Cesare Pavese și literatura română

Cesare Pavese și literatura română   Am avut ca prim resort spre Citeşte

EXEMPLARITATEA CA DESTIN LITERAR

Giacomo Prampolini și literatura română   Argumentul intervenției noastre e strâns conectată Citeşte

Crochiuri de vise întrerupte

Crochiuri de vise întrerupte     Un oracol în stufărișul verde surâde morții Citeşte

poeme regăsite vara 2017

am ajuns deja mâine   Nu găsesc drumul pentru că sunt în Citeşte

Bianca Maria Frabotta Poesie scelte da me / Poezii alese de mine

  „În lăuntrul nostru există o parte mută, apăsătoare ca o Citeşte

Un mio saggio su Andrea Zanzotto / Un eseu al meu despre Andrea Zanzotto

Un mio saggio su Andrea Zanzotto, rivista „LE MUSE” - Citeşte

Coșmaruri

Coșmaruri   Mamei memento al clipei despărțirii   Age quod agis –   Împușcătura din somn Citeşte

Un pensiero dantesco assolutamente attuale

Chiunque ragiona in modo così ripugnante da credere che il Citeşte

ALTE NOI POEME

LA UMBRA UNEI STRANII MELANCOLII   Pe bătrânica Veta a lui Buță Citeşte

Dante Maffia, Per Craiova... poeme

DANTE MAFFIA   Per Craiova*·   Ce e iubirea   Au încercat să ne învețe Ce e Citeşte

Disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură Notă: Repropun aici o intervenție la un Citeşte

Davide Rondoni Mișcarea poeziei, o lungă adnotare despre Dante

Davide Rondoni   Mișcarea poeziei, o lungă adnotare despre Dante Nostalgia mișcării   Commedia Citeşte

Alte noi poeme

  Săgeata lui Zenon   L-am întâlnit pe Kafka în miez de Citeşte

Un cinefil desuet: ispita anacronismului

În ciuda multor evidențe din îndeletnicirile mele de-a lungul unei Citeşte

Giuseppe Ungaretti Poesie / Poezii

  Poesie tratte da Dialogo 1966-1968   Poeme din volumul „Dialog” 1966-1968 È ora famelică   Strappati Citeşte

UN MAGNAT ÎN SLUBA COMUNITĂȚII

  Blog/Notes   George Popescu   UN MAGNAT ÎN SLUBA COMUNITĂȚII   (Un model terapeutic pentru maladiile Citeşte

Noi poeme noi

  Horrendus mundus   Nu mai alerga. Oprește-te, Lume: alertă de-acum și prea hazardată, Citeşte

Vittorio Sereni despre Salinas òi Celan

Vittorio Sereni   UN DINCOLO DE POEZIE*   (P. Salinas –  P. Celan)   Înainte de Citeşte

George Popescu

e se tremo è perché sento   e se tremo è perché Citeşte

Itaca

Itaca – la deviazione dall’equivoco? Una ipotesi di lettura poetica di Citeşte

David Maria Turoldo

20 December 2020
Autor

Un sacerdote-poeta, un poeta-sacerdote: la fede della Parola

 

Strane, a volte mirabili cose possono intervenire in una sola vita: verso la fine degli anni Novanta, ho ricevuto per posta un grosso libro di poesie firmate David Maria Turoldo. Non so nemmeno ora la circostanza in cui l’autore avrebbe preso qualche notizie su di me e tantomeno l’indirizzo; non conta di niente la casuistica in questa “storia”, anche se non mancata di una dose di curiosità. Ciò ce conta resta il fatto – che oggi lo risento con un amaro gusto – che io abbia letto allora alcune poesie del libro con una fretta e con una facilità che non le meritavano di niente.

Riscoprendo di recente alcune delle sue poesie in vari siti dell’internet il ricordo di quella lontana vicenda si è fatto non solo più amaro, ma si è riacceso in me il dovere di cercare quel libro e di scegliere alcune delle sue liriche facendole tradotte in romeno. E non come un obbligo oppure un compenso, ma con la ferma coscienza di avere di fronte un grande poeta e, insieme, un grande Uomo: uno di quei pochi oggi più di ieri che, oltre la vocazione sacerdotale e la accurata vocazione poetica, ha vissuto con una costante fedeltà, e certo anche fede, nel valore del Uomo e della sua dignità, nella libertà della propria scelta e inevitabilmente coll’impegno totale per il Bene e per la Speranza nella necessità destinale del miglioramento del mondo: suo e nostro.

