Una mirabile coincidenza: in occasione della ricorrența della scomparsa del poeta – 8 marzo 2012 – la redazione della pubblicazione Laboratori Poesia publica una poesia di Elio Pagliarani
O mirabilă coincidență: cu ocazia recursului dispariției poetului – la 8 martie 2012 – redacția revistei LaboratoriPoesia a publicat o poezie a lui Elio Pagliarani.
O ofer aici cititorului, cu informația că, traducând un relativ copios grupaj din poemele sale pentru o antologie și care au apărut într-un număr din revista „Paradigma” cu puțin înaintea decesului poetului, am avut bucuria de a avea sub ochi poemele alese de autor, între care una în manuscris datând din 1948.
Elio Pagliarani
Che ci portiamo addosso il nostro peso
lo so, che schermaglia d’amore è adattamento,
guizzo, resistenza necessaria perché baci
la nostra storia i nostri uomo-donna
non solo all’ombra dei parchi
lo imparo ora, forse.
Oh, ma scompagina come il vento
freddo di viale Piave i giorni scorsi, e spaura,
quanto di me non solo porto
sulle spalle, ma mi tocca travasare
adattare al tuo flusso flessibile
e scontroso.
Io che speravo
necessario e sufficiente solo il fiore
che affiora, tocco con le carezze oltre che il tuo
fusto flessibile lo specchio la certezza
di come sia insufficiente il mio amore
per la tua capacità di comprenderlo,
per la tua capacità di comprenderlo
come sia immane il mio bisogno d’amore.
Ripensavo la gioia, il tuo alimento,
ti guardavo i capelli, il viso chiuso
e intento sul giornale dove ho finto
anch’io di leggere, rimanendo escluso,
a te seduto accanto sul tuo filobus.
Ho le prove – potrei gridarlo ai giudici –
che non mi hai visto porterò le prove
fino che campo, che la capacità del mio pensiero
nemmeno con la forza dello sguardo
di un estraneo passeggero sopra il filobus
sa arrivare a sfiorarti.
Elio Pagliarani
Că ne ducem în spate povara noastră
știu, cearta din iubire e adaptare,
țâșnet, rezistență necesară ca să sărute
povestea noastră ai noștri bărbat-femeie
și nu doar pe la umbra parcurilor
deprind asta acum, poate.
Oh, tulbură precum vântul
rece din Viale Piave zilele scurse, și spaima,
cât duc din mine doar
pe umeri, însă mă împinge să mă schimb
să mă adaptez fluxului tău flexibil
și arțăgos.
Eu ce speram
că ar ajunge și ar fi suficientă doar floarea
ce se arată, ating cu mângâieri pe lângă
torsul tău flexibil oglinda siguranța
de cât de insuficientă e iubirea mea
pentru a fi înțeleasă de tine,
pentru a fi înțeleasă de tine
cât de teribilă e nevoia mea de iubire.
Tăgăduiam bucuria, hrana ta,
îți priveam buclele, chipul mohorât
și întins pe ziarul în care m-am prefăcut
și eu că citesc, rămânând exclus,
așezat lângă tine în filobuzul tău.
Am dovezile – aș putea să țip la judecători –
că nu m-ai văzut voi duce dovezile
atât cât pot, cum puterea gândului meu
nici măcar cu forța privirii
a unui străin pasager de pe filobuz
n-ar ști să ajungă să te atingă.
