Coşmaruri - Mamei memento al clipei despărțirii

George Popescu   Coşmaruri   Mamei memento al clipei despărțirii   Age quod agis -   Împuşcătura Citeşte

Alte poeme de Pier Paolo Pasolini

  Din «Poesia in forma di rosa» (1964)   Cântecul clopotelor Din «La meglio Citeşte

Un "jurnal"  textualizant al lui Dracula

Un "jurnal"  textualizant al lui Dracula sau o poveste postmodernă a Citeşte

STATUARIA

George Popescu   STATUARIA (Poem anii șaptezeci, inedit)   cu V. G. Paleolog silabisând Citeşte

Daniele Cavicchia POEME

Daniele Cavicchia   DOMNIȚA APEI   Traducere și prezentare de   George Popescu     Născut la Montesilvano, lângă Citeşte

Umberto Eco - Scrisoare către nepoțel

Umberto Eco, Dragă nepoate, învaţă pe dinafară, apărut în săptămânalul Citeşte

Marin Sorescu sau despre copilul suspendat din fiecare dintre noi

Marin Sorescu sau despre copilul suspendat din fiecare dintre noi     George Popescu     Poeţii sunt Citeşte

Eugenio Montale Poeme

Eugenio Montale   Traduceri G.P.   În fum   De câte ori te-am aşteptat la gară în Citeşte

Eugenio Montale, Dansatoarea obosită

Eugenio Montale DANSATOAREA OBOSITĂ dedicată Carlei Fracci (20.08.1936-27.05.2021)   Revine să-nflorească trandafirul ce totuși dinainte Citeşte

Filippo Salvatore Poemi / Poeme

Filippo Salvatore   Quadrantide   I   Finita è la bufera e regna profondo il silenzio sulla città.   II   Quanto Citeşte

Eugenio Montale - Misterul unui poet. Ezra Pound

Eugenio Montale   Misterul unui poet – Ezra Pound   în „Corriere d’informazione”, Citeşte

BlogNotes

Blog/Notes Macedonski și rozele ce nu... mor! George Popescu Nu doar lăudabilul demers Citeşte

BlogNotes 24 mai

Incurabilul drog al Puterii   George Popescu   Drogul, se știe, e un produs Citeşte

BlogNotes 24 mai

Incurabilul drog al Puterii   George Popescu   Drogul, se știe, e un produs Citeşte

Piero Bigongiari, un eseu consacrat lui Eminescu

Piero Bigongiari   CONCENTRAREA EXTENSIVĂ LA  EMINESCU*     Ce mi-i vremea când de Citeşte

Eseu despre lectura poeziei

  George Popescu     Cum se citește poezia   Oare cum se citește poezia? Iată o Citeşte

Loredana Magazzeni: Miraculoasa rană

Loredana Magazzeni     Miraculoasa rană         Miraculoasa rană   „Dezordinea mea. În asta se află: că Citeşte

Patrizia Tocci, Poesie - Poezii

Dobbiamo arrivare là  dove c’è   il sole. Questo  imperativo conduceva passeggiate di Citeşte

Filippo SALVATORE: Terre e Infiniti

Filippo SALVATORE Terre e Infiniti    Volumul de versuri „Terre e Infiniti”, apărut Citeşte

Eseu despre lectura poeziei

20 May 2021
Autor

 

George Popescu

 

 

Cum se citește poezia

 

Oare cum se citește poezia?

Iată o întrebare provocatoare, rareori asumată în consecințele sale hermeneutice imediate. Căci, mai ales din anii ’60 încoace, interpretarea Literaturii a stat sub semnul (re)descoperirii și tematizării, până la o teoretizare cu propensiuni paradigmatice, a récit-ului care a ieșit, nu o dată, din orizontul strict al esteticului, angajând și / mai ales / o perspectivă ‘ideologică’. Poeticul a suportat, cel mai adesea, suspiciunile gratuității, cu tot haloul de sensibilități retrezite la viață din vechea și somnolenta atitudine de idealizare a genului impusă mai ales de romantism și tabuizată de simbolism, pigmentată, apoi, în aceeași ani ’60, cu lamentațiile iscate de îngrijorarea cu privire la pericolul ‘dispariției’ poeziei. În orizontul, cu vădite atribute disolutive, dacă nu chiar asfixiante, ale concurenței teribile de la începutul ‘erei’ așa-zicând postmoderne (noile mijloace de comunicare și, în consecință, muzica, într-o izomorfie aproape năucitoare, la al căror acces, în ciuda unor tentative mai mult ori mai puțin izolate, poezia n-a avut succes!), s-a ivit, deseori în forme gregare și apocaliptice, un discurs centrat pe – și alimentat de – iminenta ‘moarte’ a poeziei; poeți reprezentativi, critici și teoreticieni de marcă, își formulau, în acei ani, temerile și scepticismele, nu o dată refuzul categoric, cu privire la o posibilă ‘moarte’ a celui mai ‘tare’ dintre genurile literare din întreaga civilizație universală.

