MARCO PALLADINI
Nato a Roma, scrittore e poeta attivo dagli anni ’80 sulla scena italiana e internazionale, nonché drammaturgo, regista, performer e critico nell’ambito del teatro d’autore e di ricerca. Ha pubblicato cinque raccolte in versi: Et ego in movimento (Siena, 1987), Autopia (Roma, 1991), Ovunque a Novunque (Udine, 1995), Fabrika Póiesis (Roma, 1999), La vita non è elegante (Roma, 2002). Per il teatro, ha pubblicato la trilogia Destinazione Sade (Arlem, Roma 1996) e il dramma Serial Killer (Sellerio, Palermo 1999), tradotto in lingua catalana Assassí (Arola Editors, Barcelona 2006). Ha pubblicato, inoltre, per l’Editrice Zona, il cd poetico- musicale Trans Kerouac Road (2004), il volume di racconti Il comunismo era un romanzo fantastico (2006) e la raccolta Iperfetazioni (la linea non c’è).
Nel 2007 è uscito il suo libro memorialistico Non abbiamo potuto essere gentili (Onyx Edizioni).
Dirige attualmente la rivista on line del Sns “Le reti di Dedalus” ed è tra gli autori del volume collettivo La letteratura nell’era dell’informatica (Bevivino editore, 2007-2008).
Lo sferzare poetico del male
Acuto osservatore del male, severo e deludente, intimo e sociale, che lo denuncia nella sua particolare concretezza come anche nei suoi fortini ideologici alienati, Marco Palladini mi pare innanzi tutto un giudice intransigente pur paziente, dotato, com’è, con una lente analitica con la quale sorvola e sorveglia – e allo stesso tempo dà allarme – un territorio profondamente accidentato: uno del Sé, anche questo alterato nel suo proprio potenziale reattivo dalla imminente minaccia venutasi dall’esterno, e della realtà, identificata, quest’ultima, nelle sue più sovversive deformazioni.
L’incontinenza del poeta dinanzi al disastro. È una di natura eversiva, come se dopo lo sfacimento del corpo del paziente e preso l’atto dell’assoluta gratuità dell’intervento chirurgico, vinto dal vacuo di qualsiasi soluzione, il medico ridiventa il mago di una volta e ricorre all’unico rimedio rimasto: la Parola. Certo che, non la parola alchemica scavata dal proto moderno incanto, ma il logos sferzante, fatto a risvegliare, dalla morte clinica già decretata, la coscienza. Addormentata, in quanto l’unico organo in gradi si sopravvivere alla carne animalesca.
Come nella poesia dallo stesso titolo, c’è un pericolo dello sdoppiamento colpevole che l’individuo umano, come soggetto responsabile di tante entità e di tante quiddità detenute nel suo possesso, un sosia che ci sostituisce, rovinandoci, la supposta vera identità – un altro-lo-stesso, in definitiva, al quale non possiamo altro che opporre un resto della ragionevolezza laddove l’istinto è dittatore. Il poetico se nutre e si matura sui rovini che conferiscono al verso suono e furia, sound and fury, scandendo dalle pieghe del reale spezzato, sentenze di una severità tale che neanche il potenziale del linguaggio, ritirato dalle bolge della vuota discorsività, non possa più sospenderla. Né salvarla. Ciò che salva invece in un imprevedibile finale, come una scena da cabaret ad hoc è l’interludio di intervallo tonificante come nell’atipica poesia dal titolo Femme ungara fatale: “una Eva magiara bellissima e postcomunista”; postcomunista, appunto. .
