Bloc/Notes

Opriţi Istoria: cobor la prima!   George Popescu   Sentimentul unei schimbări de paradigmă, Citeşte

LA GIORNATA MONDIALE DELLA POESIA

ZIUA MONDIALĂ A POEZIEI   Alberto Arbasino   PIEȚE ALE ITALIEI   Ah, brava societate civică...   Însă Citeşte

MARTA VESPA

Marta Vespa (ITALIA)   da Il penultimo treno della sera, NOR editore, Citeşte

FRANCESCO DE GIROLAMO

Francesco De Girolamo curățat de amăgiri, într-o fragilă durere ca atunci Citeşte

ROBERTO PAZZI - POEZII / POESIE

ROBERTO PAZZI   Veșnic în așteptarea fericirii     Scriitor prolific și foarte activ, nu Citeşte

FRANCESCO MUZZIOLI

FRANCESCO MUZZIOLI     Nato a Roma nel 1949. Si è laureato in Citeşte

Per Eugenia Serafini

Sguardo a Oriente Piccolo omaggio a Eugenia Serafini   La tigre bianca   Non l’ho Citeşte

ENZO SANTESE

ENZO SANTESE   FESTA SARA’ - Risorgerà forse la corolla dei girasoli ormai la luce Citeşte

ROBERTO PAZZI

Roberto Pazzi Poeme din O ZI FĂRĂ SEARĂ Cu o introducere și Citeşte

MARCO PALLADINI

MARCO PALLADINI     Nato a Roma, scrittore e poeta attivo dagli anni Citeşte

PAOLO GUZZI, POESIE - POEZII

PAOLO GUZZI   Paolo Guzzi, nato a Roma (1940). Vive a Roma Citeşte

MICHELE FIANCO Nel magma di una irrecusabile intimità

MICHELE FIANCO         Nato a Roma nel 1968. Si occupa di comunicazione istituzionale Citeşte

SANDRO SPROCCATI

SANDRO SPROCCATI         Nato a Ferrara nel 1954; è un poeta, teorico Citeşte

Franco Falasca

Franco Falasca 9 October 2020 Autor George Popescu FRANCO FALASCA   L’arcano rispecchiarsi del linguaggio in Citeşte

Franco Fallasca

FRANCO FALLASCA   L’arcano rispecchiarsi del linguaggio in sé stesso     Nato a Civita Citeşte

Claudia Mandi: cronică plastică

Claudia Mandi: În-chipu(i)ri cromatice în resuscitarea artistică a romanității antice (Repere revelatorii Citeşte

Milo De Angelis

Milo De Angelis Dalla raccolta „Alta sorveglianza” /   Din culegerea „Înaltă supraveghere”   „Surâse, Citeşte

Mario Costantini, Ploaia

Ploaia   Ascultă ploaia cade în șiroaie   Pământu-i pregătit și-i de trebuință   Cât asfalt totuși și cât Citeşte

“Bucătăresele” lui Lenin

Restitui aici un articol publicat cu exact 21 de ani Citeşte

Mihai Șora - Dialogul generalizat sau încercare de a raționaliza i-realul

Dacă veritabilul act filosofic nu e (pro­babil) sinuciderea, cum cutezase Citeşte

FRANCESCO MUZZIOLI

22 October 2020
Autor

FRANCESCO MUZZIOLI

 

 

Nato a Roma nel 1949. Si è laureato in Lettere presso l’Università “La Sapienza” di Roma, nel 1971, con una tesi sulla Poesia sperimentale italiana. Nella stessa Università lavora dal 1971 presso il Dipartimento di Italianistica: per un lungo periodo ha svolto attività didattica nell’ambito della Letteratura italiana moderna e contemporanea, più di recente nell’insegnamento della Teoria della letteratura.

La sua ricerca si è sviluppata su un duplice livello: da un lato sulla discussione e sul confronto delle posizioni teoriche, con attenzione al dibattito metodologico e, nell’ultimo periodo, alle questioni della postmodernità e della nuova comunicazione; da un altro lato, sugli sviluppi della letteratura in corso e su un riesame del Novecento letterario puntato ad identificare e valorizzare le punte di avanguardia, di sperimentalismo, di scrittura alternativa.

All’attività del critico si affianca anche l’interesse mai sopito per la poesia, cui ha dedicato notevoli raccolte quali Kilokoa, Salerno-Roma, Oedipus, 2002, Materiale comune, con sei tavole di Achile Pacei, Roma, Fermenti, 1999, Alla corte del corto, in cui l’elemento satirico e politico plasma l’immagine di una poesia “militante”.

