Poesie di Carmen Gallo / Poezii de Carmen Gallo
Breve profilo bio-bibliografico
Carmen Gallo è nata a Napoli nel 1983. Laureata in letteratura inglese all’Università L’Orientale, oggi insegna all Sapienza di Roma e si occupa di poesia metafisica inglese. Si occupa anche di teoria del romanzo, di critica letteraria, di comparatistica e di traduzione dall’inglese. È attiva nell’ambito della poesia contemporanea, e collabora con diversi blog e riviste (Poetarum Silva, Nuovi Argomenti, Atelier e altri). Ha partecipato a vari premi letterari e nel 2013 ha vinto il premio nazionale “Autori del Territorio – Città di Sant’Anastasia”. Alcuni suoi testi sono stati pubblicati in diverse antologie, sulle riviste «Argo» e «Levania», e su blog letterari come Poetarum Silva, Poesia (blog RAI di Luigia Sprrentino, Transiti poetici).
Attiva lo sguardo su di Sé, che poi mette in un forte confronto il rapporto fra parola e la cosa con uno sguardo quanto preciso al corpo a volte scarnato e gettato in un abisso becckettiano, passando dalle percezioni immediate con le vicende di una assunta banalità, apparentemente insignificanti, ad una visione viva di un reale che apre un gioco dell’absurdo esistenziale.
Ha pubblicato fra l’altro la raccolta Paura degli occhi, L’Arcolaio, nel 2014, Le fuggitive, Appartamenti e stanze,Aos, Edizioni d’if, 2016.
Scurt profil bio-bibliografic
Carmen Gallo s-a născut la Napoli în 1983. Predă literatura engleză la Università Orientale din orașul natal și se ocupă de poezia metafizică engleză, dar și cu aspecte inedite din creația anticilor greci, Hölderlin, Shakespeare etc. E activă în ambientul poezii contemporane și colaborează cu diverse publicații („Poetarum Silva, Nuovi Argomenti, Atelier și altele). A participat la varii concursuri de poezie, câștigând Premio Nazionale „Autori del Territorio – Città di Sant’Anastasia”. Unele dintre poeziile sale au apărut în antologii, în publicațiile „Argo” și „Levania”.
Activează viziunea asupra Sinelui, ce pune apoi într-o forte confruntarea raportul dintre uvânt și lucru cu privirea pe cât de precisă la corp uneor dscărnat și aruncat într-un abis bekkettian, trecând de la percepțiile imediate con întâmplările unei asumate banalitate, aparent insigfiante, la o viziune vie a unui real ce deschide un joc al absurdului existențial.
A publica printre altele culegerile Paura dgli occhi/ Spaima ochilor, L`Arcolaio, 2014, Le fuggtive / Fugarele și Appartamenti e stanze, Aos, Edizioni d`if, 2016.
(In rivista „Le parole e le cose”)
*
All’alba un colpo sordo
ci he svegliate. La pietra limite
è caduta, qualcuno l’ha colpita.
C’è molta luce adesso
ma non ci sentiamo al sicuro.
Chi ha colpito è scomparso.
Chi ha colpito adesso aspetta
o si nasconde. Restiamo immobili.
Nessuno sa come continuare il gioco.
Poi le urla, un altro colpo.
*
În zori un zgomot surd
ne-a trezit. Piatra de hotar
a căzut. Cineva a lovit-o.
E multă lumină acum
dar nu ne simțim în siguranță.
Cine-a lovit a dispărut.
Cine-a lovit acum așteaptă
ori se ascunde. Rămânem nemișcați.
Nimeni nu știe cum continuă jocul.
Apoi urletele, un alt zgomot.
*
Ricostruire l’animale
dalle promesse che è stato
capace di fare. E dimenticare.
Non dalle ossa abbandonate,
ma dalle impronte che si allontanano.
Dalla corsa. Forma semplice.
La storia interne e la storia esterna.
Chi corre ha perso. Chi corre scompare.
ma si porta dietro tutto. Chi resta
impara a nascondersi. A non essere niente.
Fingere le ipotesi. Le cose che accadono
a quelli che spariscono
*
Să reconstruiești animalul
din promisiuni ce e în stare
de făcut. Și de uitat.
Nu din oasele abandonate,
ci din amprentele ce se îndepărtează.