Testimoniano questo la sua vita di un bambino nato, nel 1916, in una povera famiglia di un paesino friulano, Coderno, poi il totale impegno nella Resistenza italiana antifascista e antinazista, il coraggio di assumere in scritto e negli vari dibattiti religiosi dentro la Chiesa Cattolica, con passaggi a volte dolenti, poi come frate in un convento in Sotto il Monte, dove ha istituito un Centro Studi, presso il quale attualmente alcuni confratelli studiosi stanno organizzando la sua vasta produzione letteraria e saggistica.

La sua scelta, mai di natura partitica, ha avuto come parola d’ordine il comando evangelico “essere nel mondo senza essere del mondo”, come un “essere nel sistema senza essere del sistema”. Sempre aperto al dialogo, si è confrontato, in vita e in opera, con la disposizione uguale al rifiuto, ma anche al diritto di dire la sua dell’altro: avversario o anche amico.

Si è sempre considerato al servizio della Parola, del Verbo. Su di lui ha scritto il grande poeta e amico suo, Andrea Zanzotto che “Turoldo ha percepito dunque da sempre la centralità della parola…e l’ha percepita proprio come una delle sedi più alte in cui la parola (che cristianesimo è il Verbo, “era ed è presso Dio”) verifica se stessa e il mondo”. Passione per l’uomo e passione per Dio sono distintive note del suo profilo umano e culturale, dove il suo profilo particolare ritrovabile nella coincidenza e inscindibilità tra vita ed opera, tra vocazione alla parola e testimonianza della parola”, come scrisse una volta un altro importante poeta e suo amico, Giovanni Giudici.

 

Un sacerdot-poet, un poet-sacerdot: credința în Cuvânt

 

Ciudate, uneori mirabile, lucruri pot interveni într-o singură viață: spre sfârșitul anilor Nouăzeci, am primit prin poștă o voluminoasă carte de poezii semnate David Maria Turoldo. Nu știu nici măcar acum circumstanța în care autorul va fi luat vreo informație despre mine și cu atât mai puțin adresa; nu importă deloc cazuistica în această „poveste”, chiar dacă nelipsită de o doză de curiozitate. Ceea ce importă rămâne faptul – pe care azi îl resimt cu un amar gust – că am citit atunci unele poezii din carte cu o grabă și cu o ușurință pe care nu le meritau absolut deloc.

Redescoperind recent unele din poeziile sale în varii seite-uri de pe internet amintirea acelei îndepărtate întâmplări a devenit nu numai și mai amară, ci s-a reaprins în mine trebuința de a căuta acea carte și de a alege unele poezii ale sale traducându-le în română. Și nu ca o obligație ori ca o compensare, ci cu conștiința fermă de a avea dinainte-mi un mare poet și, totodată, un mare OM: unul dintre aceia puțini azi mai mult decât ieri care, dincolo de vocația sacerdotală și de prea prețioasa sa vocație poetică, a trăit cu o constantă fidelitate, și firește și credință, față de valoarea Omului și a demnității sale, față de libertatea propriei alegeri și inevitabil cu angajarea totală pentru Bine și pentru Speranță în necesitatea destinală a ameliorării lumii: a sa și a noastră.

Stau mărturie viața sa de copil născut, în 1916, într-o familie săracă dintr-un sat friulan, Coderno, apoi totala angajare în Rezistența Italiană antifascistă și antinazistă, curajul de a asuma în scris și în varii dezbateri religioase în cadrul Bisericii Catolice, cu pasaje uneori dureroase, apoi călugăr într-o mănăstire din Sotto il Monte, unde a instituit un Centru de Studii la care actualmente unii confrați ai săi studioși organizează vasta sa producție literară și critică.

Alegerea sa, nicicând de natură partinică, a avut drept cuvânt de ordine porunca evanghelică „a fi în lume fără a fi al lumii”, ca un „a fi în sistem fără a fi al sistemului”. Mereu deschis dialogului s-a confruntat, în viață și în operă, cu dispoziția egală cu refuzul, dar și cu dreptul de a accepta ca a sa opinia celuilalt: adversar și prieten.

S-a considerat mereu în serviciul Cuvântului, al Verbului. Despre el a scris marele poet și prieten al său Andrea Zanzotto că „Turoldo a perceput așadar mereu centralitatea cuvântului…și a perceput-o tocmai ca unul din sediile cele mai înalte în care cuvântul (cum creștinismul e Verbul, „era și e la Dumnezeu”) se verifică pe el însuși și lumea”.