SOSIA
C’è uno che va in giro
con la mia faccia
e col mio nome
Un onorevole mascalzone
che non sono io
se soltanto sapessi chi sono
Forse neppure lui sa chi è lui
magari il sosia millantatore
è proprio il mio presunto io
O se no siamo due sosia
emeriti spacciatori di sé
che non si ricoscono
E disconoscendosi s’idenficano
in un terzo non essere
che pure inesplicamente c’è
Sì, c’è nel nulla ontologico
che comunemente siamo
(o simuliamo) tutti quanti…
BLUES K. 227 (REMIX)
Va sempre più di merda…
le icone ho distrutto delle vostre facce
(di merda)… Merde and misery…
non sono il Mesia della strada desolata
e ho male dappertutto e ferite infette nel kuore…
e l’attesa catastrofe mi sega in due l’anima…
Ci sono giorni che drago i marciapiedi
e scatarro e agonizzo e mi fingo
che quando morirò proclamerò:
davvero non so di essere morto…
Merde and misery, I dont know name from mercy…
Chi è felice, amico?
La felicità è un eremita che sorride
mentre lo prendono a pugni e nerbate…
Venir fuori dai secoli dei secoli a milioni
ripetendo: out of hells ofeternity…
out of hells ofeternity…
Avere l’aria profondamente vuota e bella
di un Buddha scampato al suo cervello
che cavalca una megabombatomica
e lancia baci al sapor di vaniglia …
Non avere niente da produrre o arte-fare
ma avere tutto da dare,
il problema è sapere cosa…
Merde and misery… No hay uno blues… Que lastima!…
NON SONO MARILYN
Ma io non sono Marilyn
io sono Norma Jean Baker.
Quante volte hai fatto l’amore stasera
con quanti milioni o miliardi di uomini.
Tutti i loro desideri osceni o candidi
hai dovuto, bionda e sfinita, soddisfare.
Trentacinque anni vissuti
con un corpo estraneo.
No, non sono i diamanti
i migliori amici di una ragazza
e nemmeno gli amanti
sono i sogni nascenti
che si fissano lievi
alla tua costelazzione d’inconscio
mentre come nudi astri brillanti
sono stemmi d’eros
i tuoi seni abbaglianti.
Trentacinque anni coi capelli tinti
trentacinque anni con un fantoccio.
Il tuo corpo che non ci scalderà
è un’icona da collezionare
è un mito da depredare
e oggi vendono all’asta
il tuo vestito bianco in crêpe de seta
le mutandine di pizzo
che non mettevi mai
e l’abito a pelle ricamato a mano
scimmia perline di pura seduzione
per cantare con voce d’alcova
Happy Birthday Mr President
Dolce, maliziosa Miss Monroe
divorata dallo sguardo di ognuno,
solo tu non ti sapevi vedere
e finivi schiacciata nei giochi proibiti
tra sesso e potere.
Perché la mia anima vi fa orrore
come gli occhi delle rane.
Una bambina spaventata e fragile
una bambina adorabile, instabile,
neurolabile, incontrollabile,
suicidabile e inimitabile.
Una bambina che non c’era
come un’assenza negata
o una bambola tatuata.
Ecco l’immagine deprivata,
manipolata da chi chiedeva amore
e le rispondevano: puttana!
Eri regina a Hollywood
in quel regno deteriore
di lustrini, successo
e orrido clamore.
Quel che ho dentro nessuno lo vede
ho pensieri bellissimi
che pesano come una lapide.
Svolazza nella notte
un pensiero sensuale
scivola tra rose e magnolie
come un errore di gioventù.
La diva ha una guapière
e tre giri di perle al collo
è un quadro astratto
al profumo di Chanel
è un calendario pop
virato in acidi colori
è l’atroce memoria
di una violenza subita
è un flirt terminato male
col mondo e con la vita.
Vi supplico fatemi parlare
Io non sono Marilyn
io sono Norma Jean Baker.
In quella prigione di leggenda
sorride mest lo spettro Marilyna.
Spente le luci dello schermo
il mitico diventa feticistico
ma c’è qualcuno, alzi la mano,
che si è un giorni innamorato di Miss Baker?
Sul Tramonto Boulevard c’è eccitazione
la gente accorre, suono allegro di conga
qualcuno balla, sale il brusio.
Parla finalmente, stasera, Norma Jean
e non dire mai più addio.