Din fugă. Formă simplă.
Istoria internă și istoria externă.
Cine fuge a pierdut. Cine fuge dispare
dar duce în spate totul. Cine rămâne
învață să se ascundă. Să nu mai fie nimic.
Să născocească ipoteze. Lucrurile ce se întâmplă
celor ce dispar.
Le fuggitive
Siamo in una incubatrice
in una sala d’aspetto
in una casa nuova
Siamo in un bagno
nell’angolo, sotto il lavandino
in una vasca piena
in un corridoio stretto
Siamo in un letto grande
con le mani fuori dalle coperte
dietro la porta, in cucina
sotto il tavolo accanto alle sedie
Siamo sul pavimento
per le scale, con le cartelle pesanti
sotto la pioggia, sotto il portone
Siamo in un’automobile
di ritorno da scuola
in un viaggio lungo
in un’auto piena di scarpe
Siamo di nuovo in bagno.
(…)
*
Tornare in superficie
come bocche di colpo spalancate
animali finalmente anfibili.
Dimostrare di avere imparato
il doppio respiro, a stare e restare
nello spazio indiviso dove le cose
accadono e basta. In questo gioco
chi si cerca e chi si nasconde
hanno la stessa faccia.
La paura costringe a forme di vita
innaturali, costringe a stare
nella duratura di un altro.
Impossibile prendere aria.
*
Revenind pe suprafețe
ca niște guri brusc căscate
animale în sfârșit amfibii.
Demonstrând de a fi învățat
dubla răsuflare, stând și rămânând
în spațiul nedespărțit unde lucrurile
se întâmplă și gata. În acest joc
cine se caută și cine se ascunde
au aceeași față.
Spaima constrânge la forme de viață
nenaturale, constrânge să stăm
în durata unui altul.
Imposibil să mai luăm aer.
Uscirne vivi # 1
Nervo vago
Secondo alcuni esperimenti scientifici, un neonato che osservi il volto inespressivo di sua madre avrebbe reazione immediata da far ricadere la testa all’indietro e, in alcuni casi, di svenire. Con ogni probabilità, è una risposta istintiva per nascondersi dai nemici quando la madre sembra incapace di proteggerlo. Alcuni lo associano alla reazione di freezing che a volte gli animali, e gli esseri umani, hanno di fronte a una situazione di pericolo.
A ieși de-aici vii # 1
Vag nerv
Potrivit unor experimente științifice, un nou-născut care observă chipul neexpresiv al mamei sale ar avea ca reacție imediată aceea de a face să recadă capul îndărăt și, în unele cazuri, să leșine. În orice probabilitate, e un răspuns instinctiv ca să se ascundă de dușmani când mama pare incapabilă să-l protejeze. Unii îl asociază reacției de freezing care la unele animale și chiar la ființele umane, au în față o situație de pericol.
Uscirne vivi # 2
Faux Paris
Nel 1918 la città di Parigi provò a escogitare un sistema per difendersi dai bombardamenti tedeschi. La tecnica non è sorprendente se non per il numero di soggetti coinvolti e pe gli aspetti scenografici. Lungo la riva della Senna, poco distante dalla vera Parigi, fu costruita una finta Gare de l’Est, con i treni le luci e tutto il resto. Di notte, la vera Parigi si nascondeva al buio, mentre accanto una falsa ferrovia prendeva vita e si accendeva in attesa delle bombe.
A ieși vii de-aici # 2
Faux Paris
În 1918 orașul Paris a încercat să născocească un sistem spre a se apăra de bombardamentele germane. Tehnica nu e surprinzătoare decât prin numărul de subiecți și prin aspectele scenografice. De-a lungul fluviului Sena, puțin mai departe de adevăratul Paris, a fost construită o fictivă Gară de Este, cu trenuri și lumini și cu tot restul. Noaptea, adevăratul Paris se ascundea în întuneric, în timp ce alături prindea avânt o falsă gară feroviară ș se lumina în așteptarea bombelor.
Uscirne vivi # 2
Faux Paris
Nel 1918 la città di Parigi provò a escogitare un sistema per difendersi dai bombardamenti tedeschi. La tecnica non è sorprendente se non per il numero di soggetti coinvolti e pe gli aspetti scenografici. Lungo la riva della Senna, poco distante dalla vera Parigi, fu costruita una finta Gare de l’Est, con i treni le luci e tutto il resto. Di notte, la vera Parigi si nascondeva al buio, mentre accanto una falsa ferrovia prendeva vita e si accendeva in attesa delle bombe.