È autore di numerosi volumi di critica: monografie su Pasolini, Éluard, Malerba; ricostruzioni della fortuna critica su Saba e Michelstaedter; e soprattutto studi a largo raggio sulle avanguardie italiane degli anni Sessanta e sulla letteratura italiana del primo Novecento in collaborazione con Marcello Carlino, insieme al quale è stato anche autore di interessanti laboratori di critica e poesia nell’ambito dell’attività accademica del Dipartimento di Italianistica a Spettacolo presso La Sapienza di Roma. Ha pubblicato, di recente, anche un saggio rivalutante della neoavangardia italiana dal titolo „Il gruppo ‘63. Istruzioni per la lettura, ed. Odratek, 2013.

 

 

La poesia come l’arto fantasma della società

 

Ciò che percuote innanzi tutto nell’intero lavoro letterario di Francesco Muzzioli è l’assoluta disgiunzione operata fra la pratica della scrittura poetica e di quella saggistica (critica militante, in linea de principio), pur ristrutturate, in extremis, da un uguale slancio analitico: la deroga da qualsiasi Regola istituzionalizzata e contro ogni Ordine pre-imposto e pregiudicante. Di fronte alla sua opera, disarmante e incitante per l’attraversare a passo, con un’inabituale disinvoltura, un’intera cartografia generica (dalla dotta trattatistica allo studio monografico applicato e, anche, al saggio e alla recensione in presa diretta con il prodotto editoriale appena stampato), produttivo mi pare, nei confronti del poeta, l’interrogarsi sull’atto scattante, quella molla inauguratrice non tanto di senso, bensì soprattutto di una semplice investigazione della realtà alla portata di mano.

Una possibile chiave portante verso l’apprensione del suo atto poetante (quel far poetico specifico al linguaggio metaletterario italiano) potrebbe essere quello che disegnerei con il gusto per lo sperimento e per lo sperimentale; in effetti, il sottratto basso, e in qualche senso anche “volgare” (“popolare”, quindi), effetto di un de-caduto del mondo nel regno dell’insalubre ontologicamente dato, impone e identifica un vero e proprio modus operandi con l’intento destabilizzante: un’istigazione a qualcos’altro in tutto nuovo, secondato ovvere fondato/ su un’opposizione continua, costante ed empia rispetto a tutto ciò che comporre e solidifica come establishment nella Tradizione poetica e non solo.

Qualsiasi avventura innovativa con aplomb sperimentale parte – o dovrebbe farlo – dall’accettazione, come provocatoria, la scissione, non meno ontologica, tra Soggetto e Oggetto. In questo si gioca, a mio parere, la vera scommessa – non tanto delle avanguardie che, risuscitate ogni volta con degli antefatti prefissoidi tipo neo-, post- ecc., quanto alla sperimentazione, nel più proprio significato del termine: la discesa, dantesco-infernale, nella zona ancor in-forme, magari in via di liquefazione, in liquida, del reale dove il reale va sostituito dall’irreale trionfante, nel puro atto della scrittura, e anche in forme concorrente al quotidiano ri-condizionato.

 

 

CONTRAPPUNTO

(un montaggio da Walter Benjamin)

persino i più ottusi non possono non avvertire quanto siano

più vicine all’essenziale, se si vuole al miracolo, certe presta-

zioni fisiche

certe prestazioni fisiche e non i fenomeni dell-

l’interiorità, che talvolta sono soltanto la banale forma feno-

menica che tali innervazioni possiedono agli occhi dell’idea-

lista

si tratta di un inventario familiare alla nostra fantasia, si

tratta, in fondo, di un consumo inventario onirico

la vera pace

tra i popoli dovrà venire sancita in un grande circo

i matema-

tici e i downs, i maestri del pensiero astratto e della physis

astratta

questa pace, sancita in un grande circo, sarebbe an-

che una pace nel segno regno animale, che si sarebbe

assunto il patronato dell’umanità

l’uomo è un ospite del

regno animale

i numeri che fanno sono il loro modo di intrat-

tenere e distrarre il fratello più giovane, poiché non riesco-

no a tirarne fuori qualcosa  di meglio

negli intervalli il pubbli-

co si accalca al buffet, poiché niente mette più appetito

Dal Kilkoa, versi economici Oedipus edizioni, 2002

L’ORIGINE DEL LINGUAGGIO
(leggendo Lucrezio)

