Memento pandemic
Se împlinesc aproape două luni de când nu am ieșit pe poarta curții. În ultimele zile, grație vremii, am reușit să mă mult în foișorul din grădină, cu nepoții care, oricum, mă împiedică de la lucru, dar într-un fel mi se pare bine fiindcă astfel pot să ignor ceva mai mult internetul cu tot ceea ce presupune.
Condiția existențială e totuși din ce în ce mai precară: mai dificil de suportat și nu fiindcă mi-ar lipsi prea mult obișnuitele discuții, deseori transformate în bârfe, ci fiindcă mi-e dor de ipostaza aceea de a sta pe terasă la o cafea, de preferat de unul singur, cu sentimentul că lumea e încă acolo, la locul ei, și că nimic nu s-ar fi schimbat. O percepție eronată, desigur, însă nu mai puțin fortificantă în perspectiva senzației de deșert pe care nici tv-urile (pe care de altfel nu le prea urmăresc) și nici rețelele de socializare, în ciuda faptului că par a fi rămas unicul mod de contactare amici și, mai ales, rudele apropiate, mai ales pe cele la mari distanțe) nu le salvează.
Cât despre lecturi, din păcate nu mai citesc demult cărți tipărite (vederea, disconfortul, dificultatea de a mai opera cu conspecte așa cum am făcut din adolescență), în schimb pe tabletă, dar îndeosebi pe laptop, pe care am reușit să-mi fac o bibliotecă imensă cu cărți fundamentale (ce-i drept puțin în română). Facilitatea – și comoditatea – consistă în faptul că de ani buni îmi scriu opiniile (cronici, eseuri, note și conspecte, idei formatoare și proiective) pe laptop divizând desktopul în două și am observat că productivitatea e net superioară. Evident că ceva se pierde din renunțarea la scrisul de mână, dar deja e un fenomen aproape implementat și de durată configurând, printr-un nou ars scrivendi, probabil o habitudine ce va instaura cu siguranță un nou tip de cultură. Și la fel de sigur un alt tip de civilizație, de dorit pe fundația celei milenare, iar nu radical diferită de ea.
16 mai 2020
