Milo De Angelis

Milo De Angelis Dalla raccolta „Alta sorveglianza” /   Din culegerea „Înaltă supraveghere”   „Surâse, Citeşte

Mario Costantini, Ploaia

Ploaia   Ascultă ploaia cade în șiroaie   Pământu-i pregătit și-i de trebuință   Cât asfalt totuși și cât Citeşte

“Bucătăresele” lui Lenin

Restitui aici un articol publicat cu exact 21 de ani Citeşte

Mihai Șora - Dialogul generalizat sau încercare de a raționaliza i-realul

Dacă veritabilul act filosofic nu e (pro­babil) sinuciderea, cum cutezase Citeşte

Al. Piru - Portret al criticului la maturitate

Nu e, cred, nici cald, nici frig în imediata vecinătate Citeşte

Vinizio Verzieri

Poezia nu e o rânduire de versuri cu cuvinte uzate în Citeşte

Despărţirea de Doinaş

Notă: articol apărut în revista „Ramuri” la 26 mai 2002 Când Citeşte

Italo Calvino Sfidarea labirintului

Sfidarea labirintului[i] De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au Citeşte

Brâncuşi şi Montale: o întâlnire dantescă

Am descoperit, cu aproape trei decenii în urmă, un articol Citeşte

Întâlniri indimenticabile

B.  Doi prieteni dragi, el, Andrea Santurbano, italian, ea, Citeşte

Întâlniri indimenticabile

B.  Doi prieteni dragi, el, Andrea Santurbano, italian, ea, Citeşte

Cesare Pavese: Cântec

Cesare Pavese   ”Un sat înseamnă a nu fi singuri, a ști Citeşte

Angelo Sagnelli: ”Poetul ca un monah desculț în orașele goale”

Anna Manna: ”Poetul ca un monah desculț în orașele goale” (Interviu Citeşte

Nadia Cavalera: Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic

Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic   Cu câteva luni în urmă, am Citeşte

«Cealaltă Ană» sau Marile Răni ale Poeziei

Destinul poetic al Anei Blandiana, oricât ar părea lipsit de Citeşte

Cântec de trecut muntele

în amintirea lui Patrel Berceanu   ajunsesem unde nu trebuia: pe drumul pe Citeşte

Fernando di Nicola: Ars duplicandi

Prima, la grazia, poi la forza, dopo la fioritura, ecco, il Citeşte

Cesare Segre VISUL EN ABYME ÎN GENIU PUSTIU

Faptul că juvenilul dar postumul Geniu pustiu al lui Eminescu, Citeşte

Piero Bigongiari CONCENTRARE EXTENSIVA LA EMINESCU

Ce mi-i vremea când de veacuri  Stele-mi scânteie pe lacuri... Citeşte

Patrizia Boi – literatura la feminin

    Prezentare şi traducere de George Popescu     Patrizia Boi e o ingineră născută Citeşte

Jurnal brazilian

21 March 2020
Autor

George Popescu

Padrinhas Paulista – o localitate integral italiană (II)

