Bloc/Notes

Opriţi Istoria: cobor la prima!   George Popescu   Sentimentul unei schimbări de paradigmă, Citeşte

LA GIORNATA MONDIALE DELLA POESIA

ZIUA MONDIALĂ A POEZIEI   Alberto Arbasino   PIEȚE ALE ITALIEI   Ah, brava societate civică...   Însă Citeşte

MARTA VESPA

Marta Vespa (ITALIA)   da Il penultimo treno della sera, NOR editore, Citeşte

FRANCESCO DE GIROLAMO

Francesco De Girolamo curățat de amăgiri, într-o fragilă durere ca atunci Citeşte

ROBERTO PAZZI - POEZII / POESIE

ROBERTO PAZZI   Veșnic în așteptarea fericirii     Scriitor prolific și foarte activ, nu Citeşte

FRANCESCO MUZZIOLI

FRANCESCO MUZZIOLI     Nato a Roma nel 1949. Si è laureato in Citeşte

Per Eugenia Serafini

Sguardo a Oriente Piccolo omaggio a Eugenia Serafini   La tigre bianca   Non l’ho Citeşte

ENZO SANTESE

ENZO SANTESE   FESTA SARA’ - Risorgerà forse la corolla dei girasoli ormai la luce Citeşte

ROBERTO PAZZI

Roberto Pazzi Poeme din O ZI FĂRĂ SEARĂ Cu o introducere și Citeşte

MARCO PALLADINI

MARCO PALLADINI     Nato a Roma, scrittore e poeta attivo dagli anni Citeşte

PAOLO GUZZI, POESIE - POEZII

PAOLO GUZZI   Paolo Guzzi, nato a Roma (1940). Vive a Roma Citeşte

MICHELE FIANCO Nel magma di una irrecusabile intimità

MICHELE FIANCO         Nato a Roma nel 1968. Si occupa di comunicazione istituzionale Citeşte

SANDRO SPROCCATI

SANDRO SPROCCATI         Nato a Ferrara nel 1954; è un poeta, teorico Citeşte

Franco Falasca

Franco Falasca 9 October 2020 Autor George Popescu FRANCO FALASCA   L’arcano rispecchiarsi del linguaggio in Citeşte

Franco Fallasca

FRANCO FALLASCA   L’arcano rispecchiarsi del linguaggio in sé stesso     Nato a Civita Citeşte

Claudia Mandi: cronică plastică

Claudia Mandi: În-chipu(i)ri cromatice în resuscitarea artistică a romanității antice (Repere revelatorii Citeşte

Milo De Angelis

Milo De Angelis Dalla raccolta „Alta sorveglianza” /   Din culegerea „Înaltă supraveghere”   „Surâse, Citeşte

Mario Costantini, Ploaia

Ploaia   Ascultă ploaia cade în șiroaie   Pământu-i pregătit și-i de trebuință   Cât asfalt totuși și cât Citeşte

“Bucătăresele” lui Lenin

Restitui aici un articol publicat cu exact 21 de ani Citeşte

Mihai Șora - Dialogul generalizat sau încercare de a raționaliza i-realul

Dacă veritabilul act filosofic nu e (pro­babil) sinuciderea, cum cutezase Citeşte

MARCO PALLADINI

19 October 2020
Autor

MARCO PALLADINI

 

 

Nato a Roma, scrittore e poeta attivo dagli anni ’80 sulla scena italiana e internazionale, nonché drammaturgo, regista, performer e critico nell’ambito del teatro d’autore e di ricerca. Ha pubblicato cinque raccolte in versi: Et ego in movimento (Siena, 1987), Autopia (Roma, 1991), Ovunque a Novunque (Udine, 1995), Fabrika Póiesis (Roma, 1999), La vita non è elegante (Roma, 2002). Per il teatro, ha pubblicato la trilogia Destinazione Sade (Arlem, Roma 1996) e il dramma Serial Killer (Sellerio, Palermo 1999), tradotto in lingua catalana Assassí (Arola Editors, Barcelona 2006). Ha pubblicato, inoltre, per l’Editrice Zona, il cd poetico- musicale Trans Kerouac Road (2004), il volume di racconti Il comunismo era un romanzo fantastico (2006) e la raccolta Iperfetazioni (la linea non c’è).