Uscirne vivi # 17
Rembrandt
Nel museo di Monaco, assediata da altre tele, il Cristo risorto di Rembrandt ritrae il volto di un uomo col petto e il torso privo di ferite. Guarito, risanato, mai davvero toccato. Lo sguardo di Cristo fissa bonario e indulgente lo spettatore che non può ricambiare, presi com’è a cercare nell’immagine, a scrutare la ferita che manca.
*
Il sarto moto due strade più in là. I funerali
nella chiesa troppo grande per chiunque.
La figlia prende parola, dice, il miracolo
il miracolo di averlo avuto con noi,
con gli occhi aperti e tutto il resto. Usciamo.
La piazza controluce è un autobus di turisti
cinesi. Torniamo a casa, saliamo le scale,
e con noi tornano le panche di legno
sotto l’enorme altare barocco
la conversazione banale, l’odore dei fiori forte.
Spesso guardo l’altalena nel parco sotto casa
la spinta che la mano imprime all’oscillazione
di corpi minuscoli, vulnerabili. A volte
esco sul balcone chiedo alle madri di smettere,
ai bambini di tenersi forte
perché tutto questo è assurdo, e non vale la pena.
Credo di dire ma non accade. Non è reale.
Resto a fissare quei corpi capaci di restare
nel movimento dell’aria e della forza.
Alcuni ridono o piangono, ma nessuno
ha davvero paura.
*
Un croitor mort două străzi mai încolo. Funeraliile
în biserica prea mare pentru oricine.
Fiica ia cuvântul, spune, miracolul
miracolul de a-l fi avut cu noi,
cu ochii deschiși și tot restul. Ieșim.
Piața în lumină e un autobuz de turiști
chinezi. Ne întoarcem acasă, urcăm scările,
și cu noi se întorc băncile de lemn
sub imensul altar baroc
conversație banală, mirosul puternic de flori.
Adesea privesc leagănul în parcul de sub casă
împingerea pe care mâna o imprimă legănării
de trupuri minuscule, vulnerabile, Uneori
ies pe balcon cer mamelor să se oprească,
copiilor să se țină strâns
fiindcă toate acestea sunt absurde și nu merită
osteneala. Cred că spun dar nu se întâmplă. Nu
e real. Rămân fixând acele trupuri capabile să rămână
în mișcarea aerului și a forței.
Unii râd ori plâng, dar nimeni
nu se teme cu adevărat.
*
Restituire la parola, lasciarla
sulla soglia di casa e dire
poi tenerla o nasconderla in giardino
prima che il tempo e lo spazio propaghino
la sua forza. È novembre. Ho trentasei anni.
Mi porto dietro tutti i miei luoghi.
Faccio attenzione a non dimenticare nessuno.
*
Să restitui spaima, s-o las
pe pragul casei și să spun
poți s-o ții ori s-o ascunzi în grădină
mai înainte ca timpul și spațiul să-și propage
puterea lor. E noiembrie. Am treizeci și șase ani.
Îmi duc în spate toate locurile mele.
Caut să nu uit niciunul.
Din: https://poetarumsilva.com/2010/12/13/poesie-di-carmen-gallo/
Dalla raccolta inedita Paura degli occhi
*
Come avere
paura degli occhi
come sapere
che tutte le bocche
professeranno il falso
e per prima la tua
dirà cose che non vuole
vedrà cose che non sa
ed il vero e falso verde
resta nelle parole
che non riconosco
perchè hanno la tua forma
la calce bianca dei tuoi sensi
deformati per l’occasione.
Parole annerite, scartavetrate,
cercano rifugio tra le mie
ma non trovano
che una pace fatta di spilli,
di mura
che non tengono,
di soldati
che non parlano la tua lingua.
*
Cum să ai
spaimă a ochilor
cum să știi
că toate gurile
vor propovădui falsul
și mai întâi gura ta
va spune lucruri nedorind
să le vadă lucruri ce nu le știe
și adevărul și fals verde
rămâne în cuvintele
pe care nu le recunosc
fiindcă au forma ta
varul simțurilor tale
deformate din întâmplare.