Pasiune pentru om și pasiune pentru Dumnezeu sunt note distinctive între viață și operă, între vocație față de cuvânt și mărturie a cuvântului”, cum a scris cândva un alt important poet și prieten al său, Giovanni Giudici.

 

Da “Io non ho mani“,

 

MEMORIA

 

È la memoria una distesa

di campi assopiti

e i ricordi in essa

chiomati di nebbia e di sole.

 

Respira

una pianura

rotta solo

dagli eguali ciuffi di sterpi:

 

in essa

unico albero verde

la mia serenità.

 

 

Din vol. „Eu nu am mâini

 

MEMORIA

 

Memoria e o întindere

de câmpuri ațipite

și amintirile în ea

înfrunzite de ceață și de soare.

 

Respiră

o pajiște

sfâșiată doar

de nemișcate smocuri de mărăcini:

 

în ea

unic arbor verde

seninătatea mea.

 

O GIORNI MIEI…

 

Solo a sera m’è dato

assistere alla deposizione

della luce, quando

la vita, ormai

senza rimedio, è perduta.

 

Mio convoglio funebre

di ogni notte: emigrazione

di sensi, accorgimenti

delle ore tradite, intanto

che lo spirito è rapito

sotto l’acutissimo arco

dell’esistenza: l’accompagna

una musica di indicibile

silenzio.

 

Invece dovere

ogni mattina risorgere

sognare sempre

impossibili itinerari.

 

O ZILE ALE MELE…

 

Numai seara mi-e dat

să asist la depoziția

luminii, atunci când

viața, de-acum

fără remediu, pierdută e.

 

Convoiul meu funebru

din fiece noapte: înstrăinare

de simțuri, abilități

ale orelor trădate, în timp

ce spiritul e jefuit

sub prea neînduplecatul arc

al existenței: îl acompaniază

o muzică de o nespusă

tăcere

 

Însă trebuie

în fiece dimineață să învie

să viseze mereu

imposibile itinerarii.

 

EU NU AM MÂINI

 

Eu nu am mâini

care să-mi mângâie chipul,

(năprasnică e sarcina

acestor cuvinte

ce nu cunosc iubiri)

nu știu duioșiile

părăsirilor voastre:

am dorit să fiu

paznic

al singurătății voastre:

sunt

salvatorul

unor ceasuri pierdute.

POVERA CHE DORME ENTRO I GIORNALI

 

C’è una povera in via Ciovasso

che non può più camminare,

e dorme entro i giornali

nessuno di quelli che stanno

di sopra

ha tempo di scendere e salutare.

 

Per lei è di troppo

un po’ di scatole per guanciale

e stare

nel cuore di Milano.

 

SĂRMANA CE DOARME PRINTRE ZIARE

 

E o sărmană pe strada Ciovasso

ce nu mai poate umbla

și doarme printre ziare

niciunul dintre cei ce stau

deasupra

nu-și fac timp să coboare și să salute.

 

Pentru ea e prea mult

puține cutii ca perne

și să stea

în inima Milanului.

 

 

VII DIN NOI

 

Trăiești din noi.

Ești

Adevărul ce nu gândește.

 

Un Dumnezeu ce suferă

În inima omului.

 

VIVI DI NOI

 

Vivi di noi.

Sei

La verità che non ragiona.

 

Un Dio che pena

Nel cuore dell’uomo.

 

Da “Udii una voce”

 

Non per me il pulito verso.

Uno scabro sasso la parola

nelle mie mani.

Intanto che gli effetti dissepolti

marciscono come foglie staccate

dalla pianta..

Questi i miei giorni vuoti di pudore,

i miei canti senza note

la verità senza amore.

 

Parole, inerti macerie,

brandelli d’esistenze

disamorate, panorama

del mio paese

ove neppure il gesto

sacrificale più rompe

la immota somiglianza dei giorni,

né le vesti sante coprono

la nudità degli istinti.

 

E i poeti non hanno più canti

Non un messaggio di gioia,

nessuno una speranza.

 

Din vol. „Am auzit un glas”

 

 

Nu pentru mine limpezitul vers.

O zgrunțuroasă piatră

în mâinile mele.

În timp ce urmările dezgropate

putrezesc ca frunzele desprinse

de plantă.