i suoni della lingua i nomi delle cose il bisogno lì espresse

(nessun animale li inventò) e come avrebbe potuto uno

da solo imporsi ai molti e una volta assoggettati costringerli

a imparare i nomi di ogni cosa (ma neppure (pensarlo)

dove gli sarebbe venuta la prima potestà di volerlo

e saperlo (e poterlo) fare (se non) se anche altri

non avessero usato gli stessi suoni tra loro non sarebbe

loro venuta neanche la nozione della loro utilità (che

nacque dall’essere sociale, allora: è questo) come

vediamo i bambini spinti al gesto dall’infanzia della

lingua (spinti dal bisogno, che il linguaggio s’impara

dimostrache c’è un prima del linguaggio) che puntandole

col dito le cose indicano presenti (non tutto è linguaggio:

se tutto fosse linguaggio il linguaggio non ci sarebbe) e

infatti ciascuno sente ciò che può fare delle proprie forze

[…]

(un bisogno che nasca dirompe lor strumento

(all’animale)

 

(non c’è strumento che non sia deformato dall’uso)

 

(uno strumento impazzito continua a funzionare

oltre la sua stretta funzione)

 

(il senso è sempre strategia)

 

(ci sono sempre due lingue perché la situazione è

divisa da un conflitto)

 

(l’oscillazione dell’ambiguità è essa stessa un gesto)

 

(l’ideologia non è falsa; è egemonica)

 

(ad ogni egemonia si può opporre una contraegemonia)

 

(l’utopia è un sogno: ma è sempre meglio di un

sonno senza sogni)

 

(la critica del testo non è la stessa cosa della critica del testo)

 

(parlo da un centro che è di fuori)

 

(quando il linguaggio diventa importante, si chiudono

i canali al linguaggio problematico)

 

(la poesia è privilegiata dal solo fatto di essere

autocritica)

 

(e puah-sia!)

 

(se qualcosa esiste, si rifrange , non si rispecchia)

 

(l’unica espressione è quella di un disagio)

 

(imprimere movimento a tutte le parole: una

parola! questa stessa frase è un po’ statica)

 

(le tre possibilità d’azione: deformare, svuotare, irrompere)

 

(lo straniamento è indispensabile, l’attività lo implica)

 

(non c’è un procedimento valido, ma solo una

situazione cui far fronte)

 

(la poesia è fatta da tutti: ma io non ne ho colpa)

 

(per parlare all’alienato)

 

(non ci resta altro da fare che la modernità radicale)

 

L’ANATOMIA DELLA FORMA-MONDO

(a John Donne, preso sul serio)

era impossibile che

così isolato com’era

potesse capirci qualcosa;

eppure mettiamola così:

perfino in una foresta degli antipodi

lo raggiunse la notizia

 

(tuttavia

qui si comincia dal dopo

dallo scampato pericolo)

 

