ENZO SANTESE
FESTA SARA’
–
Risorgerà forse la corolla dei girasoli
ormai la luce trafigge la coltre di nubi
paesaggi nudi prendono vigore nuovo
nella ricorrenza di questo incontro ambito
tra l’uomo vivo e la sua intelligenza.
Festa sarà nelle vie brulicanti di sole
e città e paesi lucidati a specchio
rifletteranno tanti umori
di prospettive più belle
da fantasia tradotte in realtà.
SĂRBĂTOARE VA FI
Va reînvia poate corola florii-soarelui
de-acum lumina străpunge vălurile de nori
peisaje nude din prind nouă vigoare
în repetiția acestei întâlniri dorite
între omul viu și inteligența sa.
Sărbătoare va fi pe drumurile fremătând de soare
și oraș și sate strălucinde la oglindă
vor reflecta atâtea dispoziții
de prospective mai frumoase
tradus în realitate de fantezie.
Din „I luoghi e i sensi” / „Locurile și simțurile”
OCCIDENTE
–
Sul molo arriva radente
la luce di un tramonto acceso
da rossori d’arancia
in attesa di un’idea che plani
poi sulla pagina in forma di poesia.
–
Ma è già tutta lì sul mare
nel ritmo di un crepuscolo
pieno di segni d’aria
nel fuoco finale di un giorno
pervaso dalla lanugine chiara
di una malinconia silenziosa.
Enzo Santese
da “L’abito della vita”, Media Naonis Editrice, 2016
OCCIDENT
–
Pe stăvilar sosește năruind
lumina unui amurg aprins
de îmbujorările de portocală
în așteptarea unei idei ce va plana
apoi pe pagină în formă de poezie.
–
Însă e toată acolo pe mare
în ritmul unui amurg
plin de semne de aer
în focul final al unei zile
străbătut de puful limpede
al unei melancolii tăcute.
da „L`abito della vita” / „Haina vieții”, poesie / poezii, Media Naonis Editrice, 2016
ASTRO POETICO
Come uno spettro si aggira
nelle stanze buie
di una giornata ombrosa
e narra epopee private
dentro sguardi perduti
nella stiva della memoria
persone, cose, luoghi
si accavallano in un film
di attori leggeri che volano
nella trama di una sintonia
di abbracci lunghi
come le ombre
di fine febbraio.
ASTRU POETIC
Ca o nălucă roiește
în odăile întunecate
ale unei zile umbroase
și povestește epopei private
înăuntrul privirilor pierdute
în cala memoriei
persoane, lucruri, locuri
se suprapun într-un film
cu actori lejeri ce zboară
în trama unei sintonii
de lungi îmbrățișări
ca umbrele
de sfârșit de februarie .
VENTO E LUCE
–
Tornerà a farsi vento
il richiamo dell’usignolo
nei fremiti di una sera lucente
di luna nuova che sorride di vapori,
le ombre si muovono a danza
in un cortile dove il silenzio
ha lasciato spazio al dialogare dei gatti,
l’obliquo soffio scompiglia
la chioma tremula di tigli
che ascoltando il suono
di anime rivelate da respiri lunghi
accenna a dialoghi sotto voce.
–
Tornerà a farsi luce
l’energia sottile di una notte ancora
lontana eppur dipinta nel chiaroscuro
diventato paesaggio nerofumo
in una pianura sbiadita
alla fine del crepuscolo.
La finestra spegne sguardi
gettati su una selva di presenze
che si muovono piano
nell’intermittenza di colori
appena detti e confusi nel buio.
–
Enzo Santese
da “L’abito della vita”, Media Naonis editrice, 2016
VÂNT ȘI LUMINĂ
–
Va reveni spre a se face vânt
dojana privighetorii
în freamătele unei seri luminate
de o lună nouă ce surâde cu aburi,
umbrele se mișcă dănțuind
într-o curte unde tăcerea
a lăsat spațiu de dialog motanilor,
piezișa suflare răvășește
vârful tremurător al teilor
ce ascultă sunetul
unor suflete ivite din prelungi răsuflări
dă semn la dialoguri șoptite.