Aceste zile ale mele goale de pudoare,

cânturile mele fără note

adevărul fără iubire.

 

 

Cuvinte, inerte prăbușiri,,

fărâme de existențe

fără iubire, panorama

țării mele

unde nici gestul

sacrificial nu mai frânge

inerta asemănare a zilelor,

nici veșmintele sacre nu acoperă

goliciunea instinctelor.

 

Iar poeții nu mai au cânturi

Nu un mesaj de bucurie,

niciunul vreo speranță.

Da “Gli occhi miei lo vedranno”

 

ITINERARI

 

Liberata l’anima ritorna

agli angoli delle strade

oggi percorse, a ritrovare i brani.

 

Lì un gomitolo d’uomo

posato sulle grucce,

e là una donna offriva al suo nato

il petto senza latte.

Nella soffitta d’albergo

una creatura indecifrabile:

dal buio occhi uguali

al cerchio fosforescente d’una sveglia

a segnare ore immobili.

 

E io a domandare alle pietre agli astri

al silenzio: chi ha veduto Cristo?

 

Din „Ochii mei îl vor vedea”

 

ITINERARII

 

Eliberat sufletul revine

în ungherele străzilor

azi străbătute, spre a regăsi resturi.

 

Acolo un cot de om

sprijinit pe cruci,

și acolo o femeie dăruia noului născut

pieptul fără lapte.

Pe tavanul hotelului

o făptură indescifrabilă:

din beznă ochi identici

cu cercul fosforescent al unui deșteptător

marcând ceasurile imobile.

 

Și eu interogând pietrele aștrii

tăcerea: cine l-a văzut pe Iisus?

 

DIO NON VIENE ALL’APPUNTAMENTO

 

Ma quando declina questo

giorno senza tramonto?

All’incontro cercato

nessuno giunge.

E le pietre bevono

Il sangue di questo cuore

Ancora per miracolo vivo.

 

DUMNEZEU NU VINE LA ÎNTÂLNIRE

 

Dar când apune această

zi fără amurg?

La întâlnirea căutată

nimeni n-ajunge.

Și pietrele beau

Sângele acestei inimi

Încă printr-o minune vie.

 

ASCOLTA IL NOSTRO GRIDO, O GIOBBE

 

Ma ora a noi avanzano

Solo l’inverno e la notte

E senza scampo sono le nostre vite

In queste città maledette.

La morte siede sugli usci delle case

o con gli zoccoli di cavallo va per le strade

in stridori di migliaia di trombe;

o volteggia trionfante

sul capo in risa di corvi a stormo.

 

Invece fiorito è il deserto, popolata

di uccelli e di alberi la tua solitudine.

Angeli danzano al canto nuovo.

 

 

ASCULTĂ STRIGĂTUL NOSTRU AH, IOV

 

Însă acum spre noi înaintează

Doar iarna și noaptea

Și fără scăpare ne sunt viețile

În aceste orașe blestemate.

Moartea stă pe la ușile caselor

ori cu copite de cal umblă pe drumuri

în țârâituri de mii de trompete:

sau se rotește triumfătoare

pe capul în vânzoleală de corbi în stol.

 

Însă înflorit e deșertul, populată

de păsări și de arbori singurătatea ta.

Îngeri dănțuiesc la cântul nou.

 

ALLORA RIDERO’ DELLA SUA DELUSIONE

 

Armata di falce verrà

pronta a ingaggiar battaglia.

Altri forse avranno un gesto

di pietà:

fonde pensavano

fossero le radici.

E certo non sapevano

che celavo una continua

attesa d’andarmene.

 

ATUNCI VOI RÂDE DE NECAZUL TĂU

 

Armată de coase va veni

gata să înceapă bătălia.

Alții poate vor face gestul

de milă:

fuduli gândeau

că ar fi rădăcini.

Și sigur nu știau

că ascundea o continu

așteptare de a se duce.

 

Da “Nel segno del Tau”

 

È TEMPO, AMICO

 

Certo per me, amico, è tempo

di appendere la cetra

in contemplazione

e silenzio.

 

Il cielo è troppo alto

e vasto

perché risuoni di questi

solitari sospiri.

 

Tempo è di unire le voci,

di fonderle insieme

e lasciare che la grazia canti

e ci salvi la Bellezza.

 

Come un tempo cantavano le foreste

tra salmo e salmo

dai maestori cori

e il brillio delle vetrate

e le absidi in fiamme.