Nel 2007 è uscito il suo libro memorialistico Non abbiamo potuto essere gentili (Onyx Edizioni).

Dirige attualmente la rivista on line del Sns “Le reti di Dedalus” ed è tra gli autori del volume collettivo La letteratura nell’era dell’informatica (Bevivino editore, 2007-2008).

 

 

Lo sferzare poetico del male

 

Acuto osservatore del male, severo e deludente, intimo e sociale, che lo denuncia nella sua particolare concretezza come anche nei suoi fortini ideologici alienati, Marco Palladini mi pare innanzi tutto un giudice intransigente pur paziente, dotato, com’è, con una lente analitica con la quale sorvola e sorveglia – e allo stesso tempo dà allarme – un territorio profondamente accidentato: uno del Sé, anche questo alterato nel suo proprio potenziale reattivo dalla imminente minaccia venutasi dall’esterno, e della realtà, identificata, quest’ultima, nelle sue più sovversive deformazioni.

L’incontinenza del poeta dinanzi al disastro. È una di natura eversiva, come se dopo lo sfacimento del corpo del paziente e preso l’atto dell’assoluta gratuità dell’intervento chirurgico, vinto dal vacuo di qualsiasi soluzione, il medico ridiventa il mago di una volta e ricorre all’unico rimedio rimasto: la Parola. Certo che, non la parola alchemica scavata dal proto moderno incanto, ma il logos sferzante, fatto a risvegliare, dalla morte clinica già decretata, la coscienza. Addormentata, in quanto l’unico organo in gradi si sopravvivere alla carne animalesca.

Come nella poesia dallo stesso titolo, c’è un pericolo dello sdoppiamento colpevole che l’individuo umano, come soggetto responsabile di tante entità e di tante quiddità detenute nel suo possesso, un sosia che ci sostituisce, rovinandoci, la supposta vera identità – un altro-lo-stesso, in definitiva, al quale non possiamo altro che opporre un resto della ragionevolezza laddove l’istinto è dittatore. Il poetico se nutre e si matura sui rovini che conferiscono al verso suono e furia, sound and fury, scandendo dalle pieghe del reale spezzato, sentenze di una severità tale che neanche il potenziale del linguaggio, ritirato dalle bolge della vuota discorsività, non possa più sospenderla. Né salvarla. Ciò che salva invece in un imprevedibile finale, come una scena da cabaret ad hoc è l’interludio di intervallo tonificante come nell’atipica poesia dal titolo Femme ungara fatale: “una Eva magiara bellissima e postcomunista”; postcomunista, appunto. .
SOSIA

 

C’è uno che va in giro

con la mia faccia

e col mio nome

 

Un onorevole mascalzone

che non sono io

se soltanto sapessi chi sono

 

Forse neppure lui sa chi è lui

magari il sosia millantatore

è proprio il mio presunto io

 

O se no siamo due sosia

emeriti spacciatori di sé

che non si ricoscono

 

E disconoscendosi s’idenficano

in un terzo non essere

che pure inesplicamente c’è

 

Sì, c’è nel nulla ontologico

che comunemente siamo

(o simuliamo) tutti quanti…

 

BLUES K. 227 (REMIX)

 

Va sempre più di merda…

le icone ho distrutto delle vostre facce

(di merda)… Merde and misery…

non sono il Mesia della strada desolata

e ho male dappertutto e ferite infette nel kuore…

e l’attesa catastrofe mi sega in due l’anima…

Ci sono giorni che drago i marciapiedi

e scatarro e agonizzo e mi fingo

che quando morirò proclamerò:

davvero non so di essere morto…

Merde and misery, I dont know name from mercy…

 

Chi è felice, amico?