Quando quella forma di valore si elevò, inneggiata

da tutti coloro che sapevano di averne una, per

quanto nessuno sia certo di averla, poiché può

perdersi in ogni momento, e non può che dirsi

ospitata, come se fosse pur sempre un’anima

altrui, ma si elevò, non volendo far troppo attendere

la sua ripresa, perché il mondo non languisse

nel gran terremoto, quando in un generale

lavacro di lacrime si versò il sange che era anche

il suo, in un contraccolpo che aveva destato una

dubbia perplessità, se con ciò il mondo subisse

una perdita o un guadagno, perché salendo

avrebbe fatto la salvezza di pochi, ma scendendo

la rovina di tutti e quindi tutti devono sacrificarsi

per lei, la grande consunzione si cambiò in una

febbre, e il mondo ebbe accessi convulsi, prima

pianse, poi gioì e siccome le febbri sono medicine,

una volta passate non solo finiscono le apprensioni

ma ci si sente più forti, così il mondo malato credette

adesso di stare bene mentre era solo in agonia, che

avrebbe preferito fare a meno del sole o dell’uomo stesso

fuorché della sua elevazione, quella ferita fu profonda,

ma è ancor più desolante che tu abbia perduto

il senso e la memoria, e se era penoso allora udirti

piangere non sarebbe stato più tranquillizzante

se fossi diventato muto, e poiché tu non eri altro che lei,

eri come rimasto senza nome, dimenticando quello che

avevi avuto, perché solo il nome di lei ti definiva

in quanto suo possessore, ti da forma e struttura

finché era in alto, ma quando si abbassò, e talmente

che le misure sembravano del tutto terminate,

sembrava che completamente ci mancasse, e al genere umano,

sentendo la scomparsa di un forte valore equivalente a legge,

pareva che il cemento che lo tiene insieme e agglutina

per così dire, fosse ormai sciolto e allentato, e

per quanto ritenesse bestemmia dire che non c’era più speranza

o debolezza confessare il momento di panico,

faceva o soliti discorsi, tuttavia con l’anima pressoché dipartita,

e sebbene nessuno sapesse come portare soccorso al mondo malato,

anzi morto, anzi putrefatto, dacché colei che era il tuo

intrinseco balsamo, e il tuo preservativo, si abbassava sempre

più nel suo indice, tanto che tu pensavi di non poter mai più vivere

oh mondo, io, non potendo far niente per migliorare la situazione,

ne approfittai per vedere di individuare la tua Anatomia,

la tua crisi è il caro prezzo per capire quanto sei mortale,

o corrotto in ogni tua parte, ed è inutile ribattere che,

se il mondo stesso per intero è morto, non c’è modo di

scoprire i suoi mali, perché non ci sarebbe nessuno vivo

per fargli l’autopsia, perché una qualche specie di mondo

ancora rimane, benché colei che lo animava e lo sostanziava

sia caduta, tuttavia in questa estrema notte che parrebbe eterna,

resta un barlume, una tenue e debole facoltà riempie lo spazio

abbandonato dal suo valore, una sorta di crepuscolo della memoria

di ciò che c’era prima e che, liberato dal cadavere del vecchio mondo,

potrebbe produrre un nuovo mondo e nuove creature, benché non

si presume che esistano paradisi senza male erbe, che per se stessi

non producano alcun velenoso peccato, tuttavia,

poiché la forza stessa per eccesso di fiducia diviene debole,

nessun nuovo mondo potrà essere costruito

se non dalla consapevolezza dei pericoli e dei mali del vecchio

 

Messèr Mèsser disse tristemente

(e lo sapeva bene che

bisogna tenere quando scendono

e cedere quando salgono

saltando di ruota in ruota)

“non ho saputo resistere”

e andò persa la casa della moglie

 

Non v’è salute, nel migliore dei casi non godiamo

che di un attimo di pausa

 

La parola non significa

Chi tace acconsente

Ci mente e chi tace

Dementi e bagasce

Chi dice è breviario

Che ha detto il contrario

 

I figli vengono giusti, se no vengono testa in

giù, ossia presagendo una precipitazione

 

Twinkle twuinkle trickledown

Ya-ba-doo downsizing

Ding-dong-dang just-in-time

Wow wow outsourcing

Hey-lô-lì lean production

A-nghi-ngo casino capitalism

 

Come è sagace la rovina! Si è adoperata di frustrare

persino i fini di Dio…

 

Invece:

 

Invece di intendere la lezione

Sulla fragilità di qualunque potenza

Risolvono la questione

Pretendendo di rendere

Assoluto e definitivo il dominio

 

New old wars

 

Quell’accidente di occidente!

 

Non ci siamo ristretti ma afflosciati, anche le

nostre menti si sono rattrappite

 

The choice is not between good and bad but bet-

ween bad and worse

 

Faccia-di-culo ironista inconsapevole

Degrada il suo ruolo e se stesso

Un po’ triste in situazioni inidonee

Ma se c’è da fare la patata giuliva

– Soprattutto quando scotta la sedia –

Allora non lo batte nessuno

Si supera – il guaio è che esiste davvero

 

E quando colei che poteva purificare tutto, grazie a una

schietta alchimia, scende e il suo miglior sviluppo decade,

altro che uomo sarai meno di una formica e l’intera struttura

del mondo è sconnessa, quasi creata deforme,

gli fosse stravolto il cervello e patisse una menomazione generale e

lesioni ad ogni giunto della struttura, così dalla prima

ora quando l’indice declinò, il sole sembrò perduto e la terra

e nessuno sapeva indicare dove andarlo a cercare,

e qualcuno poté pensare “questo mondo è finito”,

si è di nuovo frantumato nei suoi atomi, è tutto in pezzi,

scomparsa ogni coesione, ogni equa distribuzione, ogni rapporto,

questa è la condizione del mondo ora, e colei che

avrebbe dovuto riconciliare ogni parte, colei che

unicamente aveva la forza magnetica per attirare

e congiungere in unità i frammenti disgiunti, colei

che era l’ottimo, la dispensiera generale, che non

è che un’unica moneta coniata a sua immagine, è

scesa, è scesa…

 