 

E i fiumi battevano le mani

al Suo apparire dalle cupole

lungo i raggi obliqui della sera;

e angeli volavano sulle case

e per le campagne e i deserti

riprendevano a fiorire.

 

Oppure si udiva fra le pause

scricchiolare la luce nell’orto, quando

pareva che un usignolo cantasse

“Filii et Filiae”, a Pasqua.

 

Din „În semnul lui Tau

 

SOSIT-A TIMPUL, PRIETENE

 

Desigur pentru mine, prietene, e timpul

de a atârna triera

în contemplare

și tăcere.

 

Cerul e prea înalt

și vast

ca să răsune de aceste

solitare suspine.

 

Timp e de a uni glasurile,

de a întemeia împreună

și a lăsa ca grația să cânte

și să ne salveze Frumusețea.

 

Precum cândva cântau pădurile

de la psalm la psalm

de măiestrite coruri

și scânteierea vitraliilor

și absidele în flăcări.

 

Și fluviile băteau mâinile

la apariția Sa din cupole

de-a lungul razelor razante pe case

și pe câmpii și deșerturile

reîncepeau să-nflorească.

 

Ori se auzea între răgazuri

scârțiind lumina în grădină de

părea că o privighetoare ar cânta

„Filii et Filiae”, la Paște.

 

E NON CHIEDERE NULLA

 

Ora invece la terra

si fa sempre più orrenda:

 

il tempo è malato

i fanciulli non giocano più

le ragazze non hanno

più occhi

che splendono a sera.

 

E anche gli amori

non si cantano più,

le speranze non hanno più voce,

i morti doppiamente morti

al freddo di queste liturgie:

 

ognuno torna alla sua casa

sempre più solo.

 

Tempo è di tornare poveri

per ritrovare il sapore del pane,

per reggere alla luce del sole

per varcare sereni la notte

e cantare la sete della cerva.

E la gente, l’umile gente

abbia ancora chi l’ascolta,

e trovino udienza le preghiere.

 

E non chiedere nulla.

 

ȘI NU CERE NIMIC

 

Acum însă pământul

devine tot mai deșănțat:

 

timpul e bolnav

copiii nu se mai joacă

fetițele nu mai au

ochi

să strălucească seara.

 

Și nici iubirile

nu se mai cântă,

speranțele nu mai au glas,

morții dublează morți

la frigul acestor liturghii:

 

fiecare se-ntoarce

mereu singur la casa sa.

 

E timp de a reveni sărmani

spre a regăsi gustul pâinii,

spre a ne îndrepta la lumina soarelui

spre a depăși senini noaptea

și a cânta setea ciutei.

Și lumea, umila lume

încă să aibă cine s-o asculte

și să găsească audiența rugăciunilor.

 

Și să nu ceară nimic.

 

Da “Ritorniamo ai giorni del rischio”, 1985

 

Siamo composti con brani di morti

uguali a città

rifatte da macerie di secoli.

 

Allora al comune bivacco eravamo

tutti disperati e volevamo

morire per sentirci più vivi.

 

Non questo certo era l’augurio!

La nuova parola è stata uccisa

Dal piombo sulle bocche squarciate.

 

Una mediazione invocavano morendo

tra l’avvenimento grande e la sorte di ognuno,

l’avvento attendevano dell’uomo umile.

 

Ma noi rimpiangemmo le vecchie catene

come il popolo ambiva nel deserto

l’ossequio al re per le sicure ghiande:

 

non vogliamo il rischio di essere liberi,

il peso di dover decidere da noi

e l’amore di farci poveri.

 

Da sotterra urlano i morti

e per le strade vanno

come nell’ora dell’agonia di Cristo.

 

Per le strade vagano i fratelli

senza casa, liberi

d’ogni ragione d’essere morti.

 

La notte è simile al giorno

Il bene al male s’eguaglia,

spoglio quale una pianura d’inverno.

 

 

Din „Să ne întoarcem la zilele riscului”, 1985

 

Suntem făcuți din bucăți de morți

ca și orașele

refăcute din ruine de veacuri.

 

Pe atunci la cantonamentul obișnuit eram

cu toții disperați și voiam

să murim spre a ne simți vii.

 

Nu aceasta era desigur urarea!

Cuvântul nou a fost ucis

De plumbul pe gurile sfâșiate.

.

 

O învoire invocau murind

între marea întâmplare și soarta fiecăruia,

așteptau sosirea omului nevoiaș.