Numele de „padrinhas”, îmi explică unul dintre veteranii localităţii, un bătrân („sono intanto vecchio, proprio un vecchione…”, îmi mărturiseşte într-o italiană cu un accent puternic dialectal), provine de la piedra („piatră”) folosită în construcţie şi ca ornament ce se găseşte din belşug în zonă. Bătrânul îmi spune că provine dintr-o familie din regiunea Lazio, prin coincidenţă, este chiar orăşelul natal al lui Nello; a plecat în 1949 de-acasă, după ce întreaga casă şi bunurile din ea fuseseră distruse de un bombardament american,; tatăl său avusese căruţă şi cai cu care reuşea, nu fără dificultăţi, să-şi întreţină familia, relativ numeroasă. Au plecat doi dintre cei cinci copii, la  vârsta adolescenţei (fratele cel mare luptase în război, cu gradul de sergent, era mai mare, avea deja doi copii, acum ei înşişi pensionari). Puţini însă dintre ei se cunoşteau înaintea sosirii, iar primii ani în Brazilia au fost realmente cumpliţi: „Am fost trataţi ca sclavi” – îmi explică un alt bătrân, mai „stilat”, cu pixul la buzunarul din piept al cămăşii şi cu o geantă pe bicicleta cu care sosise; îmi dau seama că a fost – şi poate mai este încă – un fel de funcţionar al primăriei. Am sosit pe ţărmul oceanului, într-un port, după o lună de mers cu un vapor de animale, flămânzi şi obosiţi, am fost luaţi în primire de o comisie specială, apoi prezentaţi marilor stăpâni de pământuri. Aveau nevoie de forţă de muncă şi ne alegeau după cum li se părea că suntem puternici şi, de regulă, fără familie, fără copii. Întâi, ne foloseau la muncile de câmp, lucram şi 16 ore pe zi, aproape pe nimic, eram mulţumiţi că ne câştigam hrana. Apoi, ne-au adus aici, unde era o imensă pădure subtropicală, cu copaci de sute de ani, imenşi; urma să eliberăm terenurile pentru a fi cultivate cu trestie de zahăr şi arbori de cafea. Am făcut-o câţiva ani buni, apoi a apărut o lege în Brazilia care ne dădea dreptul la câteva hectare de pământ de familie şi aşa am decis să ne înfiinţăm propria localitate, respectând întreaga legislaţie braziliană. Am muncit, apoi, înmiit, dar cu plăcere fiindcă ştiam că o făceam pentru noi…”

Şi aşa, oamenii şi-au pus terenurile la un loc, au în fiinţat o cooperativă agricolă, şi-au construit singuri pluguri, sape, seceri şi tot ce le mai trebuia, apoi şi-au cumpărat tractoare, şi- au făcut moară şi, încet-încet au început să prospere. Meseria de constructori o aveau în sânge, aşa că şi-au făcut singuri primele case, frumoase, arătoase, cum încă se mai păstrează, şi-au cumpărat mii de oi, încropindu-şi gospodării de fală, creându-şi un renume ce le-a adus recunoaşterea localităţii ca oraş şi, mai ales, ca unul dintre cele mai prospere de talia sa din întreaga federaţie.

Dar lucrul cel mai şocant şi mai fascinant e faptul că, în cei cincizeci de ani de istorie, pe care i-au sărbătorit în 2002, nu numai că şi-au uitat rădăcinile, ci şi-au conservat întâia naţionalitate cu un admirabil orgoliu. Acum au un grup folcloric „Fratelli D’Italia” (în paranteză fie spus, trebuie amintit că sintagma a circulat, ca imn compus şi cântat de italieni pentru românii ce-şi făureau Marea Unire din 1918, ca semn de recunoaştere a frăţiei de romanitate şi de latinitate!), un altul de dansuri populare ce se cheamă „Figli D’Italia”, fără însă a neglija tradiţiile folclorice braziliene. Localitatea dispune de spital, de două bănci, de restaurante şi pizzerii, de două muzee, un  memorial al imigrantului, biserica Sf. Donato (patronul localităţii) şi multe alte dependinţe, şcoli şi grădiniţe, toate extrem de moderne şi de curate, îngrijite cu sârguinţa gospodarului care ştie că sunt ale sale şi că de ele vor beneficia copiii şi nepoţii săi, chiar dacă aceştia din urmă par să-şi fi pierdut cu totul rădăcinile italiene.

Toată istoria aceasta – a unei comunităţi italiene situate în sud-estul Braziliei, la cca 500 km de Sao Paolo – cu ai cărei locuitori m-am întreţinut aproape o zi mi se pare semnificativă şi de actualitate pentru posibile alte istorii, de data aceasta, ale sutelor de mii, de nu cumva milioane, de români ce au luat calea pribegiei şi a exilului voluntar în căutarea unei vieţi mai bune şi mai blânde pentru ei şi, mai ales, pentru copiii lor. Veştile sosite zilele trecute prin media despre români trataţi ca sclavi în sudul Italiei îmi apar, astfel, parcă replici – cu tot absurdul şi nechibzuinţa pe care le emană – ale păţaniilor conaţionalilor „vechililor” de acum din Calabria ori din Sicilia. E adevărat, neasumată, istoria ne obligă mereu s-o retrăim.

 

august 2006

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Arhiva

March 2020
M T W T F S S
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031