La felicità è un eremita che sorride

mentre lo prendono a pugni e nerbate…

Venir fuori dai secoli dei secoli a milioni

ripetendo: out of hells ofeternity…

out of hells ofeternity…

Avere l’aria profondamente vuota e bella

di un Buddha scampato al suo cervello

che cavalca una megabombatomica

e lancia baci al sapor di vaniglia …

Non avere niente da produrre o arte-fare

ma avere tutto da dare,

il problema è sapere cosa…

Merde and misery… No hay uno blues… Que lastima!…

 

NON SONO MARILYN

 

Ma io non sono Marilyn

io sono Norma Jean Baker.

Quante volte hai fatto l’amore stasera

con quanti milioni o miliardi di uomini.

Tutti i loro desideri osceni o candidi

hai dovuto, bionda e sfinita, soddisfare.

 

Trentacinque anni vissuti

con un corpo estraneo.

No, non sono i diamanti

i migliori amici di una ragazza

e nemmeno gli amanti

sono i sogni nascenti

che si fissano lievi

alla tua costelazzione d’inconscio

mentre come nudi astri brillanti

sono stemmi d’eros

i tuoi seni abbaglianti.

 

Trentacinque anni coi capelli tinti

trentacinque anni con un fantoccio.

Il tuo corpo che non ci scalderà

è un’icona da collezionare

è un mito da depredare

e oggi vendono all’asta

il tuo vestito bianco in crêpe de seta

le mutandine di pizzo

che non mettevi mai

e l’abito a pelle ricamato a mano

scimmia perline di pura seduzione

per cantare con voce d’alcova

Happy Birthday Mr President

Dolce, maliziosa Miss Monroe

divorata dallo sguardo di ognuno,

solo tu non ti sapevi vedere

e finivi schiacciata nei giochi proibiti

tra sesso e potere.

 

Perché la mia anima vi fa orrore

come gli occhi delle rane.

Una bambina spaventata e fragile

una bambina adorabile, instabile,

neurolabile, incontrollabile,

suicidabile e inimitabile.

Una bambina che non c’era

come un’assenza negata

o una bambola tatuata.

Ecco l’immagine deprivata,

manipolata da chi chiedeva amore

e le rispondevano: puttana!

Eri regina a Hollywood

in quel regno deteriore

di lustrini, successo

e orrido clamore.

 

Quel che ho dentro nessuno lo vede

ho pensieri bellissimi

che pesano come una lapide.

Svolazza nella notte

un pensiero sensuale

scivola tra rose e magnolie

come un errore di gioventù.

La diva ha una guapière

e tre giri di perle al collo

è un quadro astratto

al profumo di Chanel

è un calendario pop

virato in acidi colori

è l’atroce memoria

di una violenza subita

è un flirt terminato male

col mondo e con la vita.

 

Vi supplico fatemi parlare

Io non sono Marilyn

io sono Norma Jean Baker.

In quella prigione di leggenda

sorride mest lo spettro Marilyna.

Spente le luci dello schermo

il mitico diventa feticistico

ma c’è qualcuno, alzi la mano,

che si è un giorni innamorato di Miss Baker?

Sul Tramonto Boulevard c’è eccitazione

la gente accorre, suono allegro di conga

qualcuno balla, sale il brusio.

Parla finalmente, stasera, Norma Jean

e non dire mai più addio.

 

SYNDROME DI PARANOIA ACQUISITA

 

Anche se non posso essere un figlio della mezzanotte

ma solamente uno scriba nottivago e azzardoso

aderisco io pure e con fervore alla campagna

per la paranoia (di)spiegata al popolo

 

Non siamo più tra il buio e la ragione

perché la ragione è oramai al buio

o forse il buio è proprio la ragione

che ragionando si sragiona e smorza ogni luce

 

Il magno marcio magma dei poteri occulti

superfeta e lievita di giorno in giorno,

questa specie di vita manipolata, traviata, corrota e adulterata

è come una corsa dall’inizio alla fine truccata

 