 

Însă noi am regreta vechile lanțuri

precum poporul râvnea în deșert

respectul față de rege pentru sigurele ghinde:

 

nu vrem riscul de a fi liberi,

povara de a trebui să decidem noi

și ca iubirea să ne facă săraci.

 

De sub pământ urlă morții

și pe drumuri umblă

ca în ceasul agoniei lui Iisus.

 

Pe drumuri hălăduiesc frații

fără casă, eliberați

de orice motiv de a fi morți.

 

Noaptea e asemenea zilei

Binele cu răul se-nsoțește,

dezbrăcat ca o câmpie iarna.

 

Era aperta solo al tuo occhio

quella Notte oscura:

e dunque perché non li uccidesti

avanti che uccidessero?

 

I grandi deliravano

In parate e uniformi

E noi non capivamo.

 

Aquile e svàstiche

e canti di morte

salmi e canti e benedizioni

di reggimenti col teschio

sui berretti neri

sulle camice nere

sui gagliardetti neri..

 

E discorsi fin o all’urlo

accanito delle folle d’Europa,

della saggia e civilissima

e cristiana Europa.

 

Così abbiamo tutti cantato

almeno una volta

i canti della morte.

 

L’inizio è sempre uguale:

“Nostra è la Ragione”! E poi,

l’esaltazione degli eroi.

 

Poi le medaglie

e le corone e i monumenti

e i momenti del silenzio

all’Altare della Patria.

 

Dio, cosa costano gli eroi!

 

Torniamo ai giorni del rischio,

quando tu salutavi a sera

senza essere certo mai

di rivedere l’amico al mattino.

 

E i passi della ronda nazista

dal selciato ti facevano eco

dentro il cervello, nel nero

silenzio della notte.

 

Torniamo a sperare

come primavera torna

ogni anno a fiorire.

 

E i bimbi nascano ancora,

profezia e segno

che Dio non s’è pentito.

 

Torniamo a credere

pur se le voci dai pergami

persuadono a fatica

e altro vento spira

di più raffinata barbarie.

 

Torniamo all’amore,

pur se anche del familiare

il dubbio ti morde,

e solitudine pare invalicabile…

 

 

Era deschisă doar ochiului tău

acea Noapte obscură:

și atunci de ce nu i-ai ucis

înainte să se ucidă?

 

Cei mari delirau

În parade și uniforme

Și noi nu înțelegeam.

 

Acvile și svastici

și cântece de moarte

psalmi și cânturi și binecuvântări

de regimente cu craniul

pe beretele negre

pe cămășile negre

pe fanioanele negre.

 

Și discursuri până spre urlet

rânjit al nebunelor din Europa,

al înțeleptei și civilizatei

și creștinei Europe.

 

Așa am cântat cu toții

cel puțin o dată

cântecele morții.

 

Începutul e mereu același:

„A noastră e Rațiunea”! Și apoi,

exaltarea eroilor.

 

Apoi medaliile

și coroanele și monumentele

și momentele tăcerii

la Altarul Patriei.

 

Doamne, cât costă eroii!

 

Să revenim la zilele riscului,

când tu salutai seara

fără să fii nicicând sigur

că vei revedea prietenul dimineața.

 

Și pașii raidului nazist

din pavaj ți se făceau ecou

în creier, în neagra

tăcere a nopții.

 

Să revenim la a spera

cum primăvara revine

în fiece an să-nflorească.

 

Și copiii încă se nasc,

profeția și semnul

că Dumnezeu s-a căit.

 

Să revenim a crede

chiar dacă vocile din pergamente

cu greu conving

și alt vânt bate

de o mai rafinată barbarie.

 

Să revenim la iubire,

chiar dacă și familiara

îndoială te mușcă,

și singurătatea pare de netrecut…

 

Mio papa, padre del mondo, Giovanni,

ho visto le tue parole frangersi

sulle gemme delle mitrie

come luce dei fari

sul prisma dei paracarri:

 

Hitler e la Gestapo sono eterni,

ora le vedo quelle tue parole

gemme sull’arena.

 

 

Tatăl meu, tată al lumii, Ioan,

a văzut cuvintele tale rupându-se

pe fibrele mitralierelor

ca lumină a farurilor

pe prisma bornelor:

 

Hitler și Gestapoul sunt veșnice,

acum văd acele cuvinte ale tale

muguri pe nisip.

