Daniele Cavicchia
DOMNIȚA APEI
Traducere și prezentare de
George Popescu
Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, de la debutul cu Liriche, în 1969, la Custode distratto (Paznicul imprudent), 2002,Malinconia delle balene (Melancolia balenelor), 2004, Dal libro di Micol (Din cartea lui Micol), 2008, La signora dell`acqua (Domnița apei), 2011. Il guscio delle cose (Coaja lucrurilor) și La solitudine del fuoco (Singurătatea focului), 2016..
Poemele sale au fost traduse în ebraică, engleză, rusă, japoneză, germană, maghiară. S-a bucurat de atenția unor confrați și critici, Mario Luzi, Dacia Maraini, Sergio Givone ce i-au prefațat cărți, propus pentru Premiul Viareggio, tradus în engleză, germană, ungară, rusă, ebraică, japoneză, Daniele Cavicchia e considerat unul dintre cei mai importanți poeți ai generației post post-avangardiste.
Din prefața semnată de cunoscutul filosof florentin Sergio Givone (autor al uno cărți de mare interes nu doar în ambianța culturală din Italia), reluăm pentru cititorul român doar câteva rânduri capabile să configureze proiectul poetic al autorului în singulara și esențiala sa linie stilistică și tematică în spațiul poeziei contemporane italiene și nu numai:
„Solid ancorat la centrul său de inspirație, pe care îl vrea să rămână ascuns ori înmormântat în suflet, acest poem sapiențial (e vorba de volumul La signora dell`acqua pe care am preferat a-l traduce prin Domnița apei, iar nu Doamna din apă, din considerații ce țin și de tradiția noastră lirică și cea sapiențială din trecute veacuri, n. ns.) nu reclamă să fie desigilat, tradus conceptual, interogat cu instrumentele filosofiei. Conceptul, filosofia sunt substanța însăși a acestei poezii, sunt totuna cu ea, și prin urmare cititorul nu e pus în fața unei enigme de dezlegat, ci mai curând la o călătorie de întreprins, o căutare de împlinit. Călătorie fără sfârșit, căutare inepuizabilă. Că așa stau lucrurile cuvântul poetic e cel ce o atestă. Ecou al unui ecou, el totuși e exact ceea ce e. Nu e aluzivă, alegorică, metaforică. Dimpotrivă: e generatoare de sens. Răsună din propriul cânt. Acel cânt ce nu vrea să fie reconfigurat în altă formă. Ci doar și continuu lăsat să rămână ecou”.
ȚIE
Tu locuiești o frază pe care nu știu s-o scriu
una care să aibă un sens
fiindcă ai spus despre tine că exiști
Îmi imaginez pe scurt și totuși fără sfârșit
cum într-o zi în care ți-o asemănai transparenței tale
poate ca apa, transparența sa
Tu ce revii înăuntrul unui rit de împlinit
umbră ce umbră iubește
în tăcerea plină de cuvinte
Exiști în materia împlinită a ochilor tăi
în azurul ce nu trădează
în dreptatea ce-ți oferă spațiu
Tu locuiești o frază pe care nu știu s-o scriu
dar ești o dată sigură
în acest timp ce se pulverizează.
DOMNIȚA APEI
UNUL
Gabriellei
ce-mi locuiește gândurile
și lui Micol, îngerul nostru,
cu noi oferă o altă dimensiune
I
Ea doarme, îmi spune domnița apei,
doarme între fragi și afini
în pădurea în înmugurire,
doarme în germinarea ce-o învăluie.
Acum știe toate numele
și vocea ce guvernează universul;
urmai fluviul până spre Est,
până la ultimul castan
și-acolo o găsii în mângâierea ierbii;
n-o trezi, nu e doar o amintire.
Are un surâs pe buze
ce vorbește despre infinit
și de călătoria ce n-o poți ghici
ascultă, ea e, chiar dacă vei zări doar lumină.
