere şi actul de a citi critic sunt două lucruri diferite?

 

R.: În multe cazuri, da, sunt două lucruri diferite; în multe altele, nu totdeauna. Să spunem că acea carte care oferă plăcere nu e totdeauna o carte proastă; este deseori, dar nu totdeauna. Există autori care creează plăcere – nu ştiu, nu vreau să citez pe cei mai recenţi care sunt încă în viaţă şi susceptibili –, dar, spre exemplu, nu se poate nega că Anatole France a fost un autor plăcut şi asta nu reduce deloc importanţa sa. Pe urmă, însă, există autori ce doresc explicit să fie citiţi cu o anumită dificultate. Unul dintre cei mai mari este James Joyce. Foarte puţini a citit Ulise, foarte puţini au scos din ea o plăcere; iar, pe de altă parte, fără Ulise faima lui Joyce ar fi mult inferioară, în ciuda foarte frumoaselor povestiri scrise de el mai înainte. Nou îl avem pe Antonio Pizzuto, un sicilian de mare talent, deja un om bătrân, care scrie cărţi extrem de dificile. Faima sa – fie totuşi în ambiente limitate şi foarte calificate, de persoane foarte serioase, de critici foarte rafinaţi – îl aşează pe Pizzuto printre cei mari ai literaturii noastre. În ce mă priveşte, am o mare simpatie pentru Pizzuto, pe care nu-l cunosc personal; găsesc că trebuie să fie un om foarte delicios. Dar, desigur, a-l citi pe Pizzuto solicită, să spunem aşa, un fel de trudă, de pregătire, precum aceea a cuiva care se pregăteşte spre a se duce la preot să se spovedească, un fel de pregătire aproape ascetică. Se spune: “Suntem aici, noi suntem; finalmente, da, vom citi, astfel vom înţelege”. Dar, în concluzie, nu toţi cititorii pot să îndeplinească aceste exerciţii spirituale.

 

Î.: Se întâmplă deseori ca plăcerea extrasă dintr-o carte – şi să admitem totuşi că a fost o plăcere profundă – ne face să criticăm pozitiv acea carte? Nu se poate întâmpla ca lectura abandonată ei înseşi să ne joace feste şi să ne facă dificil apoi o judecată obiectivă? Cu ani în urmă, dv. aţi scris recenzia unui roman pentru a cărui lectură aţi cheltuit ceasuri întregi, dar care vă lăsa perplex. Romanul acela era Lolita  a lui Nabokov. Ce gândiţi azi despre acest lucru?

 

R.: Lolita e o carte greu de judecat fiindcă e foarte interesantă, pasionantă. Se citeşte cu o vie plăcere, dar nu se reuşeşte să se înţeleagă dacă este un excelent produs industrial sau o operă de artă. Eu cred că problema aceasta nu a fost pusă sau rezolvată de critici. Pe scurt, nu pot spune, la nivel de conştiinţă, că Nabokov ar fi un scriitor prost. Unii s-au grăbit să citească cel mai recent roman al său, Ada, care mi se pare că ar avea nişte pretenţii enorme: începe cu arborele genealogic ai personajelor… Se simte înlăuntrul acestei cărţi o mare erudiţie, chiar literară. Astfel, nu se poate spune că Nabokov ar fi un autor de ignorat, totuşi … mereu rămâne acel “totuşi” în fundal. Există uneori nişte atleţi, precum Nino Benvenuti, care înving, nu înving, pierd, merg înainte în acest fel câţiva ani, apoi, atunci când întâlnesc pe unul care-i ia cu adevărat în serios, nu mai nimic de făcut: se dau bătuţi. Fiindcă se simte că lipseşte fondul. O spune criticul sportiv: “lipseşte fondul”. Nu sunt sigur că Nabokov ar avea acest fond, dar nu pot nega că e un om foarte inteligent (cât poate fi – se zice, nu vreau să-l calomniez – un mare admirator al Gării din Milano, şi acesta sună destul de rău. Dar asta este poate o calomnie).

 

Î.: Faguet, în 1912, scria că un roman e citit lăsându-ne stăpâniţi de sufletul personajelor. Potrivit autorului acelei Art de lire ar trebui să experimentăm la persoana I sufletul unui protagonist, să ne simţim ca fiind pentru o vreme în el şi să trăim propria noastră viaţă cu ochii săi, în felul său. Această stăpânire, această identificare totală în personaj este poate o manieră ingenuă de a citi? Lui Eugenio Montale i s-a întâmplat vreodată să se simtă stăpânit de un anumit personaj, de a-i asuma identitatea pentru o vreme, în viaţa proprie a unei zile?

 

R.: Nu, până la acest punct nu mi s-a întâmplat niciodată. Totuşi, faptul de a detecta sosia unui personaj literar într-o persoană vie, câteodată mi s-a întâmplat. Îmi amintesc că era la Florenţa o doamnă – am văzut-o de foarte puţine ori – care pentru mine era Anna Karenina. Dar sunt fapte rare. Spre a avea sub ochi o gamă de astfel de tipuri, ar trebuie citite cele peste optzeci de romane ale lui Balzac.

 

Î.: Frecventă sau nu, permisă ori nepermisă, s-ar spune că «stăpânirea» din partea personajelor unui roman are şi nişte limite naturale. Există de fapt personaje pe care putem să le admirăm, dar de care ne simţim străini, cu care nu reuşim să ne identificăm. Ar putea fi cazul lui Zeno Cosini, protagonistul din Coscienza di Zeno a lui Svevo. Un cunoscut al meu, nelipsit de inteligenţă şi nici de sensibilitate, nu a apreciat romanul fiindcă îl găsea pe Zeno o persoană insuportabil de slabă. Care era cât mai exact spus eroarea sa?

 

R.: Erori există multe în această afirmaţie. Cea mai importantă este că acest cititor confundă viaţa cu arta. Se vede că detestă oamenii slabi. Poate că îi detestă şi din motive foarte personale, intime, pentru care o fi avut nişte dovezi proprii, ca să spunem aşa. Totuşi, nu văd cum un om slab n-ar putea să fie protagonistul unui roman. Eu cred că cei slabi au o mai mare posibilitate de a supravieţui în lumea artei, fiindcă cel puternic are mereu o probabilitate mai mare de a fi artificios, de a fi fals, de a fi un personaj, spre a spune astfel, iluzoriu. Cartea despre omul puternic este totdeauna o carte un pic artificioasă, ba chiar conştient artificioasă. În toate romanele ruseşti, spre exemplu, există totdeauna omul puternic, dar e obligatoriu neamţ […]

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Arhiva

March 2021
M T W T F S S
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031