Cuvinte înnegrite, curățate,
caută refugiu printre ale mele
dar nu găsesc
decât o pace deja împlinită de ace,
de ziduri
ce nu mai țin,
de soldați
ce nu vorbesc limba ta.
*
Lo stretto e il necessario
attraversa lo spazio
tra l’impero e il suo contrario
l’insonnia gira
intorno agli occhi
cerca un varco
per farsi mare
e in tanto piove addosso
la tua legge divina
burocrazia del creato
allunaggio mancato
ufficio reclami
dei giorni dispari e pari.
Nella stanza mani vanno e vengono
s si respira il sale
delle ferite da cicatrizzare.
Inclinare il piano del sacrificio
e in silenzio chiedere aiuto
nel varco delle braccia
nel vuoto delle braccia
farsi mare, e cancellare l’acqua.
*
Înghesuitul și necesarul
traversează spațiul
între imperiu și contrariul său
insomnia se rotește
în jurul ochilor
caută un pasaj
ca să devină mare
și prea mult plouă pe
legea ta divină
birocrația creatului
ieșire pe lună absentă
birou de reclame
al zilelor impare și pare.
În cameră mâini pleacă și vi
se respiră sarea
rănilor de cicatrizare.
A înclina planul sacrificiului
și tăcerea cere ajutor
în pasajul brațelor
făcându-se mare și ștergând marea.
Da Dis-anime
Din Ne-suflete
*
Lo dicevi che le mie parole
sono sempre troppo poche
e che non vanno da nessuna parte
Mentre tu vai e vieni
per invertire l’ordine delle ore,
Io sono ancora immobile
nel giorno che pure ho scelto
Di non essere quello che sono.
Non trovo la faccia
Che mi rendeva
Soffitto del tuo andare,
E le scarpe, mura sottili del mio dire,
Una volta
specchio del tuo.
Spuneai cum cuvintele mele
sunt tot mai puține
și că nu ajung în nicio parte
Pe când tu de duci și vii
spre a inversa ordinea orelor,
Eu sunt încă nemișcată
în ziua pe care-am ales-o
De a nu fi ceea ce sunt.
Nu găsesc fața
Ce-mi restituia
tavanul mersului tău,
Și încălțările, ziduri subțiri ale zicerii mele,
Cândva
oglindă a ta.
*
Rimane pur sempre il fiato
Che non dice
Più del necessario
La testa appesa fa linguacce
La donna accanto
Tesse i fili
I polsi legati
Sono più al sicuro
Di tutto il resto.
Attendo il colpo,
il freddo, la caduta
di ogni tua condanna
Come terra
arrivi
Dritto negli occhi
Lasci ciglia a bocca aperta
*
Rămâne mereu și suflarea
Ce nu mai vorbește
De ceea ce e necesar
Capul aplecat face limbuții
Femeia de-alături
Țese firele
Pulsurile legate
Sunt mai în siguranță
Decât tot restul.
Aștept lovitura,
frigul, căderea
vreunei oricare sentințe
Ca pământul
sosești
Drept în ochi
Lași pleoapele și gura deschisă
*
Esamino da vicino
I palmi ancora tesi
nidi di ortiche
Botanica degli eventi
dove ogni cosa
È sua contra natura
Perché nessun recinto salva
dai tuoi mali verticali
E ancora rincorrersi,
con le mani cucite sugli occhi.
*
Examinez de aproape
ramurile încă întinse
cuiburile de urzici
Botanica întâmplărilor
unde orice cuvânt
E natura sa contrară
Fiindcă nicio îngrădire nu salvează
de relele tale verticale
Și încă hălăduind,
cu mâinile cusute pe ochi.
*
È arrivato il dono, il fuoco
Il rosso
È arrivata la terra, la città
Che non conosco
E dovrebbe essere facile
A questo punto
Sistemarvi al centro
La lama visibile dei polsi
La schiena curva delle parole
E lasciare che gli occhi sentano
Che la pelle infine veda
Ma la mano ancora trema –
ed io resto immobile
A guardare la trama
Che hai scelto per me
La sollevo e penso,
Scegli me,
Scegli me.