Sì, sono paranoico, grido assieme a T. Pynchon,

mio unico, salutare, positivo contravveleno

la paranoia che non è transgenica, ma endokritica

la paranoia che fissa un mio senso nel vuoto esteriore

 

Antichristo al presente è na flsa rockstar

con il maquillage pesante ed il culo scoperto

se il martello di dio pesta vanamente nell’aria infetta

la verità del corpo deocente è la sua anima lebbrosa

 

La paranoia sa che nulla potrà migliorare,

le fetide segrete trame tanto quanto la kulturgestalt

sono una logica indefettibile che alimenta

il dominio del profitto e il guadagno del potere

 

Così, è uno psicodelitto a sfondo non commerciale

la paranoia che resiste al mondo superkriminale

segno e forma per una vocazione al sospetto totale

entropica perdente irata necessaria isola mentale

 

Inoculata la terminale syndrome di paranoia acquisita

lo scribavirus fa pratica vorace di dissoccultamento

le cose non sono mai le cose ma sempre qualcas’altro

io dentro e contro le parole per coscienza da acido incosciente

 

ORDINE & DISORDINE

 

Isterismi gangster bombardano

l’esercito della pazienza

Accidiosi e micidali virus

dalle foreste alle metropoli

Il re della disoccupazione

darà gratis il suo fottuto concerto

Notturni atti giovanili

muri di fuoco iperbullismo

Schizofrenia anarchica

vudù tam-tam neosciamanismo

Le guardie bianche difendono

Casa & Cassa con mitra incerto

Madrivulve grigiestanche

e piselli rammolliti d’occidente monopoli

Bieche bandiere alzano

tra misere scuse e vigliacca reticenza

 

Parola di profeta: com’è bello

essere stronzi a vent’anni!

Ma quale rapporto corre

tra la ribellione (o l’apatia) giovanile

e le alterazioni biochimiche

della corteccia pre-frontale?

Se il cerebro-spugna assorbe

ogni emotiva fetidezza animale

l’ormone della crescita pulsa libidica ebrezza

o scatofagica livida hybris da porcile

La materiale razza razzente così fluttua

ed esplode amente nei panici inganni

Ordine & Disordine al kabarett del mondo

leggeri e fatui come la morte

Entropica la terra al passo d’addio

si gioca a dadi la propria equivoca sorte

 

FEMME HUNGARA FATALE

 

Si tu t’imagines:

un’Eva magiara bellissima e postcomunista

un’Eva a Buda e desnuda

o con lingerie de pornoshop

E con seno, glutei, cosce, fianchi

che la csárda euforici danzano del sexo

Un’Eva alla paprika insognata

in un Pest erotika

e in sottofondo una rapsodia di Liszt

Magari un’Eva tzigana inseguita a cavallo

nella puszta – feu foller de midi

Eva d’acquavite e da bersi il cervello

ubriachi di Tokaj e di sapori intimi di donna

Forse un’Evagina più neo-liberal che fatàl,

callida manager del suo valore d’uso,

che ridendo si nega al tuo italianfoiato muso

 

 

DA “Ricognizioni fatali” nella raccolta IPERFETAZIONI, Arezzo, Zona, 2009)

 

I

 

È il meglio già alle nostre spalle?

Il meglio, si sa, è sempre

sebbene evanescente alle nostre spalle

anche quando, a ben valutare,

si ha poco o niente da rimpiangere.

La primazia del passato mi inchioda al vissuto

e sento in me un flusso esistenziale che si autonega

che liquida la previsione del futuro secondo futile scienza

come il titillare i ludi d’una mera sopravvivenza.

Sì, c’è un misoneista in me

che è dei giorni a venire

il vero terrorista, ma se mi volto

e pur riconosco lo struggimento andato

e la nostalgia canaglia e il pathos retrodatato,

vedo anche delle ombre di memoria, della ricerca

del tempo perduto e ritrovato, l’insidia strisciante

l’effetto entropico, alla lunga paralizzante.

Allora mi sottraggo, resisto, sto fermo, mi apro,

attendo che i fantasmi vadano via via a svanire

che l’esserci dischiuda un varco al divenire.