 

Da “Il grande male“, Mondadori, 1987

 

Da “Il grande male”, Mondadori, 1987

 

Ancora un’alba sul mondo:

altra luce, un giorno

mai vissuto da nessuno,

ancora qualcuno è nato:

con occhi e mani

e sorride.

 

 

 

Tutto deve ancora avvenire

nella pienezza:

storia è profezia

sempre imperfetta.

 

Guerra è appena il male in superficie

il grande Male è prima,

 

il grande Male

è Amore-del-nulla.

 

 

 

E i torturati

in grumi neri

inutilmente

urlano.

 

 

 

Perdona le chiese, i preti

prima fra tutti:

dei filosofi non cancellare il nome

dalla tua anagrafe.

 

 

 

Per favore, non rubatemi

la mia serenità.

 

E la gioia che nessun tempio

ti contiene,

o nessuna chiesa

t’incatena:

 

Cristo sparpagliato

per tutta la terra,

Dio vestito di umanità:

 

Cristo sei nell’ultimo di tutti

come nel più vero tabernacolo:

 

Cristo dei pubblicani,

delle osterie dei postriboli,

il tuo nome è colui

che-fiorisce-sotto-il-sole.

 

 

 

Solo parole, o papa:

parole, e di contro

la irreparabile morte

della Parola.

 

Le chiese, un frastuono

gli uomini sempre

più soli

e inutili.

 

E il cielo è vuoto:

Dio ancor più che morto

assente!

 

Din „Marele rău”, Mondadori, 1987

 

Încă niște zori peste lume:

altă lumină, o zi

nicicând văzută de nimeni,

încă cineva s-a născut:

cu ochi și mâini

și surâde.

 

Totul trebuie încă să se întâmple

în plinătate:

istorie și profeție

mereu imperfectă.

 

Război e abia răul la suprafață

marele Rău e mai înainte,

 

marele Rău

e Iubirea-de-nimic.

 

Și cei torturați

în cheaguri negre

fără rost

urlă.

 

Iartă bisericile, preoții

înainte de toate:

la filosofi nu șterge numele

din registrul numelui tău.

 

Vă rog, nu-mi furați

seninătatea.

 

Și bucuria ce nici un templu

nu te conține,

ori nicio biserică

nu te înlănțuie:

 

Hristos împrăștiat

pe tot pământul,

Dumnezeu vestit de omenire:

 

Hristos ești ultimul dintre toți

ca în cel mai adevărat sanctuar:

 

Hristos al publicanilor,

al cârciumilor al bordelelor,

numele tău e acela

ce-nflorește-sub-soare.

 

Doar cuvinte, o, tată:

cuvinte și contra

ireparabila moarte

a Cuvântului.

 

Bisericile, un vacarm

oamenii tot

mai singuri

și inutili.

 

Și cerul e gol:

Dumnezeu încă mai mult decât mort

absent!

 

Da Canti ultimi, Garzanti, 1991

 

Non so quando spunterà l’alba

non so quando potrò

camminare per le vie del tuo paradiso

 

non so quando i sensi

finiranno di gemere

e il cuore sopporterà la luce.

 

E la mente (oh, la mente!)

già ubriaca, sarà

finalmente calma

e lucida:

 

e potrò vederti in volto

senza arrossire.

 

 

 

Din „Ultimele cânturi”, Garzanti, 1991

 

Nu știu când vor țâșni zorii

nu știu când voi putea

să umblu pe căile paradisului tău

 

nu știu când simțurile

vor înceta să geamă

și inima va suporta lumina.

 

Și mintea (oh, mintea)

deja beată, va fi

în sfârșit liniștită

și limpede:

 

și voi putea să te văd la chip

fără să roșesc.

 

 

Ieri all’ora nona mi dissero:

il Drago è certo, insediato nel centro

del ventre come un re sul suo trono.

E calmo risposi: bene! Mettiamoci

in orbita: prendiamo finalmente

la giusta misura davanti alle cose;

e con serenità facciamo l’elenco:

e l’elenco è veramente breve.

 

Appena udibile, nel silenzio,

il fruscio delle nostre passioncelle

del quotidiano, uguale

a un crepitare di foglie

sull’erba disseccata.

 

Ieri la ora nouă m-au zis:

Balaurul e sigur, înscăunat înăuntru în centrul

vintrelor ca un rege pe tronul său.