–
Va reveni să se facă lumină
energia subțire a unei nopți încă
departe și totuși pictată în clarobscurul
devenit peisaj tăciuniu
într-o câmpie spălăcită
la sfârșitul amurgului.
Fereastra stinge privirile
aruncate pe o pădure de prezențe
ce se mișcă încet
în repausul de culori
abia spuse și pierdute-n beznă.
ECHI
da Umberto Saba
In questo abbandono alla malinconia
nel dolore del sé che ribolle,
leggo la pace di un Canzoniere
dove la musica è ancella e la parola
scivola sulle sillabe del respiro.
È saliscendi di un viaggio emotivo
che traccia sotto costa la coordinata
un andare al largo sull’onda
del NON DOMATO SPIRITO*, come aria di vita,
antidoto del dubbio se sprofondare
o emergere alla luce di albe nuove.
Il confine è una menzogna frenata
dall’empito alla verità, da lì viene il taglio
alla corteccia dura di giorni banali
pieni di sensazioni forti, stimoli a credere
che VIVERE / È PIU’ DIFFICILE CHE MORIRE.**
Ma thanatos è in agguato e paziente
attende l’ora dell’ultimo respiro di eros,
irrorato dall’energia del verso
necessità biologica di dire
il vero dentro, quello che pulsa
immune da seduzioni d’ipocrisia.
Chi è poeta sa e non si chiede
se la misura dell’onesto sta
sulla bilancia contraffatta
delle ambizioni, gravi inibizioni
a far lievitare il dolore verso
gli approdi di una solitudine felice.
Quando la vita è UN SORSO AMARO***
giova ancor più sostare all’ombra della pergola
che abbraccia i tavoli di un’osteria vociante
dove anche la solitudine fa rumore.
IL PENSIERO IRRAGGIA UN ULTIMO VERO****
e corre lungo il filo di un’abitudine
a guardare il mondo per togliere
il peso di una noiosa fisicità.
–
ENZO SANTESE
da “I luoghi e i sensi”, Edizioni Battello, 2018
–
–
Note:
Le parti in caratteri maiuscoli sono citazioni (cioè “echi”) delle liriche di Saba.
–
Dedicata a Umberto Saba nell’anniversario della morte (25 agosto 1957).
ECOURI
DE UMBERTO SABA
În acest abandon melancoliei
în durerea sinelui ce fierbe,
citesc pacea unui Canțonier
unde muzica e slujnică și cuvânt
alunecă pe silabele răsuflării.
E un suie-coboară al unei călătorii emotive
ce trasează sub coaste coordonata
un mers în larg pe valul
lui NEDOMESTICIUL SPIRIT, ca aerul de viață,
antidot al îndoielii dacă se cufund
și iese din lumina unor albe zori.
Hotarul e o minciună frânată
da ardoarea adevărului, da-acolo vine croiala
la scoarța dură a zilelor banale
pline de senzații tari, stimuli de a crede
că A TRĂI / E MAI GREU DECÂT A MURI.
Însă thanatos e la pândă și răbdător
așteaptă ceasul ultimei răsuflări al lui eros,
întărit de energia versului
necesitate biologică de a spune
adevărul intim, cel ce plusează
imun la seducții de ipocrizie.
Cine e poet știe și nu se întreabă
dacă măsura celui onest stăruie
pe balanța contrafăcută
a ambițiilor, grave inhibiții
spre a face să leviteze durerea spre
escalele unei singurătăți fericite.
Când viața e UN SUSUR AMAR
e mai bine să stai la umbra foișorului
ce îmbrățișează mesele unui bar gălăgios.
GÂNDUL IRADIAZĂ UN ULTIM ADEVĂR
și se-avântă de-a lungul unei obișnuințe
privind lumea spre a arunca
povara unei grețoase fizicități.
Note
Cuvintele cu majuscule aparțin lui Umberto Saba (n. aut.).
Dedicată omagierii datei morții lui Umberto Saba (25 august 1957).
Ecouri
din Umberto Saba
În acest abandon spre melancolie
în durerea de sine ce fierbe,
citesc pacea unui Canzonier
în care muzica e slujnică și cuvântul
alunecă pe silabele răsuflării.
