POEME PENTRU O ANIVERSARE

Pe o petală aniversară   Aureliei, de ziua ei         Tot împreună – Citeşte

Poem

suspectă iarba verde de acasă..   age quod agis împuşcătura din somn Citeşte

I. L. CARGIALE

L. Caragiale, «pulpa de viţel» şi dubla miză a Citeşte

EMINESCU AZI

“Umbra” poetului şi “umbrele” efebilor   De la misreading la “reaua lectură”   În Citeşte

Flavio Ermini (Italia)

Flavio Ermini La rupe delle ali e il cielo disabitato   s’incarna in Citeşte

Gianmario Lucini

Gianmario Lucini   MADONNA   La giovane gaggia' allatta il bimbo con una poppa. Con l'altra un Citeşte

David Maria Turoldo

Un sacerdote-poeta, un poeta-sacerdote: la fede della Parola   Strane, a volte Citeşte

Bloc/Notes

Opriţi Istoria: cobor la prima!   George Popescu   Sentimentul unei schimbări de paradigmă, Citeşte

LA GIORNATA MONDIALE DELLA POESIA

ZIUA MONDIALĂ A POEZIEI   Alberto Arbasino   PIEȚE ALE ITALIEI   Ah, brava societate civică...   Însă Citeşte

MARTA VESPA

Marta Vespa (ITALIA)   da Il penultimo treno della sera, NOR editore, Citeşte

FRANCESCO DE GIROLAMO

Francesco De Girolamo curățat de amăgiri, într-o fragilă durere ca atunci Citeşte

ROBERTO PAZZI - POEZII / POESIE

ROBERTO PAZZI   Veșnic în așteptarea fericirii     Scriitor prolific și foarte activ, nu Citeşte

FRANCESCO MUZZIOLI

FRANCESCO MUZZIOLI     Nato a Roma nel 1949. Si è laureato in Citeşte

Per Eugenia Serafini

Sguardo a Oriente Piccolo omaggio a Eugenia Serafini   La tigre bianca   Non l’ho Citeşte

ENZO SANTESE

ENZO SANTESE   FESTA SARA’ - Risorgerà forse la corolla dei girasoli ormai la luce Citeşte

ROBERTO PAZZI

Roberto Pazzi Poeme din O ZI FĂRĂ SEARĂ Cu o introducere și Citeşte

MARCO PALLADINI

MARCO PALLADINI     Nato a Roma, scrittore e poeta attivo dagli anni Citeşte

PAOLO GUZZI, POESIE - POEZII

PAOLO GUZZI   Paolo Guzzi, nato a Roma (1940). Vive a Roma Citeşte

MICHELE FIANCO Nel magma di una irrecusabile intimità

MICHELE FIANCO         Nato a Roma nel 1968. Si occupa di comunicazione istituzionale Citeşte

SANDRO SPROCCATI

SANDRO SPROCCATI         Nato a Ferrara nel 1954; è un poeta, teorico Citeşte

Gianmario Lucini

20 December 2020
Autor

Gianmario Lucini

 

MADONNA

 

La giovane gaggia’ allatta il bimbo

con una poppa.

Con l’altra

un porcellino orfano.

 

Con una sfama l’ansia della madre

Con l’altra il senso di colpa primordiale.

 

Mamma maiale

è morta per sfamare la tribu’

insieme a tutto il branco dei maiali.

 

La madre salva

il figlio degli uomini

e delle bestie

e gli uomini

e la selva.

 

La differenza garantisce la parola.

 

MADONA

 

Tânăra asta de jos alăptează copilul

cu o țâță.

Cu cealaltă

un purceluș orfan

 

Cu una nepotolita neliniște a mamei

Cu cealaltă simțul vinei primordiale.

 

Mamă porc

a murit din cauza foametei tribului

împreună cu toată turma de porci.

 

Mama salvează

fiul oamenilor

și al bestiilor

iar oamenii

o salvează

 

Diferența garantează cuvântul

 

 

 

DUE POESIE (originalmente in portoghese, che hanno ricevuto lusinghieri

riscontri nella Mailing list Litterae)

 

MADONNA

 

La giovane gaggia’ allatta il bimbo

con una poppa.

Con l’altra

un porcellino orfano.