II
Se vestește năvalnic vântul deșertului
culoarea asemenea stâlpilor unui mormânt,
asemenea adevărului ce nu admite tăgade,
se vestește în rugina timpului,
în staza gândului, cel pe care un vârtej
nenumit l-a fixat în lespedea veacurilor.
Sunt glasul, spiritul templului,
la sosirea mea ușa se va deschide,
temeliile vor tremura și orice altă limbă,
în imperiul lor, se va schimba pe veci.
Când voi sosi ea nu va mai avea cicatrice
și mâinile ei în sfârșit binecuvântate.
III
Azi e castană și vine din deșert,
– mărturisește domnița apei,
ea care o clipă luminase
când așteptarea era necesară –
are picioare goale și ochi răniți
rugăciunea pe buze și un cânt
pe care nimeni nu știe să-l asculte,
un cânt deja cântat în paradis
când paradisul era o promisiune
și orice promisiune o posibilitate;
când ea era paradisul.
La intrare își acoperă cu vălul părul,
n-o striga dacă te acostează;
știi, nu e doar o amintire
și auzul ei ascultă și în tăcere.
Intră în templu desfăcându-ți umbra
templul e răsturnat,
are părul castaniu și umblă printre stele.
N-o poți urma, ești trecutul ei;
ea e viitorul tău. E aici și nu e.
Nu știe să fie ceea ce crezi c-ar fi,
ceea ce știi e că nu o vezi.
IV
Domnița apei și-a despletit părul,
străluce printre valuri
cicatricea care ziua mulți vin să privească,
la fel cum noaptea fiecare e gata să uite
Cu răbdare așteaptă întrebarea
întinsă printre arbori în înmugurire,
nu știe că e ceea ce alții cred
ea nu știe că este ceea ce este.
Dacă nu-i început, nu există sfârșit, se citește
pe un pergament de hârtie menit să anticipeze
obscurul testament ce va atesta
într-o zi care-ar putea fi întâia,
că totul există fiindcă nimic nu există
o zi nedatabilă a omului
dar de la ea își va număra propriile zile.
Ea așteaptă ca întrebarea să ajungă
și fiece rădăcină să completeze propriul arbore
pe urmă va veni desăvârșita așteptare
și când totul se va fi împlinit
va fi îmbrăcată de lumina grației
și va fi doar lumină.
Căiește-te prostule și adună puținele lucruri, zice,
nu-ți poți dona viața dar conservând amintirea
creatului, ceea ce rămâne îți aparține.
Însă nimic va fi al tău dacă gândești la finit,
ceea ce sfârșește reîncepe
orice lucru se-ntâmplă în deja creatul.
Fiece lucru e ea și absența ei,
bombăne omul spre femeia ce se-ndepărtează,
ceea ce se creează pentru mine e doar distanța
nici măcar un rânjet din împărăția nenorocului.
Trăiesc bezna și eșecul tulpinii
care din prea multă iubire a veștejit petala.
Femeia se-ntoarce și are părul legat,
surâsul e trist și totuși ispitește,
ceea ce rămâne e un dar, șoptește,
ceea ce rămâne te va însoți
chiar și când nu vei mai fi.
Omul întinde mâna într-o alinare
dar spațiul pe care-l atinge
îi revelează limita unui hotar:
lumina ce vede e doar lumină,
cuvintele auzite sunt doar cuvinte.
V
Vine un om și lasă un mesaj,
e doar voce și totuși cu părul alb,
mesajul e o foaie scrisă
într-o limbă în care nu știe a citi,
o foaie atât de fragilă pe care o adiere
ar putea s-o facă scrum.
De ce eu?, strigă,
de ce mă atragi la limba ta?
Ezită puțin, puțin se teme,
orice arbore ar putea să fie un cuvânt
orice foaie freamătul unui păcat.
Ceea ce tăcerea ascunde tăcere revelează.
El e o tăcere nerezolvată.