Incedere negli incendi intanto che si

tiene alla scopa sempre intenta ai giri di

ruota tipo la spalla di centro di un mari-

naio maritato dentro il suo gioco della

paglia infetta si nutre di wurstel che non

sono più caduti fendono le superfici

della ghiacciaia e dicono infine gioca tu

che devo andare fino alla fine dei secoli,

la scrittura automatica dimostra che auto-

ma che sono

E questo apprendi dalla nostra Anatomia: che il male generale

di questo mondo non risiede in una qualche parte,

ma dacché l’hai veduto marcio nel cuore, vedi ora che

una febbre consuntiva ha fatto presa su tutta la sostanza,

e non la si può curare, e che tu non hai che un sol mezzo

per non contagiarti dall’infezione del mondo, quello di

non far parte del mondo, riconosci che la proporzione del mondo

è sfigurata, la proporzione è morta perché la follia,

che è l’unica cosa che ci sia rimasta, è senza proporzione

e qualunque cosa noi vediamo è soltanto disarmonia

e incongruenza, soltanto difetti, corruzione nei

nostri cervelli, avvelenamento delle sorgenti

 

La terra genera nuovi vermi

 

Con il vantaggio che

Data la chiusura editoriale

I cattivi poeti non lo raggiungono più

 

A meno che…

Proprio lui…

 

La poesia ha una natura mediana, in alto salgono

le azioni, in basso vanno i corpi, la poesia registra

una contraddizione

 

Dal momento che gli elettrodi

sono fissati al cervello

il soggettivo diventa oggettivo

ma al contempo inversamente

si dà che l’oggettivo

viene a dipendere dal soggetto

 

FRANCESCO MUZZIOLI

 

 

Născut la Roma în 1949. S-a licențiat în Litere la Universitatea La Sapienza din Roma, în 1971, cu o teză despre Poezia experimentală italiană. Lucrează, din 1971 la aceeași universitate în cadrul Departamentului de Italianistică; pentru o lungă perioadă a desfășurat activitate didactică în programa de Literatură italiană modernă și contemporană, mai recent în învățământul de Teorie a literaturii.

Cercetarea sa s-a dezvoltat la un dublu palier: de o parte, asupra dezbateri și confruntării pozițiilor teoretice, cu atenție la dezbaterea metodologică și, în ultimul timp, la problematica postmodernității și a noii comunicări; pe de altă parte, asupra dezvoltărilor literaturii în curs și asupra reexaminării secolului literar XX menit să identifice și să valorifice vârfurile avangardă, de experimentalism, de scriitură alternativă.

Activității de critic i se alătură și interesul niciodată ațipit pentru poezie, căreia i-a consacrat remarcabile volume, printre care: Kilokoa, Salerno-Roma, Oedipus, 2002, Materiale comune, cu șase ilustrații de Achile Pacei Roma, Fermenti, 1999, Alla corte del corto (La curtea efemerului), în care elementul satiric și politic modelează imaginea unei poezii „militante”.

Este autor de numeroase volume de critică: monografii despre Pasolini, Éluard, Malerba; reconstruiri ale destinului critic al lui Saba, Michelstadter și mai ales studii de vastă cuprindere despre avangardele italiene din anii Șaizeci și despre literatura italiană din prima jumătate a secolui XX în colaborare cu Marcello Carlino, împreună cu care a fost și autor a unor interesante laboratoare de critică și poezie în cadrul activității universitare a Departamentului de Italianistică și Spectacol de la La Sapienza di Roma. A publicat, recent, și un studiu reevaluator al neo-avangardei italiene cu titlul „Grupul ’63. Instrucțiuni de lectură.”, ed. Odratek, 2013.

 

Poezia ca mădular fantasmă a societății

 

Ceea ce izbește înainte de toate în întreaga lucrare literară a lui Francesco Muzzioli este absoluta disjuncție operată între practicarea scriiturii poetice și a celei eseistice (critică militantă, în sensul specific italian al termenului), deși restructurate, in extremis, de unul și același elan analitic: derobarea de la orice Regulă instituționalizată și contra oricărei Ordini pre-impuse și pre-judicioase. În fața operei sale dezarmante și cantitativ și incitantă prin traversarea la pas, cu o neobișnuită dezinvoltură, a întregii cartografii generice (de la tratatistica doctă la studiul aplicat monografic și, mai departe, la eseu și cronica în priză directă cu produsul editorial abia tipărit), productivă îmi pare, în ce-l privește pe poet, interogarea actului declanșator, acel resort inaugurator, nu atât de sens, cât mai ales de simplă investigare a realității la îndemână.