SYNDROME DI PARANOIA ACQUISITA
Anche se non posso essere un figlio della mezzanotte
ma solamente uno scriba nottivago e azzardoso
aderisco io pure e con fervore alla campagna
per la paranoia (di)spiegata al popolo
Non siamo più tra il buio e la ragione
perché la ragione è oramai al buio
o forse il buio è proprio la ragione
che ragionando si sragiona e smorza ogni luce
Il magno marcio magma dei poteri occulti
superfeta e lievita di giorno in giorno,
questa specie di vita manipolata, traviata, corrota e adulterata
è come una corsa dall’inizio alla fine truccata
Sì, sono paranoico, grido assieme a T. Pynchon,
mio unico, salutare, positivo contravveleno
la paranoia che non è transgenica, ma endokritica
la paranoia che fissa un mio senso nel vuoto esteriore
Antichristo al presente è na flsa rockstar
con il maquillage pesante ed il culo scoperto
se il martello di dio pesta vanamente nell’aria infetta
la verità del corpo deocente è la sua anima lebbrosa
La paranoia sa che nulla potrà migliorare,
le fetide segrete trame tanto quanto la kulturgestalt
sono una logica indefettibile che alimenta
il dominio del profitto e il guadagno del potere
Così, è uno psicodelitto a sfondo non commerciale
la paranoia che resiste al mondo superkriminale
segno e forma per una vocazione al sospetto totale
entropica perdente irata necessaria isola mentale
Inoculata la terminale syndrome di paranoia acquisita
lo scribavirus fa pratica vorace di dissoccultamento
le cose non sono mai le cose ma sempre qualcas’altro
io dentro e contro le parole per coscienza da acido incosciente
ORDINE & DISORDINE
Isterismi gangster bombardano
l’esercito della pazienza
Accidiosi e micidali virus
dalle foreste alle metropoli
Il re della disoccupazione
darà gratis il suo fottuto concerto
Notturni atti giovanili
muri di fuoco iperbullismo
Schizofrenia anarchica
vudù tam-tam neosciamanismo
Le guardie bianche difendono
Casa & Cassa con mitra incerto
Madrivulve grigiestanche
e piselli rammolliti d’occidente monopoli
Bieche bandiere alzano
tra misere scuse e vigliacca reticenza
Parola di profeta: com’è bello
essere stronzi a vent’anni!
Ma quale rapporto corre
tra la ribellione (o l’apatia) giovanile
e le alterazioni biochimiche
della corteccia pre-frontale?
Se il cerebro-spugna assorbe
ogni emotiva fetidezza animale
l’ormone della crescita pulsa libidica ebrezza
o scatofagica livida hybris da porcile
La materiale razza razzente così fluttua
ed esplode amente nei panici inganni
Ordine & Disordine al kabarett del mondo
leggeri e fatui come la morte
Entropica la terra al passo d’addio
si gioca a dadi la propria equivoca sorte
FEMME HUNGARA FATALE
Si tu t’imagines:
un’Eva magiara bellissima e postcomunista
un’Eva a Buda e desnuda
o con lingerie de pornoshop
E con seno, glutei, cosce, fianchi
che la csárda euforici danzano del sexo
Un’Eva alla paprika insognata
in un Pest erotika
e in sottofondo una rapsodia di Liszt
Magari un’Eva tzigana inseguita a cavallo
nella puszta – feu foller de midi
Eva d’acquavite e da bersi il cervello
ubriachi di Tokaj e di sapori intimi di donna
Forse un’Evagina più neo-liberal che fatàl,
callida manager del suo valore d’uso,
che ridendo si nega al tuo italianfoiato muso
DA “Ricognizioni fatali” nella raccolta IPERFETAZIONI, Arezzo, Zona, 2009)
I
È il meglio già alle nostre spalle?
Il meglio, si sa, è sempre
sebbene evanescente alle nostre spalle
anche quando, a ben valutare,
si ha poco o niente da rimpiangere.
La primazia del passato mi inchioda al vissuto
e sento in me un flusso esistenziale che si autonega
che liquida la previsione del futuro secondo futile scienza
come il titillare i ludi d’una mera sopravvivenza.