Imploră templul ce insensibil îl refuză.
De ce eu ?, repetă.
nu există drum care să poată construi,
nu e drum ce ar putea să mă conducă la tine.
VI
În jur e totul galben, în jur e tăcere;
altundeva e speranța și distrugerea care rămâne.
Ea e aici, zice domnița apei. Și dacă rămâi
vei fi mereu trecutul său.
N-o poți trezi; nu e doar amintire
iar auzul său îți ascultă și tăcerea.
Ea era întâia ce-ar fi fost.
Ceea ce acum ești tu altundeva nu vei fi
dar altundeva nu vei fi ceea ce ești acum.
În jur e tăcere unde totul se-mplinește,
unde orice lucru repetă că nu exiști.
Domnița apei își acoperă părul
cu un văl, ceea ce omul spune
merită respect, ceea ce spune omul
sunt cuvinte ale prăbușirilor, aceleași
pe care alte mâini, cu răbdare,
le vor reconstrui în altă formă.
VII
Altundeva pedepsitul ce a văzut totul
se ascunde în spatele arborelui bolnav,
poate la jumătate de coastă în desimea pădurii
unde mărăcinii îi fac companie,
unde visurile s-au ofilit.
Cu ce veșmânt se va vesti?
Cu ce privire ne va invita
în împărăția unde fiece lucru reîncepe?
Altundeva unde visele s-au ofilit
pedepsitul inventează formule în care nu crede,
știe că omul va folosi cuvintele
spre a explica propria credință
și va crede în ele pentru ca apoi să le renege
incapabil să se separe de propriul corp
și să decidă între salvare și blestem.
VIII
Domnița apei
ascultă omul care acum plânge
ascultă dar nu răspunde
ea nu știe că este ceea ce este,
nu știe să fie ceea ce alții cred.
Omul în genunchi bate la ușa templului,
lacrimile sunt sincere, încheieturile mâinilor disperate,
ușa e din marmură și veacurile au sigilat-o.
Nu bănuiește că pedepsitul are cheia
ignoră că prin vreme forma s-a schimbat.
Nimic nu e din ce era – e scrijelit pe stâlp –
nici măcar tăcerea înaintea creatului.
Domnița privește omul și îi surâde,
el are un tremur și începe o rugăciune
dar sunt cuvinte și pentru ele nu cere iertare
IX
Cineva a strigat, poate de pe lumea cealaltă,
abia o șoaptă, poate o răsuflare
ce-a traversat universul,
ignoră dacă e celălalt și dacă celălalt nu există
ceea ce știi e că nu știi, ceea ce știi e ceea ce lipsește.
Acum că vocea tace, poate din respect,
nu ești sigur că ai auzit-o,
te întrebi în vârtejul neașteptat
dacă umbra aceea abia întrezărită
mângâia foile actului de binecuvântare,
te întrebi dacă totul continuă chiar dacă nu vezi,
în nesiguranța întrebărilor
chiar și tu ești doar o întrebare.
Există în orice strigăt o notă finală,
cea care-n conștiința realului
determină hotarul dincolo de care
pare că nimic nu se întâmplă,
există și are durata speranței
cea care se crede veșnic-ar fi,
în realitate când clipa se vestește
înțelegi că are deja cruzimea finitului.
Aici ești nimicul ce se întâmplă, cel ce strică
procesul naturii, lucrul neprevăzut,
iarba ce se usucă, floarea ce nu dă muguri,
arborele ce refuză rădăcinile, contrariul creatului.
Ești cel ce ar trebui să existe.
X
Există un strigăt ce e doar strigăt.
Tu ești acel strigăt.
XI
Casa era goală, scaunele pârlite,
perdelele îngălbenite, lustrele împăienjenite,
și totuși o picătură de timp o locuise,
într-o vreme ce se-anunța perfectă
pe când cutele cotidianului
fiece glas mulțumea
pentru ziua ce se desăvârșea la capăt.