O posibilă cheie călăuzitoare spre aprehensiunea actului său poetic (acel far poetico, iarăși, specific metalimbajului din Peninsulă) ar putea fi ceea ce aș numi gustul irepresiv pentru experiment și experimental; în fapt, substratul de jos, într-un anumit sens „vulgar” („popular”, așadar), efect al unei de-căderi a lumii în regnul insalubrului său dat ontologic, impune și identifică un adevărat modus operandi cu intenție destabilizatoare: o instigare la un altceva cu totul nou, secondat sau fundat de / pe o opoziție continuă, constantă și nepioasă la tot ceea ce alcătuiește și solidifică drept establishmentul în Tradiția poetică și nu numai.

Orice aventură novatoare cu aplomb experimental pleacă – ori ar trebui – de la acceptarea, ca dat provocator, a sciziunii, nu mai puțin ontologice, dintre Subiect și Obiect. Aici se joacă adevărata miză – și nu atât a avangardelor care, resuscitate din când în când cu antefacte prefixoidale tip neo-,post- etc., cât al experimentării, în semnificatul cel mai propriu al termenului: cufundarea, dantesco-infernală, în zona încă in-formă, cumva în curs de lichefiere, in liquida, a realului unde realul e substituit de ireal ce va triumfa, în actul pur scriptural, în forme concurente ale cotidianului re-condiționat.

 

 

CONTRAPUNCT

 

(un montaj din Walter Benjamin)

 

până și cei mai obtuzi nu pot să nu-și dea seama cât de aproape

sunt de esențial, dacă ne încredem în miracol, anumite pre-

stații fizice

anumite prestații fizice iar nu fenomenele

interiorității care uneori sunt doar banala formă feno-

menică pe care astfel de enervări o posedă în ochii idea-

listului

e vorba de un inventar familiar fanteziei noastre, e

vorba, în fond, de un consum inventar oniric

adevărata pace

între popoare va trebui decretată într-un mare circ

matema-

ticienii și acei downs, maeștrii gândirii abstracte și ai physisului

abstract

această pace, decretată într-un mare circ, ar fi

și o pace în semnul regnului animal, ce și-ar fi asumat

patronatul omenirii

omul e un oaspete al

regnului animal

numerele pe care le fac sunt un fel

al lor de a-și dispune și alinta fratele mai tânăr, întrucât

nu reușesc să scoată din ele ceva mai bun

în pauze publi-

cul se îngrămădește la bufet, întrucât nimic nu

ajută mai mult apetitul

 

ORIGINEA LIMBAJULUI

 

(citindu-l pe Lucrețiu)

sunetele limbii numele lucrurilor nevoia acolo exprimate

(nici un animal nu le-a inventat) și cum ar fi putut de unul

singur să se impună celor mulți și odată supuși să-i constrângă

să învețe numele fiecărui lucru (și nici să nu-l gândească

unde i-ar fi venit întâia putere de a voi

și de a ști (și a putea) s-o facă (de nu) dacă și alții

n-ar fi folosit aceleași sunete între ei  n-ar fi

venit nici măcar noțiunea utilității lor (care

s-a născut din ființa socială. atunci: asta este) așa cum

vedem copiii împinși spre gest din copilăria

limbii (împinși de nevoie, că limbajul se învață

ne arată că există un mai înainte de limbaj) care indicându-le

prezente cu degetul (nu totul e limbaj:

dacă totul ar fi limbaj limbajul n-ar mai exista

și de fapt

fiecare simte ceea poate face cu propriile

 

forțe

 

[…]

(o nevoie care să nască le rupe instrumentul animalului)

 

(nu există instrument care să nu fie deformat de uz)

(un instrument înnebunit continuă să funcționeze

dincolo de restrânsa sa funcție)

 

(sensul e totdeauna strategie)

 

(există totdeauna două limbi fiindcă situația

e divizată de un conflict)

 

(oscilarea ambiguității e ea însăși un gest)

 

(ideologia nu e falsă; e geometrică)

 

(fiecărei hegemonii i se opune o contrahegemonie)

 

(utopia e un vis: dar e totdeauna mai bine decât

un somn fără vise)

 

(critica textului nu e același lucru cu critica

textului)

 

(vorbesc de un centru care-i în afară)

 

(când limbajul devine important,

limbajului problematic i se închid canalele)

 

(poezia e privilegiată de singurul fapt de a fi autocritică)

 

(și ptiu! – fie)

 