Sì, c’è un misoneista in me
che è dei giorni a venire
il vero terrorista, ma se mi volto
e pur riconosco lo struggimento andato
e la nostalgia canaglia e il pathos retrodatato,
vedo anche delle ombre di memoria, della ricerca
del tempo perduto e ritrovato, l’insidia strisciante
l’effetto entropico, alla lunga paralizzante.
Allora mi sottraggo, resisto, sto fermo, mi apro,
attendo che i fantasmi vadano via via a svanire
che l’esserci dischiuda un varco al divenire.
Il domani entra incerto, nervoso, pieno di dubbio,
ma so che sono vivo, salvo e reattivo
fin quando dura questa partita doppia.
Il peggio è arrendersi alla certezza di sé fasulla
il meglio è ricominciare sulla sponda del nulla.
Qualcosa di definitivo
1
Non si parla mai della cagneria
esibita dagli spettatori che abbaiano
i loro gusti trascurabili e la loro enfatica idiozia
mentre noi attori gattivi miagoliamo
la nostra parte maldestra o mal scritta
su di una scena equivoca, anzi multivoca
– molti voci che si soprappongono
a frastuonano, nulla permettendo di capire
e nessun arbitro, qui, che fischi il fallo
di confusione. Teatreggiamo privi
di una qualsiasi coerente idea de regia
perché improvvisando positivi tormenti
e rimuginamenti oppositivi che flettono
dal lato sbagliato (o smaccato), capaci soltanto
di mostrare l’incapacità evidente
di affermare qualcosa di definitivo.
MARCO PALLADINI
Născut la Roma, scriitor şi poet activ începând din anii ’80 pe scena italiană şi internaţională şi ca dramaturg, regizor, performeur şi critic în cadrul teatrului de autor şi de căutare. A publicat cinci culegeri de versuri: Et ego in movimento (“Et ego în mişcare”, Siena, 1987), Autopia (Roma, 1991), Ovunque a Novunque (“Oriunde în Nicăieri”, Udine, 1995), Fabrika Póiesis (Roma, 1999), La vita non è elegante (“Viaţa nu e elegantă”, Roma, 2002). Pentru teatru, a publicat trilogia Destinaţie Sade (Roma, Arlem, 1996) şi drama Serial Killer (Palermo, Sellerio, 1999), tradusă în catalană Assassì în cod poetic muzical în 2006.
De asemenea, pentru editura Zona a publicat cd-ul poetico-muzical Trans Kerouac Road (2004), volumul de povestiri Il comunismo era un romanzo fantastico (“Comunismul era un roman fantastic” (2006), iar în 2009 culegerea „Hiperfetuşiri. (linia lipsă).
În 2007 a ieşit cartea sa memorialistică Non abbiamo potuto essere gentili („N-am putut să fim drăguţi”, Ed. Onyx.
Conduce în prezent revista on line a Sns „Le reti di Dedalus” şi se numără printre autorii volumului colectiv Letteratura nell’era informatica („Literatura în era informatică”, ed. Bevivino, 2007-2008).
Biciuirea poetică a răului
Acut observator al răului, , pe care îl denunţă în concreteţea particulară a acestuia ca şi în redutele sale ideologic alienate, Marco Palladini îmi pare înainte de toate un judecător intransigent deşi răbdător, dotat, cum e, cu o lupă analitică ce survolează şi supraveghează – şi dă alarma – un teritoriu profund accidentat: al Sinelui, el însuşi alterat în propriul potenţial reactiv de iminenţa ameninţare a exteriorului, şi al realităţii, identificate în deformările sale cele mai subversive.
Intemperanţa poetului dinaintea dezastrului este una de natură eversivă: ca şi când odată desfăcut corpul pacientului şi luând act de inutilitatea oricărei operaţii chirurgicale, învins de vidul oricărei soluţii, medicul redevine magul de odinioară şi recurge la unicul remediu care i-mai rămas: Cuvântul. Însă, fireşte, nu cuvântul alchimic, dedus din vraja protomodernă, ci logosul biciuitor, pus să retrezească, din moartea clinic decretată, conştiinţa. Adormită, întrucât unicul organ în stare să supravieţuiască animalicei cărni.