Pe peretele pe care lumina insista,
o fotografie într-un altar improvizat
și în acel surâs care stopase timpul
în chiar clipa în care iertase,
în ungherul bucătăriei cuvinte murmurate,
în jur gesturi disperate. Pe pereți semne
ca niște cicatrici pe care sângele se închegase
și celule înnebunite își impuseseră legea.
Chiar dacă goală părea că e gata să explodeze,
orice lucru, în zăpăceala absenței, spunea
că o vreme fusese locuită de durere:
și totuși semăna doar cu aceea.
Nimic nu mai e din ce-a fost, dar cel ce va veni
va povesti mereu aceeași întâmplare.
Nimic nu se schimbă cum ai vrea tu
dar ceea ce imaginezi în depărtare
e fiindcă privirea ta nu știe să vadă.
Ceea ce e departe se-nvecinează cu aproapele
și aproapele e cel de care tu te temi.
Cineva intrase, cu nălucirea celui
ce nu fusese invitat, bărbații cu capul plecat,
femeile cu capul acoperit. În tăcerea lor.
amintirile zăceau, mesele înnegrite,
pereții și oglinzile deveniseră
paznici ai durerii. Fiece lucru era pagină
fiece pagină un detaliu. Cu mâini împreunate
unul plângea, altul se ruga,
cu mâini împreunate fiindcă nimic
nu divide mai mult decât disperarea.
Pe urmă, pe neașteptate, vuietul
inundase pădurea,
zgâlțâind crengile și uscând afinii,
vuietul care ani întregi fusese invocat
își consumase răzbunarea respectând destinul.
Cu toții leșinaseră în trosnetul flăcărilor
fiecare cu speranța de a retrăi
în cuvintele altor oameni,
în acea puritate a ceva ce nicicând n-a fost
al unei lumi care fusese cândva.
XII
În așteptarea separării
în acea noapte prevestită
pe când singurătatea ținea companie,
un suspin spărsese stânca
în iluzia de a putea împărți durerea,
o parte hotărâse să fie piatră tombală
cealaltă de sfărâmat în apele în tumult.
Ea e mai mare decât propria poveste,
amenință domnița apei,
și doarme în grația ce o-nvelește.
Ziua când se va fi trezit
te va găsi printre ruinele începutului
și de lumină va fi ca un cer holbat.
Însă de-acum roca se sfărâmase
și vocea incapabilă s-o recompună,
ceea ce fusese aparținea trecutului
care în înghețatul său conținut
păzește trama amintirilor.
Ceea ce era e doar o întrebare.
Tu ești dincolo și totuși prizonier
ea e liberă și doarme în grația ce-o-nfășoară.
Eviți perfecțiunea așteptării
înșelând ceea ce rămâne; nătâng,
reneagă ceea ce hrănește durerea
păstrează darul privirii,
ea în tine, în această absență ce vă unește.
Retras pedepsitul amestecă
culoarea din frunzele pisate
gândește să creioneze o lume nouă
care să aibă mai mult cer.
Pedepsitul știe că nu există
singurătate mai mare
când frunza putrezește
iar miracolul lipsește.
Domnița apei
Doi
Cortul 1
Omul înlăuntrul cortului
citește de pe un pergament de hârtie la o lumânare,
fraza spune că femeia sa va avea o fiică
o femeie cu ochii limpezi nu se teme
de deșert și de propriul destin; cea care o clipă
a luminat ziua în care cerul într-un murmur
mărturisise că și pământul e parte din cer,
dar dacă tată fiică nu-i va fi,
citește că va purta numele unui arhanghel,
înțeleaptă și frumoasă și imediat va aștepta chemarea,
va avea grație în ochi și în surâs o mângâiere.
Femeia cu ochii limpezi știe că e mamă
și când nu va mai fi, încă va fi mândră
fiindcă și ea ca mamă va deveni fiică.