Curând s-a putut constata, cu satisfacția generată nu o dată în istorie de probarea modului / unghiului ‘greșit’ în care fusese poziționată problema, că discuția fusese falsă în chiar premisele ei. În mod paradoxal, noile avangarde au fost cele care au contribuit la dezamorsarea conflictului, chiar dacă, în chiar dezvoltările apăsat polemice ale impulsurilor lor teoretice, acestea n-au renunțat nici la tonul contestatar și nici la cel ‘apocaliptic’; neoavangarda italiană, spre exemplu, ivită și afirmată în jurul revistei Il verri și, deci, a grupării Novissimilor, a început în forță o acțiune profund novatoare, fixându-și ca obiectiv major al contestației sale întreaga gamă de idealizări cu caracter mitic din tradiția novecentescă a poeziei peninsulare; nu era vorba deci, în primul rând, de un sfârșit al Poeziei, ci de declicul unei poezii (cea născută în primele două decenii ale secolului al XX, cu Ungaretti, Saba și, apoi, Montale, având un ‘motor’ modelizant în redescoperirea lui Leopardi).

 

Dar să revenim la întrebarea de mai sus: modul în care se citește poezia substituie, în context, problematizarea funcției sociale a acesteia, pe de o parte, iar pe de alta chiar dimensiunea ei ontologică. Prima, compromisă (cel puțin la noi, dar nu numai) de o tematizare forțată, marxizantă, la limita ignorării și chiar a compromiterii ca doctrină a oricărei autonomii estetice, a fost și rămâne depășită de urgența altor imperative, declanșate și întreținute de noua vogă a autonomiei semnificantului; cea de-a doua, născută la impactul pe care filosofia (o anumită filosofie, cea apărută sub incidența gândirii heideggeriene), a transferat-o, deseori indiscriminant, fără reglaje pe măsură, direct în câmpul interpretării. La prima s-a putut renunța fără regrete (la noi, cel puțin, definitiv, în Occidentul obsedat încă de modelul unei gândiri de stânga considerate mai disociative și, uneori, mai creative / decât dreapta, catalogată conservatoare, prin tradiție, încă nu), în cazul celei de-a doua, i s-au rafinat doar suprafețele și instrumentariile de ordin ‘metodic’.

Un al doilea aspect care a antrenat în mod decisiv aventura interpretării a fost toată complexa problematică ivită după criza metafizicii occidentale; evenimentul a avut un impact răvășitor în primul rând asupra poeticului, ca fiind acel domeniu al conștiinței creatoare cel mai sensibil la mutații paradigmatice cu un întreg evantai de aspecte ce antrenează însuși comportamentul uman în raport cu percepția cosmosului; poeticul s-a resimțit într-o mult mai mare măsură de la această criză decât, așa cum s-a crezut, de la cea declanșată și întreținută un timp. Trebuie însă recunoscut, în aceeași perspectivă, că, întrucât criza este chiar mobilul, motorul și condiția creației (artistice), orice moment de panică declanșat de pericolul disoluției substanței sale contribuie decisiv la o schimbare a ei ce îi antrenează toate resorturile și toate palierele; poezia iese din criză precum ființa umană după o lungă maladie: metamorfozată, dar aceeași, „slăbită”, dar încă și mai puternică, precară, dar încă și mai promițătoare. Ea a depășit impasul inventându-și remediile, și-a adaptat „organismul” la noile funcții, și-a descoperit și și-a instituit altele noi, și-a construit din mers, uneori evaluând precipitat perspectiva, întregul instrumentar nou, făcând sub presiunea urgenței coercitive o revizuire totală și detaliată a celui vechi spre a se putea acredita într-un viitor nesigur cu o altă formă în orizontul tuturor funcțiilor sale verificate deja în procesul estetic de receptare.