Ca în poemul cu acelaşi titlu, Sosia, există un pericol al dedublării vinovate pe care individul uman, ca subiect responsabil de atâtea entităţi şi de quidităţi deţinute în posesie, un sosia ce ne substituie, ruinându-ne, identitatea presupus adevărată – un altul-egal, în definitiv, căruia nu putem decât să-i opunem un rest de raţionalitate acolo unde instinctul e dictator. Poeticul se hrăneşte şi se clădeşte pe ruinele ce conferă versului sunet şi furie, sound and fury, cum observă un fin comentator, scandând, din cutele realului fărâmiţat, sentinţe de o severitate pe care nici potenţialul limbajului, retras din bolgiile goalei discursivităţi, nu o mai poate suspenda. Nici salva. Ceea ce se salvează însă într-un final imprevizibil ca o scenă de cabaret ad hoc este interludiul unei recreaţii tonifiante ca în atipica poezie intitulată Femme unguruoască fatală: „o Evă maghiară preafrumoasă şi postcomunistă”: neapărut postcomunistă.
SOSIA
Există unul care umblă
cu chipul meu
şi cu numele meu
Un onorabil derbedeu
ce nu sunt eu
măcar dacă aş şti cine sunt
Poate că nici el nu ştie cine e
vreun fanfaron să fie
propriul meu eu închipuit
Ori poate că suntem două sosii
respectabili traficanţi de sine
ce nu se recunosc
Şi necunoscându-se se identifică
într-o terţă nefiinţă
care totuşi inexplicabil există
Da, există în nimicul ontologic
ce suntem de fapt
(ori simulăm) noi toţi…
BLUES K. 227 (REMIX)
E totul tot mai de rahat…
icoanele le-am distrus cu feţele voastre
(de rahat)…. Rahat and misery
nu sunt Mesia drumului fără noimă
şi am dureri peste tot şi răni infectate în inimă…
iar aşteptata catastrofă îmi sfâşie sufletul-n două…
Există zile în care bat trotuarele
şi expectorez şi agonizez şi îmi închipui
că atunci când voi muri voi proclama:
nu ştiu cu adevărat dacă sunt mort…
Rahat and misery, I dont know name from mercy…
Cine e fericit, prietene?
Fericirea e un eremit ce surâde
în timp ce-l iau la pumni şi la ciomege…
Sosind de prin veacurile veacurilor cu milioanele
repetând: aut of hells ofeternity…
ont of hells ofeternity…
A avea aerul atât de gol şi frumos
al unui Buddha salvat de creierul său
care încalecă o megabombăatomică
şi lansează săruturi cu miros de vanilie…
Neavând nimic de produs ori artă-de făcut
ci având totul de dăruit,
problema e a şti ce…
Merde and misery… No hay uno blues… Que lastima!…
NU SUNT MARILYN
Însă eu nu sunt Marilyn
eu sunt Norma Jean Baker
De câte ori ai făcut dragoste astă-seară
cu câte milioane sau miliarde de bărbaţi.
Toate dorinţele lor obscene sau nevinovate
ai voit, blondo şi nesătulă, să satisfaci.
Treizeci şi cinci de ani trăiţi
cu un trup de împrumut.
Nu, nu diamantele sunt
cei mai buni prieteni ai unei fete
şi nici măcar iubiţii
sunt visurile ce se nasc
ce se fixează uşoare
la constelaţia ta de inconştient
în timp ce nude astre strălucitoare
sunt stindarde de eros
sânii tăi orbitori.
Treizeci şi cinci de ani cu părul vopsit
treizeci şi cinci de ani cu o marionetă.
Trupul tău ce nu ne va înflăcăra
e o icoană de colecţionat
e un mit de jefuit
iar azi vând la licitaţie
rochia ta albă cu falduri de mătase
chiloţii de dantelă
pe care nu-i purtai niciodată
şi rochia de piele brodată de mână
maimuţă giuvaier de mare seducţie
cântând cu glas de alcov
Happy Birthday Mr President
Dulce, maliţioasă Miss Monroe
devorată de privirea tuturor,
doar tu nu te puteai privi
şi sfârşeai strivită în jocuri interzise
între sex şi putere.
