Între fabulaţia mitografică şi o „etică a suspiciunii”
Sunt tentat să aşez, din început, problema (mănuşa) pe care o aruncă redacţia revistei «Mozaicul» sub semnul unei duble negaţii, nu mai puţin provocatoare decât angajarea unei astfel de dezbateri într-un moment în care referinţa la modele concurează, cred, doar cu cea la tranziţie, supralicitând un discurs acuzând deja din plin redundanţa: nu există modelul românesc, coerent structurat, recognoscibil la nivelul unei mărci etno-stilistice şi funcţionând ca un functor meta-cultural într-o arie supra-naţională. Există, cel mult, modele autohtone, „structuri” mai mut ori mai puţin organice, proiecţii de natură exegetică ivite la capătul unor iniţiative individuale, cel mai adesea, chiar şi atunci când au sfârşit prin a fi recunoscute ori împărtăşite de un grup ori altul, în baza unor valori şi convingeri fundate pe curând pe factori circumstanţiali decât pe presupuse şi, nu o dată, invocate criterii de obiectivitate.
Un al doilea palier negator ar viza chiar viabilitatea (şi actualitatea) invocării unui model astăzi, când cartografia ideatică (spre a evita atributul ideologică) a lumii actuale exige un alt tip de discurs, ce trimite la concepte precum cel de multiculturalitate într-un orizont „global”, în care preeminent apare jocul alterităţii; desigur, ignor aici şi acum pletorica dezbatere în curs activată de mişcările anti-global, cu întreaga lor retorică şi maşină de zgomote. Asta nu înseamnă că binomul diversitate-identitate (la nivel individual, comunitar ori naţional) ar constitui un aspect de ignorat, ci pur şi simplu merită – şi e un lucru ce s-a întreprins şi se întreprinde în continuare – un alt tip de discurs şi de abordare.
*
Prin urmare, dacă nu putem vorbi de modelul românesc ca atare, nu ne rămâne decât să identificăm acele (câteva) „modele” inserate de-a lungul ultimei o sută de ani în care putem decela câteva tentative de subsumare a unor seturi de valori (de comportament, de vieţuire, de creativitate culturală) invocate ori convocate să activeze, nu fără un declarat ori nu sens propedeutic, un modus vivendi, o deschidere paradigmatică sau, mult mai plauzibil, să detecteze şi să descrie, printr-un mecanism de recunoaştere, indiciile unei forma mentis. Şi, cum noi credem că o abordare de felul acesta ar trebui mai degrabă să se oprească – şi să insiste – la această identificare – id est de forma mentis – atunci discursul îşi poate adjudeca libertăţi adiacente, ocolind adică pericolul de prezumţiozitate la care obligă o retorică, aşa-zicând, forte.
„Model” ar trimite, deci, la un modus, care, într-o liberă etimologie latină, combină o dimensionare spaţială cu o dispoziţie comportamentală, de „trai”, de „vieţuire”, tout court, modus vivendi; la vechii elini, dincolo de ofertele acelei paradeigma, cu răsunătoare şi controversate consecinţe în distribuirea epistemologică a culturii occidentale, paideuma era cuvântul cel mai indicat, pe cât se pare, să desemneze un “mod de viaţă”. Anton Dimitriu îl şi explică de altfel în această direcţie: ceea ce este cultivat / ce s-a instruit/ locul unde se învaţă, locul unde se produce ceva şi, deci, „esenţa psihologică a spaţiului geografic”, pe care, să ne amintim împreună cu logicianul român, Frobenius îl desemna prin conceptul Raumseele; e, aşadar, un mod specific de a fi, un tip de fiinţare, în care, cum se poate detecta din substantivul german compus, seele, sufletul, adică, poate fi interpretat, ca la Blaga ori ca la Noica, şi din perspectiva unei categorii stilistice. Raumseele nu e, atenţie, o Weltanschauung, chiar dacă, viziune asupra lumii, se lasă inclusă; căci, ca forma mentis, acea paideuma îmi pare mai apropiată de „cutumă”, pe care am putea-o, dacă ar fi să urmăm exerciţiul „lingvistic” nicasian, considera-o şi ca un fel de koiné ce-ar semnala / semnifica un etalon standardizat la nivelul unei comunităţi şi/ sau al unei epoci.