Il domani entra incerto, nervoso, pieno di dubbio,

ma so che sono vivo, salvo e reattivo

fin quando dura questa partita doppia.

Il peggio è arrendersi alla certezza di sé fasulla

il meglio è ricominciare sulla sponda del nulla.

 

Qualcosa di definitivo

 

1

 

Non si parla mai della cagneria

esibita dagli spettatori che abbaiano

i loro gusti trascurabili e la loro enfatica idiozia

mentre noi attori gattivi miagoliamo

la nostra parte maldestra o mal scritta

su di una scena equivoca, anzi multivoca

– molti voci che si soprappongono

a frastuonano, nulla permettendo di capire

e nessun arbitro, qui, che fischi il fallo

di confusione. Teatreggiamo privi

di una qualsiasi coerente idea de regia

perché improvvisando positivi tormenti

e rimuginamenti oppositivi che flettono

dal lato sbagliato (o smaccato), capaci soltanto

di mostrare l’incapacità evidente

di affermare qualcosa di definitivo.

 

 

MARCO PALLADINI

 

 

Născut la Roma, scriitor şi poet activ începând din anii ’80 pe scena italiană şi internaţională şi ca dramaturg, regizor, performeur şi critic în cadrul teatrului de autor şi de căutare. A publicat cinci culegeri de versuri: Et ego in movimento (“Et ego în mişcare”, Siena, 1987), Autopia (Roma, 1991), Ovunque a Novunque (“Oriunde în Nicăieri”, Udine, 1995), Fabrika Póiesis (Roma, 1999), La vita non è elegante (“Viaţa nu e elegantă”, Roma, 2002). Pentru teatru, a publicat trilogia Destinaţie Sade (Roma, Arlem, 1996) şi drama Serial Killer (Palermo, Sellerio, 1999), tradusă în catalană Assassì în cod poetic muzical în 2006.

De asemenea, pentru editura Zona a publicat cd-ul poetico-muzical Trans Kerouac Road (2004), volumul de povestiri Il comunismo era un romanzo fantastico (“Comunismul era un roman fantastic” (2006), iar în 2009 culegerea „Hiperfetuşiri. (linia lipsă).

În 2007 a ieşit cartea sa memorialistică Non abbiamo potuto essere gentili („N-am putut să fim drăguţi”, Ed. Onyx.

Conduce în prezent revista on line a Sns „Le reti di Dedalus” şi se numără printre autorii volumului colectiv Letteratura nell’era  informatica („Literatura în era informatică”, ed. Bevivino, 2007-2008).

 

 

Biciuirea poetică a răului

 

Acut observator al răului, , pe care îl denunţă în concreteţea particulară a acestuia ca şi în redutele sale ideologic alienate, Marco Palladini îmi pare înainte de toate un judecător intransigent deşi răbdător, dotat, cum e, cu o lupă analitică ce survolează şi supraveghează – şi dă alarma – un teritoriu profund accidentat: al Sinelui, el însuşi alterat în propriul potenţial reactiv de iminenţa ameninţare a exteriorului, şi al realităţii, identificate în deformările sale cele mai subversive.

Intemperanţa poetului dinaintea dezastrului este una de natură eversivă: ca şi când odată desfăcut corpul pacientului şi luând act de inutilitatea oricărei operaţii chirurgicale, învins de vidul oricărei soluţii, medicul redevine magul de odinioară şi recurge la unicul remediu care i-mai rămas: Cuvântul. Însă, fireşte, nu cuvântul alchimic, dedus din vraja protomodernă, ci logosul biciuitor, pus să retrezească, din moartea clinic decretată, conştiinţa. Adormită, întrucât unicul organ în stare să supravieţuiască animalicei cărni.