Și calm am răspuns: bine! Să ne punem

pe orbită: să luăm în sfârșit

dreapta măsură în fața lucrurilor;

și cu seninătate să facem alegerea:

și alegerea e cu-adevărat scurtă.

 

Abia auzită, la fel ca

o foșnire de frunze

pe iarba uscată.

 

Ti sento, Verbo, risuonare dalle punte dei rami

dagli aghi dei pini dall’assordante

silenzio della grande pineta

– cattedrale che più ami – appena

velata di nebbia come

da diffusa nube d’incenso il tempio.

 

Subito muore il rumore dei passi

come sordi rintocchi:

segni di vita o di morte?

Non è tutto un vivere e insieme

un morire? Ciò che più conta

non è questo, non è questo:

conta solo che siamo eterni,

che dureremo, che sopravviveremo…

 

Non so come, non so dove, ma tutto

perdurerà: di vita in vita

e ancora da morte a vita

come onde sulle balze

di un fiume senza fine.

 

Morte necessaria come la vita,

morte come interstizio

tra le vocali e le consonanti del Verbo,

morte, impulso a sempre nuove forme.

 

 

Te simt, Verbule, răsunând de pe vârfurilor ramurilor

din acele pinilor din asurzitoare

tăcere a marii păduri de pini

– catedrală ce mult o iubești – abia

vălurită de ceață ca

de un risipit nor de tămâie templul.

 

Neașteptat moare zgomotul pașilor

ca surde bătăi de clopot:

semne de viață ori de moarte?

Nu e totul o trăire și deopotrivă

o murire? Ceea ce contează mai mult

nu e asta, nu e asta:

contează doar că suntem veșnici,

că vom dura, că vom supraviețui…

 

Nu știu cum, nu știu unde, însă totul

va continua: din viață în viață

și încă din moarte în viață

ca valuri pe stâncile

unui fluviu fără sfârșit.

 

Moarte necesară ca viața,

moarte ca interstițiu

între vocalele și consoanele Verbului,

moarte, impuls cu mereu noi forme.

 

La sentenza che ora tu sai

nulla di nuovo aggiunge a quanto

già doveva esserti noto da sempre:

tutto è scritto. Di nuovo

è appena un fatto di calendario.

 

Eppure è l’evento che tutto muta

e di altra natura

si fanno le cose e i giorni.

 

Subito senti il tempo franarti

tra le mani: l’ultimo

tempo, quando

non vedrai più questi colori

e il sole, né con gli amici

ti troverai a sera…

Dunque, per quanto ancora?

 

La sentenza che ora tu sai

nulla di nuovo aggiunge a quanto

già doveva esserti noto da sempre:

tutto è scritto. Di nuovo

è appena un fatto di calendario.

 

Eppure è l’evento che tutto muta

e di altra natura

si fanno le cose e i giorni.

 

Subito senti il tempo franarti

tra le mani: l’ultimo

tempo, quando

non vedrai più questi colori

e il sole, né con gli amici

ti troverai a sera…

Dunque, per quanto ancora?

 

Sentința ce acum tu o știi

nimic nou nu ajunge la cât deja

trebuia să fi cunoscut mereu:

totul e scris. Din nou

e cumva un fapt de calendar.

 

Și totuși e întâmplarea ce totul schimbă

și din altă natură

se fac lucrurile și zilele.

 

Imediat simți timpul prăbușindu-ți-se

între mâini: ultimul

timp, când

nu vei mai vedea aceste culori

și soarele, nici cu prietenii

nu te vei mai regăsi seara…

Prin urmare, pentru cât încă?

 

Tu e lui,

null’altro.

 

Lui

il Tu senza risposte.

 

 

Amici, mi sento

un tino bollente

di mosto dopo

felice vendemmia:

 

in attesa del travaso.

 

Già potata è la vite

per nuova primavera.

 

Tu și el,

în altul.

 

El

și Tu fără răspunsuri.

 

Prieteni, mă simt

un cazan fierbând

de must după

fericita culegere a viei:

 

în așteptare pritocirii.

 

Deja tăiată e via

pentru noua primăvară.

 

Anima mia, non pensare

male di Lui: gli è impossibile

fare altro.

 

E; vedrai;

il Male non vincerà.

 

Suflet al meu, nu gândi

rău despre El: îi e cu neputință

să facă altceva.

 

Și vei vedea; vei vedea;

Răul nu va învinge.

 

Arhiva

December 2020
M T W T F S S
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031