De ce sufletul meu vă face greaţă
asemenea ochilor de broaşte.
O fetiţă înspăimântată şi fragilă
o fetiţă adorabilă, instabilă,
neurastenică, incontrolabilă,
expusă sinuciderii şi inimitabilă.
O fetiţă ce nu exista
asemenea unei absenţe negate
ori o păpuşă tatuată.
Iată imaginea jefuită,
manipulată de cei ce voiau iubire
şi îi spuneau: curvo!
Erai regină la Hollywood
în acea împărăţie de doi bani
cu străluciri, succes
şi oribilă zarvă.
Ceea ce am înăuntru nimeni nu vede
am gânduri foarte frumoase
ce atârnă ca o stâncă.
Flutură în noapte
un gând senzual
alunecă printre trandafiri şi magnolii
ca o eroare de tinereţe.
Diva are o guapière
şi trei rânduri de perle la gât
şi un portret abstract
cu parfum Chanel
este un calendar pop
rotit în culori ţipătoare
e cumplită memoria
unei violenţe suportate
e un flirt încheiat rău
cu lumea şi cu viaţa.
Vă conjur lăsaţi-mă să vorbesc
eu nu sunt Marilyn
eu sunt Norma Jean Buker.
În puşcăria aia de legendă
surâde acea arătare Marilyna.
După stingerea ecranului
miticul devine fetişist
dar există cineva, să ridice,
care s-a îndrăgostit de Miss Baker?
Pe Amurg Boulevard e agitaţie
oamenii aleargă, sunet vesel de congă
cineva dansează, creşte larma.
Vorbeşte, în sfârşit, astă-seară, Norman Jean
şi să nu mai spui niciodată adio.
SINDROM DE PARANOIA CUMPĂRATĂ
Chiar dacă nu pot fi o odraslă a nopţii
ci doar un scrib noctambul şi hazardat
ader şi eu şi cu fervoare la campania
pentru paranoia (in)dusă în popor
Nu mai suntem între întuneric şi raţiune
fiindcă raţiunea de-acum e în întuneric
ori poate întunericul e chiar raţiunea
care raţionând se deraţionalizează şi stinge orice lumină
Marele marş magmă a puterilor oculte
nimicită şi fermentată zi de zi,
acest fel de viaţă manipulată, pervertită, coruptă şi adulteră
e asemenea unei curse pe de-a-ntregul trucată
Da, sunt paranoic, strig împreună cu T. Pynchon,
unicul meu salutar antidot
paranoia ce nu-i transgenică, ci endrokritică
paranoia ce fixează un sens al meu în golul exterior
Anti-Crist la timpul prezent e un fals rockstar
cu trucul apăsător şi cu curul gol
dacă ciocanul lui Dumnezeu zdrobeşte în van în aerul otrăvit
adevărul trupului dumnezeit şi sufletul său lepros
Paranoia ştie că nimic nu se va putea îmbunătăţi,
tainicele putrede trame ca şi acea kulturgestalt
sunt o logică de neclintit ce întreţine
dominarea profitului şi câştigul de putere
Astfel, e un psihodelict cu fundal necomercial
paranoia ce rezistă lumii superkriminale
semn şi formă pentru o vocaţie a suspiciunii totale
entropică perdantă avară necesară insulă mentală
Inoculat sindrom de sfârşit de paranoia cumpărată
scribavirus face lacomă practică de dezvăluire
lucrurile nu sunt niciodată lucruri ci mereu altceva
eu înăuntru şi contra cuvintelor printr-o conştiinţă de acid inconştient
ORDINE & DEZORDINE
Isterisme gangsteri bombardează
armata răbdării
Acidulaţi şi înfiorători viruşi
din păduri până în metropole
Regele şomajului
va oferi gratis concertul său nenorocit
Nocturne isprăvi tinereşti
ziduri de foc hiper-abulism
Schizofrenie anarhică
vudù tam-tam neo-şamanism
Gardienii albi apără
Casa & Casa de bani cu mitraliera incertă
Mame-vulve scoase din uz
şi bobiţe sfrijite de occident monopoluri
Strâmbe steaguri înalţă
între scuze mizere şi laşă reticenţă
Cuvânt de profet: cât e de frumos
să fii tâmp la douăzeci de ani!