Ca în poemul cu acelaşi titlu, Sosia, există un pericol al dedublării vinovate pe care individul uman, ca subiect responsabil de atâtea entităţi şi de quidităţi deţinute în posesie, un sosia ce ne substituie, ruinându-ne, identitatea presupus adevărată – un altul-egal, în definitiv, căruia nu putem decât să-i opunem un rest de raţionalitate acolo unde instinctul e dictator. Poeticul se hrăneşte şi se clădeşte pe ruinele ce conferă versului sunet şi furie, sound and fury, cum observă un fin comentator, scandând, din cutele realului fărâmiţat, sentinţe de o severitate pe care nici potenţialul limbajului, retras din bolgiile goalei discursivităţi, nu o mai poate suspenda. Nici salva. Ceea ce se salvează însă într-un final imprevizibil ca o scenă de cabaret ad hoc este interludiul unei recreaţii tonifiante ca în atipica poezie intitulată Femme unguruoască fatală:  „o Evă maghiară preafrumoasă şi postcomunistă”: neapărut postcomunistă.

 

SOSIA

 

Există unul care umblă

cu chipul meu

şi cu numele meu

 

Un onorabil derbedeu

ce nu sunt eu

măcar dacă aş şti cine sunt

 

Poate că nici el nu ştie cine e

vreun fanfaron să fie

propriul meu eu închipuit

 

Ori poate că suntem două sosii

respectabili traficanţi de sine

ce nu se recunosc

 

Şi necunoscându-se se identifică

într-o terţă nefiinţă

care totuşi inexplicabil există

 

Da, există în nimicul ontologic

ce suntem de fapt

(ori simulăm) noi toţi…

 

BLUES K. 227 (REMIX)

 

E totul tot mai de rahat…

icoanele le-am distrus cu feţele voastre

(de rahat)…. Rahat and misery

nu sunt Mesia drumului fără noimă

şi am dureri peste tot şi răni infectate în inimă…

iar aşteptata catastrofă îmi sfâşie sufletul-n două…

Există zile în care bat trotuarele

şi expectorez şi agonizez şi îmi închipui

că atunci când voi muri voi proclama:

nu ştiu cu adevărat dacă sunt mort…

Rahat and misery, I dont know name from mercy…

 

Cine e fericit, prietene?

Fericirea e un eremit ce surâde

în timp ce-l iau la pumni şi la ciomege…

Sosind de prin veacurile veacurilor cu milioanele

repetând: aut of hells ofeternity…

ont of hells ofeternity…

A avea aerul atât de gol şi frumos

al unui Buddha salvat de creierul său

care încalecă o megabombăatomică

şi lansează săruturi cu miros de vanilie…

Neavând nimic de produs ori artă-de făcut

ci având totul de dăruit,

problema e a şti ce…

Merde and misery… No hay uno blues… Que lastima!…

 

NU SUNT MARILYN

 

Însă eu nu sunt Marilyn

eu sunt Norma Jean Baker

De câte ori ai făcut dragoste astă-seară

cu câte milioane sau miliarde de bărbaţi.

Toate dorinţele lor obscene sau nevinovate

ai voit, blondo şi nesătulă, să satisfaci.

 

Treizeci şi cinci de ani trăiţi

cu un trup de împrumut.

Nu, nu diamantele sunt

cei mai buni prieteni ai unei fete

şi nici măcar iubiţii

sunt visurile ce se nasc

ce se fixează uşoare

la constelaţia ta de inconştient

în timp ce nude astre strălucitoare

sunt stindarde de eros

sânii tăi orbitori.

 

Treizeci şi cinci de ani cu părul vopsit

treizeci şi cinci de ani cu o marionetă.

Trupul tău ce nu ne va înflăcăra

e o icoană de colecţionat

e un mit de jefuit

iar azi vând la licitaţie

rochia ta albă cu falduri de mătase

chiloţii de dantelă

pe care nu-i purtai niciodată

şi rochia de piele brodată de mână

maimuţă giuvaier de mare seducţie

cântând cu glas de alcov

Happy Birthday Mr President

Dulce, maliţioasă Miss Monroe

devorată de privirea tuturor,

doar tu nu te puteai privi

şi sfârşeai strivită în jocuri interzise

între sex şi putere.

 

De ce sufletul meu vă face greaţă

asemenea ochilor de broaşte.