 

Într-un mai vechi eseu (Cf. Vicissitudine e forma, Da Lucrezio a Montale. Il mistero della creazione poetica, Milano, 1974, pp. 20 și urm.), poetul și teoreticianul italian Mario Luzi face o distincție subtilă între glosolalie și profeție ca etape esențiale ale discursului religios occidental; pornind de la Epistola I a Sfântului Pavel către Corintieni, autorul identifică în glosolalie o primă formă a rugăciunii (a discursului religios / poetic) ca exercițiu și ca practică a individualului prin excelență; trecerea la profeție s-a făcut sub presiunea nevoii comunizării actului religios: «…în ceea ce privește glosolalia – adică expresia directă, individuală și imprevizibilă a grației – ea a fost lăsată la marginile abnormei și folosită, dacă a fost vreodată, ca referință îndepărtată și sugestivă. Sf. Pavel afirmă, e adevărat, superioritatea profeției, adică a meditației active și profitabile: dar nu uită să ne spună că e primul care vorbește în limbi. Se poate crede deci că nu există limbaj mediat, dacă mai înainte nu există limbaj imediat, întrucât în viziunea paveliană sunt considerate efect a două carisme distincte…». Luzi crede – și mi se pare motivat în această aserțiune a sa – că spiritualitatea occidentală a pierdut (a lăsat să se piardă, spune el) sau a reprimat ca inutilizabile aceste manifestări individuale în care se exprima cu o gratuitate deopotrivă ingenuă și fecundă un izvor vital: «Sensul relației a triumfat. Interesul pentru lucru stăruie totuși în faptul că foarte adesea acel triumf e numai formal: glosolalia răsare în mod fraudulos sub veșmintele profeției…»; și ale poeziei, am adăuga anticipând sensul mai larg al discursului luzian, fiindcă nu numai că poezia caută un discurs marginal și individualizant, operând cu criteriul esențialității, atunci când cel al originarității pare compromis de resurecția maladivă a romantismului și a «romantizării» discursului și a vieții, dar ea, poezia, profetizează, fie și mascat, un viitor care se oferă sub categoria unui prezent așa-zicând absolut.

Este vorba însă de o percepție în absolut a poeticului sau, mai exact, percepția modernă a ei; avangarda, orice avangardă, tinde să anuleze această relație, prin negarea trecutului (tradiției) canonizat și, uneori, a prezentului în mișcarea lui «dialectică» de canonizare și convenționalizare; pentru avangardist, nu există decât un viitor de profetizat, dar această mișcare rămâne fatalmente rectilinie și nu pare a rezolva în sistem de metamorfoză paradigmatică «criza» poeziei, tocmai fiindcă efortul negator propus și asumat nu subîntinde imperativul integrării. Or, tocmai conștiința post-modernă (experimentalistă) reușește să ducă până la capăt procesul de înnoire totală, prin faptul că nu atacă (nu distruge) orizontul de așteptare al destinatarului, ci îl presupune și îl menajează; această includere are loc tocmai prin acțiunea de integrare (prin operații de textualizare, intertextualizare și post-textualizare) a discursului precedent; de aici, simțul enorm al parodicului, al ironicului, al pastișei, al calchierii, toate transformate în tehnici operatorii a căror miză majoră rămâne conștiința acută și dramatică a scriiturii.

Dar raportul inserțial dintre glosolalie și profeție angajează, la nivelul poeticului, cel puțin două aspecte care au stat în centrul meditației asupra genului liric în ultimii aproape o sută de ani; prima convoacă chiar locul și rolul acestuia în destinul individului și, desigur, al comunității; cel de-al doilea, implică natura «progresului», a «evoluției», a devenirii sale în timp și investigarea câmpului metamorfic pe care îl degajă. Vom ignora voluntar și oarecum strategic primul aspect: meditația asupra rostului poeziei este infinită, dramatică și, într-o măsură aproape tragică, gratuită, întrucât a sfârșit nu o dată în autotelism, atunci când atitudinea autocontemplativă s-a însoțit cu un răsfăț pernicios; în fond, care sunt «rațiunile» poeziei? Nu cumva, asemeni filosofiei (căreia Gianni Vattimo, autorul Sfârșitului modernității  și al Gândirii slabe, îi retrăgea, într-un lung interviu din anii ’80, orice pretenție resolutivă, gnoseologică ori ontologică), ea, poezia, a fost și a rămas o distracție a spiritului, fie și clamoroasă, fie și spectaculoasă, cu întreg haloul de misterios și tainic cu care a știut  să se înconjoare de-a lungul timpului? Nu există, la propriu vorbind, o finalitate a poeticului, iar faptul că o tradiție platoniciană a acreditat ideea scoaterii ei din cetate nu mai sperie și nu mai irită, câtă vreme unul dintre cel mai ’gălăgioși’ reprezentanți ai neoavangardei italiene din anii ’60, Edoardo Sanguineti, îi retrăgea, foarte recent, chiar dreptul la …existență. Iar dacă discursul asupra finalității ei a devenit de mult o biată tautologie, să reamintim totuși, cu Valéry, că faptul esențial și semnificativ în sine îl constituie tocmai prezența sa (a poemului).

