Cesare Pavese
Verrà la morte e avrà i tuoi occhi
Verrà la morte e avrà i tuoi occhi –
questa morte che ci accompagna
dal mattino alla sera, insonne,
sorda, come un vecchio rimorso
o un vizio assurdo. I tuoi occhi
saranno una vana parola,
un grido taciuto, un silenzio.
Così li vedi ogni mattina
quando su te sola ti pieghi
nello specchio. O cara speranza,
quel giorno sapremo anche noi
che sei la vita e sei il nulla.
Per tutti la morte ha uno sguardo.
Verrà la morte e avrà i tuoi occhi.
Sarà come smettere un vizio,
come vedere nello specchio
riemergere un viso morto,
come ascoltare un labbro chiuso.
Scenderemo nel gorgo muti.
I mattini passano chiari
e deserti. Così i tuoi occhi
s’aprivano un tempo. Il mattino
trascorreva lento, era un gorgo
d’immobile luce. Taceva.
Tu viva tacevi; le cose
vivevano sotto i tuoi occhi
(non pena non febbre non ombra)
come un mare al mattino, chiaro.
Dove sei tu, luce, è il mattino.
Tu eri la vita e le cose.
In te desti respiravamo
sotto il cielo che ancora è in noi.
Non pena non febbre allora,
non quest’ombra greve del giorno
affollato e diverso. O luce,
chiarezza lontana, respiro
affannoso, rivolgi gli occhi
immobili e chiari su noi.
È buio il mattino che passa
senza la luce dei tuoi occhi.
Va veni moartea şi va avea ochii tăi
Va veni moartea şi va avea ochii tăi –
moartea aceasta ce ne însoţeşte
din zori până noaptea, necontenit,
surdă, ca o veche remuşcare
ori ca un viciu absurd. Ochii tăi
fi-vor un zadarnic cuvânt,
un strigăt tăcut, o tăcere.
Astfel îi vezi dimineaţa
când spre tine însăţi te-apleci
în oglindă. O, dragă speranţă,
în acea zi şti-vom şi noi
că viaţă eşti şi nimic eşti.
Pentru toţi moartea are-o privire.
Va veni moartea şi va avea ochii tăi.
Va fi ca şi cum te-ai lăsa de un viciu,
ca şi cum ai vedea în oglindă
reînviind un chip mort,
cum ai asculta o buză pecetluită.
Şi muţi vom descinde în hău.
Dimineţile limpezi se trec
şi pustii. Astfel ochii tăi
se deschideau odată. Dimineaţa
trecea încet, era un hău
de nemişcată lumină. Tăcea.
Tu vie tăceai; lucrurile
trăiau sub ochii tăi
(nu chin, nu febră, nu umbră)
ca o mare în zori, strălimpede.
Unde eşti tu, lumină, e dimineaţa.
Tu viaţă şi lucruri erai.
În tine trezi respiram
sun cerul ce încă e-n noi.
Nu chin, nu febră deci,
nu umbra aceasta grea a zilei
îmbulzită şi altfel. O, lumină,
limpezime departe, răsuflet
chinuit, spre noi tu-ţi întorci
ochii nemişcători şi limpezi.
Beznă e dimineaţa ce trece
fără lumina ochilor tăi.
(Din volumul cu acelaşi titlu apărut postum în 1951).
În româneşte de George Popescu