*
A sosit darul, focul
Roșul
A sosit pământul, orașul
Pe care nu-l cunosc
Și ar trebui să fie ușor
La acest moment
Să aranjez acolo la centru
Lama vizibilă a pulsurilor
Spinarea aplecată a cuvintelor
Și să las ca ochii să simtă
Ca pielea în sfârșit să vadă
Însă mâna tremură încă –
iar eu rămân nemișcată
Privind intriga
Ce-ai ales-o pentru mine
O ridic și gândesc,
Alege-mă pe mine,
Alege-mă pe mine.
*
A Valediction: Forbidding Mourning
(riscrittura da J. Donne)
Quando torni?
(Come spiegarti
Che ho gettato a caso
Tutti i miei sassi)
Ma cosa fai, lì?
(Stendo con le mani
Pieghe su pieghe
Per fare più stretto il vestito)
A che pensi?
(A scontare, elencare, imbiancare
Pareti, specchi, calendari)
Allora a dopo.
(Un passo dopo l’altro
Completo il cerchio
Inciampando sempre sulla fine)
Sì, a dopo.
A Valediction: Forbidding Mourning
(riscrittura da J. Donne)
*
Când revii?
(Cum îți explici
Că am aruncat la întâmplare
Toate pietrele mele)
Dar ce faci, acolo?
(Întins cu mâinile
Plăgi peste plăgi
Spre a-ți strâmta mai mult haina)
La ce gândești?
(Socotind, numărând, albind
Pereții, oglinzile, calendarele)
Atunci mai la urmă.
(Un pas după altul
Complet cercul
Impiedicându-te mereu la sfârșit)
Da, mai la urmă.
Da Ben altro è sulla terra
C’erano ancora i solchi
Delle tue mani sui fianchi.
C’era ancora il sangue
dei tuoi tagli verticali.
Din „Cu totul altceva e pe pământ”
Existau încă brazdele
Mâinilor tale pe șolduri.
Există încă sângele
taliilor tale verticale.
Fonte / Sursa:
https://officinepoesia.home.blog/2019/10/06/carmen-gallo-poesie/
6 ottobre 2019
Portarsi i pazzi a casa
dare loro da mangiare
la nostra lunghissima sera
togliere il nome alle cose che non tornano
prima che sia troppo tardi anche per noi
afferrarsi le maniche e chiedere ragione
di questi occhi che non si chiudono
di queste risa strette contro il giorno
oggi si accendono le luci
i cani non girano più armati
6 ottobre 2019
A duce nebunii acasă
a le da de mâncare
în prea lunga noastră seară
ștergând numele la lucrurile ce revin
mai înainte de a fi prea târziu și pentru noi
a apuca mânecile și a cere dreptate
la acești ochi ce nu se închid
la aceste râsete contra zilei
azi se aprins luminile
câinii nu mai umblă înarmați
da Paura degli occhi (2014) poi in XIV Quaderno di poesia contemporanea , a cura di F. Buffoni, Marcos y Marcos 2019.
Din Paura agli occhi / Spaima ochilor (2014), apoi în XIV „Quaderno di poesia contemporanea” , a cura di F. Buffoni, Marcos y Marcos 2019
gli altri stanno in piedi a guardare
finché resto qui a parlare
nulla o poco può succedere
le pareti più delle voci mi costringono
in questa stanza dove niente
mi somiglia e niente mi riguarda
le donne spingono e spingono
gli uomini stanno in piedi a guardare
io e te dove andiamo
dall’altra parte dicono non c’è niente
aggrapparsi ai corpi, sopravvivere
anche gli animali si spostano
migrano dove si gela meno
la mano preme forte contro lo sterno
fa uscire l’aria, fa
allargare il petto sull’asfalto
la strada sterrata, la fine del selciato
ancora la caduta più del salto
ceilalți stau în picioare privind
cât stau aici vorbind
nimic ori puțin se poate întâmpla
pereții mă apasă mai mult decât vocile
în această cameră în care nimic
nu-mi seamănă și nimic nu mă privește
femeile împing și împing
bărbații stau în picioare privind
eu și tu unde mergem
de cealaltă parte spun nu e nimic
să se înlănțuie în trupuri, să supraviețuiască
chiar și animalele se mută
migrează unde se îngheață mai puțin
mâna apasă tare contra pieptului
făcând să iasă aerul, făcând
să se lărgească pieptul, pe asfalt
strada încuiată, sfârșitul pavat
căderea încă a saltului