 

Con una sfama l’ansia della madre

Con l’altra il senso di colpa primordiale.

 

Mamma maiale

è morta per sfamare la tribu’

insieme a tutto il branco dei maiali.

 

La madre salva

il figlio degli uomini

e delle bestie

e gli uomini

e la selva.

 

La differenza garantisce la parola.

 

 

 

CAMPO GRANDE

 

Venni

e ti raccolsi come fiore

come acqua bevvi le tue viscere

 

Vagabondo

rimasi

divorando i miei sogni

nell’estasi del presente celere

moltiplicando echi

nei meandri del passato

ignoto

le mie labbra di vento

schiacciate sulle tue

di pietra

Y Juca Pirama

piracema

pantanal

di asfalto

di terra vermiglia

scacchiere

di case vestite di chiari di luna

di soli nascenti

e risorgenti

fulgori

e dubbi

di domani fatidici

 

Stradelle amiche

poche

testimoni taciti

savi conniventi

senza voci suggerimenti

sboccano nel viale

ansante

attonito

se appena scorge il suo fascino brusco

 

Festa incastonata

nella macchia di vetro

che tripudia palazzi e lettere

nel fluire ondulante di via quattordici…

 

Non cacciar via il cavallo

il meticcio

il creolo

lo sguardo austero dell’indio

sperduto tra i petali

della rosa sbocciatagli in ventre

Le rivolate ormai

son planate altrove

dove resiste la gloria occulta

del passato deposto

e il giacare’ residuale

si scalda al sole senza tempo

senza fretta

senza odio verso il cacciatore

dalla faccia di morte

dove il verde e’ verde

e molti colori

e le capivaras vanno

dove?

 

Se vai lungo la costa dello Jonio

 

Se vai lungo la costa dello Jonio

da Reggio a Squillace, osservali

gli scheletri di muri che la ‘ndràngheta

ha disseminato lungo il litorale

e rifletti se questo è il Paese

magnifico che abbiamo ereditato

dagli antichi Greci e dai Normanni.

 

Considera poi che la bellezza

è soltanto una piccola preda

nel carniere dei loro misfatti:

rifletti sulla tua stessa vita

aggrovigliata nel disordine e nel grigio

dell’incertezza che ti consegna inerme

a giochi segreti e perversi

di massoni deviati;

non crederti indenne perché abiti a Milano

o al Nord o in Inghilterra,

in ogni Paese ormai la guerra

unilaterale è da tempo dichiarata:

la ‘ndràngheta avanza, il mondo

le cade tra le braccia

– illuso di sconfiggerla

con l’efficienza della polizia

o il candore dei fragili versi

d’una poesia –

 

Gianmario Lucini

 

Saranno dunque i miti a possedere la terra

6 Repliche

Lucini I miti

di Gianmario Lucini

 

Saranno dunque i miti a possedere la terra

coloro che diranno: ” non facciamo più armi

non lavoreremo oltre il necessario,

vogliamo il nostro tempo per capire il donde e il dove

vogliamo la dignità, non la ricchezza

non vogliamo sciupare nulla ma prendere in prestito soltanto

chiedendo il permesso alla natura

per l’attimo che dura la nostra scintilla

nella magnifica notte dell’immensità

senza sogni da vendere o sogni da comprare

vivi fino all’ultimo, eretti

con dignità davanti alla morte

salutando gli amici ”

Così canteranno i miti

portando covoni di grano.

Canteranno i loro poemi

quando tornerà la bellezza dagli occhi ridenti

alla fine d’ogni parola

al tramonto d’ogni ragione.

 

CÂMPUL MARE

 

Am venit

și te-am cules ca o floare

cum apa a băut toate viscerele

 

Vagabond

am rămas

devorându-mi visurile

în extazul prezentului rapid

multiplicând ecouri

în meandrele trecutului

neștiut

buzele mele de vânt

strivite de ale tale

de piatră.