E un suie-coboară al unui voiaj emotiv
ce lasă urmă sub coasta coordonată
un mers în largul valului
al NEÎMBLÂNZITULUI SPIRIT, ca suflu de viață,
antidot al îndoielii dacă se-afundă
și iese la lumina unor albe zori.
Hotarul e o minciuna înfrânată
de ardoarea adevărului, de-acolo vine tăietura
în coaja dură a unor zile banale
pline de tari senzații, stimuli de a crede
că A TRĂI / E MAI GGREU DECÂT A MURI.
Însă thanatos stă la pândă și răbdător
așteaptă ceasul ultimei răsuflări al lui eros,
pulverizat de energia versului
nevoie biologică de a spune
adevăratul lăuntru, cel ce pulează
imun la seducții de ipocrizie.
Cine e poet știe și nu se întreabă
dacă măsura celui onest stă
în balanța contrafăcută
a ambițiilor, grave inhibiții,
și face să crească durerea spre
cheiurile unei singurătăți fericite.
Când viațae UN VIS AMAR
trebuie mai bine să mai stai încă sub umbrarul
ce îmbrățișează mesele unui birt gălăgios
în care și tăcerea face zgomot.
GÂNDUL IRADIAZĂ UN ULTIM ADEVĂR
și curge de-a lungul unui fir al unei obișnuințe
privind lumea spre a arunca
povara unei tulburate fizicități.
Note:
Părțile cu litere mari sunt citări (adică „ecouri”) din poeziile lui Saba.
Dedicată lui Umberto Saba la omagierea morții (25 august 1957).
Quando sfumerà il buio
–
Dietro le finestre della nostra solitudine
cerchiamo la compagnia di pensieri
spuntati nel terreno accidentato
di una natura percorsa da presenze
impercettibili, impegnate a un gioco
di veloce consumo e fine esiziale.
I muri sono alti padiglioni
utili a captare frequenze di silenzi irreali
usciti dal consueto per dare enfasi
al fischio di sirene intermittenti.
–
La gente crede nell’allegria esorcista
che addormenta la paura in un sorriso
percorso dalla vibrazione di sussulti
fra ansie manifeste e celati tremori.
Ecco, lo schermo è impietoso
nella matematica del dolore,
dove il teorema non accorda i numeri
a una realtà dispensatrice di ruoli
d’assenza dal grande circo del giorno
consunto nell’esercizio dell’esistenza.
–
Gli sguardi hanno perso la frontalità arrogante
dell’occhio puntato su nemici da abbattere,
che ha ora la liquidità umile della pietà
per le anime poste nei corridoi bui dell’infinito,
per i paladini del nostro resistere,
per i camici verdi, bianchi e azzurri
che danno alle corsie il colore di una vita
ancora degna di respiro a polmoni aperti.
di malvagità.
Când se va risipi întunericul
–
În spatele ferestrelor singurătății noastre
căutăm compania de gânduri
scuipate în terenul accidentat
al unei naturi parcurse de prezențe
imperceptibile, angajate într-un joc
al unui rapid consum și sfârșit funest.
Zidurile sunt înalte pavilioane
bune de a capta frecvențe de tăceri ireale
ieșite din obișnuit spre a da emfaze
fluierăturii de sirene intermitente.
Oamenii cred în veselia exorcistă
ce ațipește spaima într-un surâs
străbătut de vibrația de trăncăneli
între neliniști manifeste și ascunse temeri
pentru cămășile verzi, albe și azure.
Iată ecranul e impetuos
în matematica durerii
unde teorema nu acordă numere
unei realități ce se lipsește de roluri
de absență în mele balamuc al zilei
tocit în exercițiul existenței.
Privirile au luat înfruntarea arogantă
a ochiului întins spre dușmani de învins,
ce are acum lichiditatea umilă a milei
pentru sufletele aruncate coridoarelor întunecate ale infinitului,
pentru paladinii felului nostru de-a fi.
pentru cămășile verzi, albe și albastre
ce dau curselor culoarea unei vieți
încă demnă de răsuflare cu plămâni deschiși.
Nouă, membri ai spaimei în fața fantasmei eclipsei,
viitorul fără ascunzișuri impuse ne promite
nouă lumină de-a lungul cărării ne mai amenințate
de spiriduși încoronați
cu ticăloșie.