(dacă ceva există, se frânge, nu se oglindește)

 

(unica expresie e cea a unei jene)

 

(a imprima mișcare tuturor cuvintelor: un

cuvânt! chiar fraza asta e puțin statică)

 

(cele trei posibilități de acțiune: a deforma, a goli

a irumpe)

 

(înstrăinarea e indispensabilă, activitatea o implică)

 

(nu există un procedeu valid, ci doar o

situație de înfruntat)

 

(poezia e făcută de către toți: n-am nicio treabă cu asta)

 

(spre a vorbi alienatului trebuie să fii alienat)

 

(nu ne rămâne altceva de făcut decât modernitatea

radicală)

 

ANATOMIA FORMEI-LUMI

 

(lui John Donne, luat în serios)

era cu neputință ca

așa singuratic cum era

să fi putut înțelege ceva;

și totuși s-o luăm și așa:

până și în pădurea de la antipozi

l-a ajuns din urmă informația

(cu toate astea

aici începem de după

evitatul pericol)

 

Când forma aceea de valoare s-a înălțat, preaslăvită

de toți cei ce știau că au și ei una, și așa

nimeni n-ar fi sigur c-o are, fiindcă se poate pierde

în orice clipă și nu poate să-i spună decât

găzduită, ca și cum ar fi totuși un suflet

al altcuiva, dar s-a înălțat, nedorind să-și aștepte prea

mult revenirea, întrucât lumea nu lâncezește

în marele cutremur, când într-un general

spălător de lacrimi s-a vărsat sângele care

era și-al său, într-o contralovitură ce trezise

o dublă perplexitate, dacă prin asta lumea ar

suporta o pierdere sau un câștig, fiindcă urcând

ar fi produs salvarea a câțiva, dar coborând

ruinarea tuturor și deci toți trebuie să se sacrifice

pentru ea, marea distrugere s-a transformat într-o

febră iar lumea a cunoscut mari convulsii, mai întâi

a plâns, pe urma s-a bucurat și cum febrele sunt leacuri,

odată trecute nu doar că se sfârșesc temerile

dar ne simțim mai puternici, astfel lumea bolnavă a crezut

atunci că e bine în timp ce era doar în agonie, că

ar fi preferat să se lipsească de soare sau chiar de om

cu excepția înălțării sale, rana aceea a fost adâncă,

dar e și mai dezolant că ai pierdut simțul

și memoria și dacă era chinuitoare atunci a te auzi

plângând nu va fi fost mai liniștitor

dacă ai fi devenit mut și întrucât nu erai altceva decât ea,

erai cum ai rămas fără nume, uitând

ceea ce avuseseși, fiindcă doar numele ei te definea

întrucât stăpân al ei îți dădea formă și structură

atât timp cât se afla sus, dar când a coborât, și astfel

că măsurile păreau cu totul terminate,

părea că ne-ar lipsi cu desăvârșire și, neamului omenesc,

simțind dispariția unei puternice valori cât o lege,

i se părea că cimentul care-l ține laolaltă și aglutinează,

spre a spune așa, s-ar fi topit și îndepărtat,

de-acum și în ce privește blestemul spunând că nu mai exista speranță

sau slăbiciune ar mărturisi clipa de panică,

făcea sau obișnuite discuții, totuși cu sufletul aproape solitar

și cu toate astea nimeni n-ar ști cum să vină în ajutor lumii bolnave,

moarte chiar, putrezite, așa încât cea care era balsamul tău

intrinsec și prezervativul tău, cobora tot mai mult în propria-i

măsură, așa încât tu gândeai că nu mai puteai trăi

oh, lume, eu, neputând face nimic pentru a îmbunătăți situația,

am profitat de asta ca să încerc să individualizez Anatomia ta,

criza ta este prețul ridicat de a afla cât ești de muritoare,

sau coruptă în fiecare parte a ta și e inutil a insista că,

dacă lumea a murit în întregime, nu există mod de

a-i descoperi relele, fiindcă n-ar mai fi nimeni viu

spre a-i face autopsia, fiindcă o oarecare lume

mai rămâne, chiar dacă ceea ce o însuflețea și-i dădea substanță

va fi căzut, totuși în această noapte de sfârșit ce pare veșnică,

rămâne o licărire, o slabă și firavă  aplecare umple spațiul

părăsit de valoarea sa, un fel de crepuscul al amintirii

a ceea ce era mai înainte și care, eliberat din cadavrul lumii vechi,

ar putea produce o nouă lume și noi făpturi, astfel

ca să nu se presupună c-ar exista paradisuri fără buruieni

care ele singure nu produc niciun păcat otrăvitor,

totuși, cum puterea ta din cauza excesului

slăbește, nicio lume nouă nu se va alcătui decât

din conștiința pericolelor și a relelor celei bătrâne

 