Femeia știe că în ea conviețuiesc bucurie și durere
înțelege de a nu se putea hotărî și că fiecare
o va recunoaște doar după melancolia sa.
Omul se freacă la ochi, își șterge lacrimile,
se teme să întâlnească femeia ce nu-i va dărui un fiu
aceea al cărui nume nu-l citește
pe care poate lacrima l-a șters..
Are nevoie de alte pergamente unde să-l citească,
de un alt timp mai înainte ca ochii săi să se îmbolnăvească,
se roagă ca vocea sa să rămână la fel
fiindcă atunci când o va chema va trebui să traverseze
deșertul și să zgâlțâie aștrii,
să sape galerii și să inventeze alte nume,
speră că privirea ei să fie aceeași
fiindcă de ea vrea să fie absorbit.
Între timp ea așteaptă sigură că așteptarea
nu poate să se sfârșească și dacă început și sfârșit
conviețuiesc pe deplin,
acolo trebuie să se întâmple.
Dincolo de cort mici șerpi
se târșesc spre nisipul mai cald
dincolo,
pe marginile unei grădini încă de creat,
care să crească fructul păcatului.
Cortul 2
Acum lumina s-a stins, mai departe,
acolo unde depărtarea nu se măsoară,
un alt om citește, o altă lumânare arde,
citește că ceea ce nu ne aparține
e pentru că e invizibil, când ceața se va întinde vom vedea cine
deja ne urmărește, vom simți mângâierea
pe păr și gustul apei
potopului încă necunoscut.
Citește un pergament venit din trecut,
citește și prevestește viitorul
când viitorul se va fi-mplinit
și nimic nu va mai fi cum ne-am imaginat.
Întâiul om a scris pergamente
și despre zeul ce-ar fi împărățit,
când și el se va fi făcut om
și ar fi inventat pe Dumnezeu și pe Dumnezeul însuși.
Acum în penumbra perdelei visează
că trece hotarul, sfidează bezna și se teme de lumină,
și un alt cort ar lumina un spațiu
prea mare spre a-l putea suporta,
un spațiu deja creat dar încă de binecuvântat.
Totul se va petrece într-o zi imobilă
când fiece lucru va recunoaște că trăiește așteptarea
și ceea ce va putea auzi în acea imperfecțiune
va putea doar să viseze
și cel ce va vorbi va avea vocea întâiului om
care spre a fi ca un zeu
va renega sanctitatea.
Poate acel om cunoaște data potopului.
Al treilea cort
Cel de-al treilea cort a părut ivindu-se din nisip,
s-a detașat chiar de lumină iar lumina
care nu era doar cuvânt
l-a țărmurit cu hotare de netrecut.
Omul cu mâini tremurătoare
desfăcea pielea uscată ezitând în lectură
ca unul ce se teme de a nu găsi în pagină
ceea ce scrisese mai înainte. Apoi a îndrăznit,
cum deja zorii puteau să reapară neașteptat
și în acel mister să revină în el însuși.
A intuit în mine o poveste
pe care numai ea o putea cunoaște, a înțeles din mine
ceea ce eu nu puteam ști și m-a iubit.
Ea știa ceea ce va trebui să înceapă
și deja a început. Fiindcă știa că e mamă.
Dar eu n-am știut nimic până nu am citit.
Atunci am întrebat cine va fi scris acele cuvinte,
dacă întâiul om ori omul dinaintea întâiului om,
dar ea nu a răspuns fiindcă ceea ce îmi putea spune
era parte din povestea mea iar povestea mea existase deja.
Iar eu am gândit
dacă a mea va fi și din darul ei se va naște o viață,
de ce cineva ar trebui să-mi nege paternitatea?
Când a intuit întrebarea s-a mărginit
cu o mângâiere și din privirea ei maternă am înțeles
că era singura iubire ce-mi putea oferi.