O fetiţă înspăimântată şi fragilă

o fetiţă adorabilă, instabilă,

neurastenică, incontrolabilă,

expusă sinuciderii şi inimitabilă.

O fetiţă ce nu exista

asemenea unei absenţe negate

ori o păpuşă tatuată.

Iată imaginea jefuită,

manipulată de cei ce voiau iubire

şi îi spuneau: curvo!

Erai regină la Hollywood

în acea împărăţie de doi bani

cu străluciri, succes

şi oribilă zarvă.

 

Ceea ce am înăuntru nimeni nu vede

am gânduri foarte frumoase

ce atârnă ca o stâncă.

Flutură în noapte

un gând senzual

alunecă printre trandafiri şi magnolii

ca o eroare de tinereţe.

Diva are o guapière

şi trei rânduri de perle la gât

şi un portret abstract

cu parfum Chanel

este un calendar pop

rotit în culori ţipătoare

e cumplită memoria

unei violenţe suportate

e un flirt încheiat rău

cu lumea şi cu viaţa.

 

Vă conjur lăsaţi-mă să vorbesc

eu nu sunt Marilyn

eu sunt Norma Jean Buker.

În puşcăria aia de legendă

surâde acea  arătare Marilyna.

După stingerea ecranului

miticul devine fetişist

dar există cineva, să ridice,

care s-a îndrăgostit de Miss Baker?

Pe Amurg Boulevard e agitaţie

oamenii aleargă, sunet vesel de congă

cineva dansează, creşte larma.

Vorbeşte, în sfârşit, astă-seară, Norman Jean

şi să nu mai spui niciodată adio.

 

SINDROM DE PARANOIA CUMPĂRATĂ

 

Chiar dacă nu pot fi o odraslă a nopţii

ci doar un scrib noctambul şi hazardat

ader şi eu şi cu fervoare la campania

pentru paranoia (in)dusă în popor

 

Nu mai suntem între întuneric şi raţiune

fiindcă raţiunea de-acum e în întuneric

ori poate întunericul e chiar raţiunea

care raţionând se deraţionalizează şi stinge orice lumină

 

Marele marş magmă a puterilor oculte

nimicită şi fermentată zi de zi,

acest fel de viaţă manipulată, pervertită, coruptă şi adulteră

e asemenea unei curse pe de-a-ntregul  trucată

 

Da, sunt paranoic, strig împreună cu T. Pynchon,

unicul meu salutar antidot

paranoia ce nu-i transgenică, ci endrokritică

paranoia ce fixează un sens al meu în golul exterior

 

Anti-Crist la timpul prezent e un fals rockstar

cu trucul apăsător şi cu curul gol

dacă ciocanul lui Dumnezeu zdrobeşte în van în aerul otrăvit

adevărul trupului dumnezeit şi sufletul său lepros

 

Paranoia ştie că nimic nu se va putea îmbunătăţi,

tainicele putrede trame ca şi acea kulturgestalt

sunt o logică de neclintit ce întreţine

dominarea profitului şi câştigul de putere

 

Astfel, e un psihodelict cu fundal necomercial

paranoia ce rezistă lumii superkriminale

semn şi formă pentru o vocaţie a suspiciunii totale

entropică perdantă avară necesară insulă mentală

 

Inoculat sindrom de sfârşit de paranoia cumpărată

scribavirus face lacomă practică de dezvăluire

lucrurile nu sunt niciodată lucruri ci mereu altceva

eu înăuntru şi contra cuvintelor printr-o conştiinţă de acid inconştient

 

ORDINE & DEZORDINE

 

Isterisme gangsteri bombardează

armata răbdării

Acidulaţi şi înfiorători viruşi

din păduri până în metropole

Regele şomajului

va oferi gratis concertul său nenorocit

Nocturne isprăvi tinereşti

ziduri de foc hiper-abulism

Schizofrenie anarhică

vudù tam-tam neo-şamanism

Gardienii albi apără

Casa & Casa de bani cu mitraliera incertă

Mame-vulve scoase din uz

şi bobiţe sfrijite de occident monopoluri

Strâmbe steaguri înalţă

între scuze mizere şi laşă reticenţă

 

Cuvânt de profet: cât e de frumos

să fii tâmp la douăzeci de ani!