Ar mai fi, tot la acest nivel, de invocat – pe traseul pe care chiar iniţiativa revistei «Mozaicul» îl formulase într-o primă fază – acel termen grecesc, anume dìaita (citeşte díeta) pe care îl regăsim în „Cartea lui Iov” şi care, acolo dar nu numai, indica modul de viaţă ordonată, cumpătată, rectè în frica lui Dumnezeu, al celebrului personaj biblic. Inutil să mai adăugăm că din acest termen avem azi „urmaşi” terminologici din aria „dietei”.
*
Zise toate acestea, cu scuza de a fi căzut, oricum fără voie, într-o pedanterie superfluă, să vedem în cel fel am putea descoperi, în arealul culturologic autohton, cel puţin câteva repere, obligatoriu tari, apte să conducă, dacă nu, aşa cum am anticipat, la prezenţa modelului românesc ca atare, atunci măcar la un set de valori indicative capabile să desemneze atributele unei forma mentis în limitele căreia să se poată regăsi valenţe specifice ale felului românesc de a fiinţa în lume.
Evitând, în ciuda atâtor ispite, tentative faimoase, de la Eminescu, Hasdeu, Kiriţescu, Rădulescu-Motru, Blaga, Vulcănescu, Noica (ignorându-i, desigur, pe unii din scribii de serviciu ai protocronismului ceauşist) şi poate că şi alţii, în spaţiul aici asumat nu putem decât să circumscriem, sintetic şi chiar aluziv, câteva dintre „propunerile”, unele cu pretenţii sistemice, altele doar simple fulguraţii teoretice, survenite în discursul nostru cultural.
Mioriticul, ca forma mentis decantată la nivelul unei estetici, mai curând în accepţia kantiană a acesteia, nu intră în categoria unui posibil model românesc; el e o viziune, o modalitate, exemplară, e-adevărat, de desemnare a unui tip de reacţie la provocările ontosului; un fel de test „legendar”, aşadar mitic, la presiunile derelective ale existenţei, probă reactivă la un destin în care sensul fatalităţii e functorul principal. Supralicitatea sa nu rareori pompoasă, prin cârjele unei retorici îmbălsămate şi acut redundante, în afara că a sfârşit uneori prin a-l deroba de miraculoase oferte ideatice şi poetice, l-a purtat în spaţiul unei zarve (şi dispute) de-a dreptul funeste, caricaturale nu o dată.
Manolismul e, cum se ştie, legendă ce acoperă un spaţiu mai vast, balcanic şi, prin urmare, în ciuda unor admirabile tentative exegetice, şi în ciuda unor încercări de a apropria câte ceva din captivantele-i deschideri spre un modus vivendi autohton – fapt de altfel perfect justificat şi lăudabil – nu ajunge spre a desemna, singur, acel model românesc.
Cât despre multe alte încercări – la care trimiteam, sugestiv numai, mai sus – ele sunt, fără îndoială, de aprehendat, de discutat chiar, în proiectul, perfect legitim, de a contura, prin aglutinare, decantare, dar şi printr-un necesar spirit disociativ, un, iarăşi, posibil, model românesc. Fiindcă, repetăm, ca modele, ele pot conta; cu adagiul că trebuie totdeauna luate cum grano salis; orice încercare de a le norma eşuează în aceeaşi mitografie desuetă şi, oricum, scadentă. „Sofianismul” lui Blaga, spre exemplu, „care coboară” (cu transcendenţă cu tot) poate fi, cum a şi fost validat şi valorificat, o marcă stilistică, o „categorie abisală”, ce poate servi (încă) unor proiecte exegetice cu specificitate estetică. Şi – mă simt obligat s-o spun – nici admirabila disertaţie nicasiană în jurul faimoasei prepoziţii „întru” întru (sic!) definirea unui sentiment românesc al fiinţei nu cred că poate ţine locul acelei paradigme autohtone care să dea samă de esenţa sa, ignorând jocul, fatalmente intricat în el, al aspiraţiei, al iluziei (ca deschidere utopică). Fiindcă, nu cred că trebuie uitat, în plin discurs slăbit (debole) cu atributul lui Vattimo interpretându-l pe Nietzsche, în orice tentativă, a noastră, de a ne defini – şi redefini – sub semnul unui model propriu, acea „şcoală a suspiciunii” (simptom, în ce ne priveşte, de sorginte bizantină, dacă nu chiar balcanică), soseşte la timp spre a ne trage de mânecă.