Nu puteam nici s-o urăsc, nici s-o repudiez
și nici măcar s-o iubesc decât suferind,
doar așteptând ca ea să se manifeste și să vorbească
și ca discursul său nu se întâmple în acel loc
ci altundeva, poate la marginile unei grădini
încă de inventat ori în ceața deasă
pe care un potop ar fi risipit-o.
Dar nici atunci nu aș fi înțeles
dacă vorbea întâiului om
ori omului dinaintea întâiului om,
cum de știam deja că povestea mea existase
și că nimic nu era posibil
dacă un nou început e posibil.
Nu e aici că totul se-mplinește, ceea ce e scris
vine din trecut și anunță viitorul.
Tu ești trecutul tău și ești viitorul tău.
Apoi pe neașteptate zorile și pe neașteptate un scâncet
capabil să reumple orice cort,
un scâncet incapabil să blesteme
dar care în durerea sa prea plină
acoperise plânsul universului.
Oamenii puseseră la loc pergamentele
și stinseseră lumânările;
niciunul nu vrea să citească din foc.
Domnița apei trei
I
Domnița apei mângâie frunzele
invită mugurii să devină arbori.
Ceea ce va fi a fost deja, mărturisește,
în inutila rebeliune
discriminarea dintre bine și rău.
Oricine va scrie propria credință
și va stabili propriile culpe
totul va fi înscris pe pergamente
și nimeni nu va renega că e întâiul om
cel ce va citi va fi convins că e unicul
tăgăduind de a fi fost creat
iar sângele va conserva încă aceeași aromă.
Însă nimeni nu speră că nimic n-ar fi atât de crud
ca să-și supraviețuiască sieși.
Ceea ce întâiul om a scris,
cel de-al doilea a schimbat,
iar mâna celui de-al treilea nu tremura
când a jurat că nu acela era adevărul
fiindcă orice adevăr e încă de scris.
Și orice mângâiere leapădă ceea ce dăruiește.
II
N-am fost ceea ce suntem și nu vom fi
stătea scris pe lespedea hărăzită veșniciei,
într-o zi ce putea fi de octombrie
când părea că totul ar fi trebuit să piară
și cerul nesfârșit dacă nesfârșitul ar fi fost posibil.
Omul prevestit putea să cunoască adevărul
dacă adevărul e posibil și să fie mândru de asta,
ori a-l revela dacă e posibil s-o facă
și poate vreunul l-ar fi cules, alții l-ar fi lapidat
potrivit unei legi ce revendică începutul
pe care vreunul, cu propria-i limbă, l-a potrivit.
Ceea ce suntem, probabil vom fi,
dar ceea ce vom fi nu va ști cine eram.
III
Omul cânta spicelor ce-ar fi dat pâine
altul blestema pe cele ce nu se coceau,
în vremea ce stagna, în privirile impertinente
exista un adevăr pe care nimeni nu știa să-l recunoască
fiindcă amintirea era încă în viitor, păcatul
de deslușit și iertarea încă nu necesară.
Ceea ce omul era n-ar fi fost,
ceea ce era ar fi fost în amintirea
unui pergament ce l-ar fi amânat
când în acela ar fi scris despre păcat
și despre un strigăt gata să spintece tenebrele.
Fiece lucru trăia în așteptarea acelei spintecări,
cineva spre a se ascunde, cineva spre a-și arăta propriul chip
inconștienți de limba aceea
care murind credea că renaște.
Omul își spală mâinile și își imaginează lucrarea ce va veni,
mai târziu va fi acasă și ochi blânzi îl vor cuprinde
știe că ea e un fruct și grație milei
totul devine. Fiece lucru în grația ce o conține.