Atunci, dincolo de perdeaua asfixiantă, ternă și contraproductivă despre «imanența», «transcendența», «absolutețea» poeziei (care a refuzat mult timp, din fericire doar retoric, dreptul unui metadiscurs să se dezvolte și să se adâncească și dincoace de «figura» imobilă a poemului) trebuie investigat corpul textual al acestuia și, concomitent, sondate aperturile (și semnificațiile lor, mereu noi, mereu proaspete) orizonturilor pe care interferența autor (eu poetic) – cititor (instanță receptoare) le generează necontenit.  Or, această interferență, dezvăluind noi moduri / modele aperceptive prin modificarea continuă și insistentă a formei sfârșește prin a modifica și conținutul însuși. Căci nu s-a insistat poate nicicând cât ar fi trebuit și ar fi meritat asupra faptului că obiectul (și «terenul») de investigare interpretativă a poeticului a fost și a rămas, astăzi mai mult decât oricând, tocmai relația imaterială, evanescentă și «coruptibilă» dintre instanța enunțătoare (reclamând cu orgoliu un ifos auctorial) și instanța receptoare (nimbată de anonimat).

Așadar, aventura (solitară) a poetului pendulează între condiția «glosolatică» a limbajului (cu toată alura de autoreferențialitate jakobsoniană recunoscută) și cea «profetică», în care se implică o bună doză de absurd. Absurdul rămâne, de fapt, trăsătura distinctivă a poeticului și nu e întâmplător faptul că marii artiști, cei instauratori de paradigme noi, au «lucrat» în perspectiva absurdului, și au făcut-o pornind de la ambiguitatea dată a limbajului însuși. Mai mult, orice avangardă (înțelegând prin termen orice mișcare înnoitoare, demolatoare a unei ordini / a discursului, spre a vorbi cu Foucault / și creatoare a unei alte / noi / ordini) a sfârșit, în acțiunea ei liminară, prin a aduce în perspectiva schimbată a faptului literar chiar ‘figura’, deopotrivă neliniștitoare și resemnată, a absurdului, cum a demonstrat, printre alții, Theodor Adorno: Arta a pierdut caracterul său de evidență, scrie filosoful german. A devenit evident că tot ceea ce este îngăduit artei, atât în ea însăși cât și în relația sa cu tot ceea nu vine din sine, nu justifică nici măcar dreptul ei la existență; suprarealismul conferea – sau tindea să o facă – dreptul artei prin artă la existență, iar toate tentativele de păstra pe același plan arta și viața, ficțiunea și practica, aparența și realitatea, ca și tentativele de a suprima distincția dintre obiect de artă și obiect utilitar, între jocul conștient și excitarea spontană, credința că arta se află peste tot și că lumea întreagă este artistică, recuzând orice criteriu și asimilând judecata estetică expresiei experienței subiective, toate aceste întreprinderi s-au dovedit moduri de experiență a absurdului (Theoria estetica, apud Ferruccio Masini, Dialettica dell’avanguardia, Torino, Einaudi, 1979).

Numai că autorul Dialecticii negative se înșeală în consecința judecății sale disociative: în perspectiva postmodernității, urmare a efortului dramatic de depășire a crizei modernității târzii, coroborată cu surclasarea crizei metafizicii, pretenția artei de a se omologa realului (și de a-l «substitui») a marcat de fapt schimbarea esențială de paradigmă către sfârșitul acestui veac și mileniu; ea înseamnă poate metamorfoza cea mai profundă, de la Renaștere, de la Romantism și Simbolism (incluzând și avangardele istorice) produsă în Corpus-ul artei, oferind prilejul unei neconvenționale reîntemeieri a însuși temeiului esteticului. Este convingerea noastră, după experiențe îndelungate îndurate în vecinătatea poeziei, soldate cu eșecuri și abandonuri, cu neliniști și așteptări înșelate, că, odată cu anii ’80, dar mai ales cu ultimele aventuri nouăzeciste, angajarea poeticului în declicul postmodernității (cu tot relativismul «disciplinar» și teoretic pe care îl presupune conceptul ca atare) i-a reconferit, într-un mod apăsat paradoxal, ceva din pierduta șansă glosolatică de care vorbea eseistul și poetul italian Mario Luzi, oferindu-i un prilej nesperat de a-și «pozitiva dialectica», spre a răsuci, terminologic, convingerea asertivă cunoscută a lui Adorno.

În fond, poeticul e chiar pariul deplin al jocului individualului, într-o liturghie singulară (căci conservă «bolboroseala», «bombăneala» insului surprins în nemărginirea locului și în eternitatea clipei), pe cât de solemnă pe atât de lovită de absurd.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Arhiva

May 2021
M T W T F S S
 12
3456789
10111213141516
17181920212223
24252627282930
31