Însă ce legătură bântuie
între rebeliunea (sau apatia) tinerească
şi alterările biochimice
ale cortexului pre-frontal?
Dacă creierul-burete absoarbe
orice emotivă veştejire animală
hormonul creşterii pulsează o libidinoasă beţie
bălegar livid hybris de cocină de porci
Materialul radiază razant astfel fluctuează
şi explodează dement în înşelătoriile de panică
Ordine & Dezordine la cabaretul lumii
uşoare şi întâmplătoare precum moartea
Entropic pământul gata de adio
îşi joacă la zaruri propria ambiguă soartă
FEMME UNGUROAICĂ FATALĂ
Si tu t’imagines:
o Evă maghiară preafrumoasă şi postcomunistă
o Evă la Buda şi goală-puşcă
sau cu o lenjerie de pornoshop
Şi cu sân, fese, coapse, şolduri
ce dansează ceardaş cu euforie sex
O Evă nălucită ca paprikaşul
într-o Pesta erotikă
şi în fundal o rapsodie de Liszt
Poate o Evă ţigancă călărind
prin pustă – feu foller de midi
Eva cu şuruburi şi de băut creierul
beţi de Tokaj şi de arome intime de femeie
Poate o Evagina mai neo-liberală decât fatală,
şireată manager al valorii sale de întrebuinţare,
care râzând se-abţine de la botişorul tău italian
(Din „Recunoaşteri private” în volumul HIPERFETUŞIRI)
I
E oare mai binele în urma noastră?
Mai bine, se ştie, e mereu
fie şi evanescent în urma noastră
chiar şi când, socotind mai cu cap,
avem puţin ori nimic de regretat.
Întâietatea trecutului mă leagă de trăit
şi-n minte simt un flux vital ce se-anulează
ce-aruncă-n aer prevederea lui mâine de-o vană ştiinţă
ca pişcături de jocuri ale unei supravieţuiri.
Da, există un retrograd în mine
care-i al zilelor ce stau să vină
adevăratul terorist, însă dacă mă răsucesc
şi chiar recunoscând canalia şi pathosul depasat
observ şi nişte umbre ale memoriei, ale căutării
timpului pierdut şi regăsit, linguşitoarea răutate
efectul entropic, prea mult paralizantă.
Atunci mă sustrag, rezist, rămân hotărât, mă deschid,
aştept ca fantasmele să fugă-n risipire
ca fiinţa să desfacă o scoc spre devenire.
Mâinele intră nesigur, nervos, prea plin de îndoieli,
dar ştiu că încă mai sunt viu, întreg şi reactiv
atâta cât durează partida asta-n doi.
Mai răul e să te predai de-a gata prea vane certitudini
mai bine e ca de pe ţărmul nimicului din nou să-ncepi.
(Din „Interzone”, în volumul HIPERFETUŞIRI)
Ceva definitiv 1
Nu se spune nimic despre câinoşenia
etalată de spectatorii ce-şi scheaună
gusturile discutabile şi emfatica lor idioţenie
în timp ce noi actori pisicoşi ne mieunăm
rolul neîndemânatic ori prost scris
pe o scenă echivocă, ba chiar multivocă
– multe voci ce se suprapun şi
zornăie, nelăsând nimic să se înţeleagă
şi niciun arbitru, aici, care să fluiere
faultul de hărmălaie. Teatralizăm lipsiţi
de orice idee coerentă de regie
şi de-aia improvizând chinuri pozitive
şi scormoniri contrare ce se-ncovoaie
de partea greşită (sau înjosită), capabili
să ne arătăm incapacitatea evidentă
de a susţine ceva definitiv.