Messer Messer zise cu tristețe

(și știa bine că

trebuie să țină când coboară

și să cedeze când urcă

sărind din roată în roată)

„nu am știut să rezist“

și voi părăsi casa nevestei

 

Nu există sănătate, în cel mai bun caz nu

ne bucurăm decât de o pauză

 

Cuvântul nu semnifică

Cine tace consimte

Cine minte și cine tace

Demoni și târfe

Cine spune e convins

Că a spus contrariul

 

Fiii sunt drepți, dacă nu, capul

jos, ori prezicând o prăbușire

 

Twinkle twuinkle trickledown

Ya-ba-doo downsizing

Ding-dong-dang just-in-time

Wow wow outsourcing

Hey-lô-lì lean production

A-nghi-ngo casino capitalism

 

Cât de înțeleaptă e ruina! S-a folosit

ca să zădărnicească și țelurile lui Dumnezeu…

 

În loc:

 

În loc să înțeleagă lecția

Despre fragilitatea oricărei puteri

Rezolvă problema

Pretinzând că face

Stăpânirea absolută și definitivă

 

New old wars

 

Acel accident de occident!

 

N-am fost înghesuiți ci istoviți, chiar

și mințile noastre s-au chircit

 

The choice is not between good and bad but between bad and worse

 

Față-de-cur ironist inconștient

Își degradează rolul și pe sine însuși

Puțin trist în situații nepotrivite

Dar dacă trebuie să facem vesel cartoful

– Mai ales când se cutremură scaunul –

Atunci nimeni nu-l bate

Se depășește – necazul e că există într-adevăr

 

Și atunci când cea ce putea purifica totul, grație unei

alese alchimii, coboară și evoluția sa cea mai bună decade,

nimic altceva nu vei fi omule decât o furnică și întreaga structură

a lumii e dezlegată, aproape creată deformată,

i s-o fi alterat creierul și suferă o vătămare generală

și leziuni la fiecare încheietură a structurii, astfel încă din primul ceas

când și-a coborât arătătorul soarele a părut pierdut și pământul

și nimeni nu putea indica unde să-l caute

și cineva a putut să creadă „lumea asta s-a sfârșit“,

s-a fărâmițat din nou în atomii săi, e numai țăndări,

dispărută orice coeziune, orice distribuție echitabilă, orice raport,

aceasta e starea lumii de azi, iar cea care

ar fi putut împăca toate părțile, cea care

singură avea forța magnetică spre a atrage

și lega în întreg fragmentele desfăcute, cea care era

lucrul cel mai bun, distribuția generală, ce nu

e decât o unică monedă forjată după imaginea sa, a

coborât, a coborât…

Înaintând prin incendii de-acum că se ține

de mătură mereu atentă la schimbările de

roată gen acostarea unui marinar

însurat în jocul său de puzderie infectată

se hrănește cu wurstel care n-au căzut încă

despică suprafețele ghețarului și spun în

sfârșit joacă tu fiindcă trebuie să merg

până la sfârșitul veacurilor, scriitura

automatică demonstrează ce automat

am ajuns

 

Și asta se învață din Anatomia noastră: că răul general

al acestei lumi nu rezidă în vreo parte anume

de cum ai văzut viciu în inimă, vezi acum că

o febră ardentă a făcut priză pe toată substanța

și nu se poate vindeca iar tu n-ai decât un singur mijloc

ca să nu te molipsești de infecția lumii, acela de a

nu face parte din lume, recunoști că măsura lumii

e stricată, măsura a murit fiindcă nebunia,

care e singurul lucru ce ne-a rămas, e fără măsură

și orice lucru vedem e numai nearmonie

și incongruență, numai defecte, corupție

în creierele noastre, otrăvire a izvoarelor

 

Pământul naște noi viermi

 

Cu avantajul că

Dată fiind închiderea editorială

Poeții cei răi nu-l mai ajung

 

Numai că…

Tocmai el…

 

Poezia are o natură mediană, în sus urcă

acțiunile, în jos se duc trupurile, poezia înregistrează

o contradicție

 

Din moment ce electrozii

sunt fixați pe creier

subiectivul devine obiectiv

începe să depindă de subiect

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Arhiva

October 2020
M T W T F S S
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031