Y Juca Pirama

piracema*

de asfalt

de pământ roșu-aprins

terenuri

cu case îmbrăcate în clare de lună

de sori născându-se

și reînviate

fulgerări

și îndoieli

de fatidici mâine

 

Străduțe prietene

puține

martori tăcuți

înțelepți complici

mute sugerări

se revarsă pe bulevardul

gâfâitor

uimit

de abia se scurge fascinația sa bruscă

 

Sărbătoare montată

în pata de sticlă

ce exultă palate și litere

în curgerea învălurită din strada patrusprezece…

 

Nu alungați calul

metis

creol

privirea austeră a indianului

risipit printre petale

al trandafirului înmugurit în ventre

Reîntoarcerile de-acum

sunt așezate altundeva

unde rezistă gloria ocultă

a trecutului depozitat

și întinderea reziduală

se scaldă la soarele fără timp

fără grabă

fără miros spre vânător

unde verdele e verde

și multe culori

și capivaras se duc

unde?

 

*

din Krisis, CFR, 2012

 

Spectacol al primei serate

 

„Mie ochii și vraja lacrimilor

suspinele de nemărturisit, stările

nocturne ale nălucilor ce se învârt

în acest început de secol; și acrul gust

 

de imagini, vigoare a efectelor

de condensat în formule credibile:

catarsis și plâns, mânie și orice abject

capriciu dincolo de orice îndobitocire

 

fiindcă și ea să emane un suflu de viață

un trup, o durere, un semn, o fervoare

– veche cultură muncitorească sfârșită

din ochiul mort al televizorului-.

 

 

*

 

C’è un dolore cupo in queste pietre;

sono là sul ciglio del sentiero

attendono sguardi nel silenzio

che le faccia nascere al flusso della storia,

voci che le chiamino, pensiero

che conosca i loro simboli.

 

Sono lacrime dei secoli dei secoli

sgorgate dai sogni dele vedove,

sangue di guerrieri caduti

per tutti i tempi dei tempi,

il pane duro della pace

che nessuno ha mai mangiato.

 

Giacciono sotto i pilastri del tempio

verde del bosco

come capitelli caduti a terra.

*

Există o durere surdă în aceste pietre;

sunt acolo pe sprânceana căărării

așteaptă priviri în tăcere

pe care să le nască în fluxul istoriei,

glasuri ce le-ar chema, gând

ce i-ar cunoaște simbolurile.

 

Sunt lacrimi din veacul veacurilor

țâșnite din visele văduvelor,

sânge al războinicilor căzuți

prin vremea vremilor,

pâine dură a păcii

pe care nimeni n-a mâncat-o.

 

Zac sub pilaștrii templului

verde al pădurii

fâșii de carne căzute pe pământ.

 

*

È come urlo dormiente,

vasto silenzio di foglie che a tratti

si sveglia, sussuro di tutte le voci

di tutte la parole che furono dette

 

e dentro lui l’altra dimensione,

sbadiglio della vita che si sveglia

la voglia che si calma e s’assopisce,

cede per vincere e rinascere.

 

Le mie dita sono rami che frugano il cielo

cercando verità che dormono da sempre,

le gambe tronchi che gemono al vento

– tornando indietro nel tempo ero albero.

 

E ca urlet ațipit,

vastă tăcere de frunze ce din când în când

se trezește, susură din toate vocile

din toate cuvintele ce-au fost spuse

 

și în el în cealaltă dimensiune,

căscatul vieții ce se trezește

vrerea ce se liniștește și adoarme,

cedează spre a învinge și a renaște.

 

Degetele mele sunt ramuri ce scotocesc cerul

căutând adevăruri de-a pururi adormite,

picioarele trunchiuri ce gem în vânt

– revenind înapoi în timp eram arbore.

 

 

*

 

Scorre un’acqua e non sa dove andrà

nel ruscello

ancora giovane fra foglie

morte e l’erba dal gelo.

 

Acqua serena corre verso l’estate

portando con sé profumo di abeti

con la grazia di una giovane donna,

s’ingravida di noi

e dei rifiuti delle nostre pene.

Giungerà sfinita al suo oblio

disciogliendosi morta nel suo dio

– lei, la dea fedele non s’imbotra

tornando al ventre della terra

e a fiotti e a salti non  rincorre

idea di gioventù che non sfiorisce.

 

È come l’albero che nutre, è come il vento

che asciuga il sudore dei condannati alla fatica

nostra giovane prima madre

acqua

segreta e docile sussurra con le fronde

una preghiera antica

ch’esse soltanto ricordano.

 

* Dintr-un poem de portughezul Gonçalves Dias.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Arhiva

December 2020
M T W T F S S
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031