Însă ce legătură bântuie

între rebeliunea (sau apatia) tinerească

şi alterările biochimice

ale cortexului pre-frontal?

Dacă creierul-burete absoarbe

orice emotivă veştejire animală

hormonul creşterii pulsează o libidinoasă beţie

bălegar livid hybris de cocină de porci

Materialul radiază razant astfel fluctuează

şi explodează dement în înşelătoriile de panică

Ordine & Dezordine la cabaretul lumii

uşoare şi întâmplătoare precum moartea

Entropic pământul gata de adio

îşi joacă la zaruri propria ambiguă soartă

 

 

 

FEMME UNGUROAICĂ FATALĂ

 

Si tu t’imagines:

o Evă maghiară preafrumoasă şi postcomunistă

o Evă la Buda şi goală-puşcă

sau cu o lenjerie de pornoshop

Şi cu sân, fese, coapse, şolduri

ce dansează ceardaş cu euforie sex

O Evă nălucită ca paprikaşul

într-o Pesta erotikă

şi în fundal o rapsodie de Liszt

Poate o Evă ţigancă călărind

prin pustă – feu foller de midi

Eva cu şuruburi şi de băut creierul

beţi de Tokaj şi de arome intime de femeie

Poate o Evagina mai neo-liberală decât fatală,

şireată manager al valorii sale de întrebuinţare,

care râzând se-abţine de la botişorul tău italian

 

(Din „Recunoaşteri private” în volumul HIPERFETUŞIRI)

 

I

 

E oare mai binele în urma noastră?

Mai bine, se ştie, e mereu

fie şi evanescent în urma noastră

chiar şi când, socotind mai cu cap,

avem puţin ori nimic de regretat.

Întâietatea trecutului mă leagă de trăit

şi-n minte simt un flux vital ce se-anulează

ce-aruncă-n aer prevederea lui mâine de-o vană ştiinţă

ca pişcături de jocuri ale unei supravieţuiri.

Da, există un retrograd în mine

care-i al zilelor ce stau să vină

adevăratul terorist, însă dacă mă răsucesc

şi chiar recunoscând canalia şi pathosul depasat

observ şi nişte umbre ale memoriei, ale căutării

timpului pierdut şi regăsit, linguşitoarea răutate

efectul entropic, prea mult paralizantă.

Atunci mă sustrag, rezist, rămân hotărât, mă deschid,

aştept ca fantasmele să fugă-n risipire

ca fiinţa să desfacă o scoc spre devenire.

Mâinele intră nesigur, nervos, prea plin de îndoieli,

dar ştiu că încă mai sunt viu, întreg şi reactiv

atâta cât durează partida asta-n doi.

Mai răul e să te predai de-a gata prea vane certitudini

mai bine e ca de pe ţărmul nimicului din nou să-ncepi.

 

 

(Din „Interzone”, în volumul HIPERFETUŞIRI)

 

Ceva definitiv 1

 

Nu se spune nimic despre câinoşenia

etalată de spectatorii ce-şi scheaună

gusturile discutabile şi emfatica lor idioţenie

în timp ce noi actori pisicoşi ne mieunăm

rolul neîndemânatic ori prost scris

pe o scenă echivocă, ba chiar multivocă

– multe voci ce se suprapun şi

zornăie, nelăsând nimic să se înţeleagă

şi niciun arbitru, aici, care să fluiere

faultul de hărmălaie. Teatralizăm lipsiţi

de orice idee coerentă de regie

şi de-aia improvizând chinuri pozitive

şi scormoniri contrare ce se-ncovoaie

de partea greşită (sau înjosită), capabili

să ne arătăm incapacitatea evidentă

de a susţine ceva definitiv.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Arhiva

October 2020
M T W T F S S
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031