Își spală mâinile dar nu vorbește, o spionează în timp ce în tăcere privirea ei
îl cuprinde, știe că ea nu e ceea ce crede,
simte că era deja mai înainte de-a fi. Ceea ce se manifestă a fost creat
ceea ce dispare lasă amintirea,
ceea ce rămâne ar putea fi risipit;
suntem mereu la mijloc nehotărâți dacă să credem ori să renegăm,
iar aceasta în timp ce zorii se reînnoiesc
și mareele se supun lunii,
în timp ce pe piele se anunță pete obscure
și părul de-acum alb cade pe spate.
Vom fi zbârcituri, vene și inutile certitudini.
Domnița apei
Patru
I
Întâiul om a scris că nu avea familie
dar că el ar fi fost familia
și ar fi luptat cu îngerul și l-ar fi învins
când distanța dintre desăvârșit și nedesăvârșit
era încă de stabilit și omul cel mai apropiat de sfințenie.
Ea are ochii îndrăgostiți iar el e pierdut
în acea privire pe care o scânteie îl luminase,
ea îl cheamă în tăcerea deșertului,
el ascultă chemarea și tremură de frică,
ceea ce se va întâmpla nu va fi fiindcă el vrea,
ceea ce se va întâmpla a fost hotărât.
Ea a cerut o mângâiere și s-a simțit invadată,
iubirea o vizitase și ea însăși a devenit iubire.
El cântă spicului și se răzgândește în acea clipă,
ceea ce citește e protejat
fiindcă și al treilea om ar putea să citească.
Ceea ce îl înspăimântă e de a nu mai fi când se va întâmpla.
II
Al doilea om a scris că primul pergament
era o invenție a întâiului om
care probabil nu existase deloc
dar n-a indicat pe cel ce scrisese primul pergament.
Și că timpul înainte de el nu exista
ceea ce alții numeau răgaz
era vestirea venirii sale.
Dar nu și-a dezvăluit propriul nume,
nici pe cel al întâiului om.
Fiece lucru există fiindcă îl numesc, a scris,
fiece lucru va fi recunoscut grație mie
și cine mă alege va fi ales pedeapsa.
Încă nu om, încă nu spirit,
când nimeni nu va asculta voi cere cuvântul,
cuvântul meu va despica valurile, va da lumină astrelor,
și ceea ce alții vor zări în sfârșit
eu voi fi uitat demult.
Nu-mi imaginez desăvârșirea,
întrucât nu prevede nici binele nici răul,
nici vina nici mântuirea,
fiecare se va afla dincolo de propriile cuvinte,
și astfel timpul va marca mâhnirea,
fiece lucru va renega ceea ce era,
în timpul ce schimbă fiece lucru va fi același.
Eu sunt același pe care-l modifică,
gândul ce schimbă, cuvântul contrazis,
sunt cel ce nu ascunde pergamentul
omul legii sigure,
cel ce determină pedeapsa.
Nu vestesc adevărul
dacă nu pe cel ce se vrea auzit,
sunt cel de neascultat,
cel ce nu ascultă.
III
Al treilea om n-a deschis pergamentul, un vânt năprasnic
stinsese candelele și-i potolise gândurile
de mult nu avea știri despre domnița sa
cea care o clipă luminase
pe când pământ și cer nu erau despărțite,
nici nu știa dacă templul fusese profanat
și dacă lucrurile or fi fost în devenire, ori dacă fiece lucru
se încheiase și dacă el
de-acum era închis în ele.
I se păru că e povestea lipsă,
momentul ce găsea altundeva povestea,
vocea neauzită, cea uitată,
ceea ce părea adevărat abia de-l atinsese
când el îl privise și privirea sa
fusese întreaga viață. În bezna cortului
în tăcerea suspinelor abia reținute,
a înțeles că există în ziua pe care n-o cunoștea
într-o zi curată mesager de înțelepciune,
de lucruri nespuse ori doar subînțelese:
a înțeles că ceea ce citea putea fi înșelător,
trăia nesiguranța întâiului născut,
ce ignora unde totul începe
și dacă restul îl contemplă,
și nu înțelege dacă el va fi cel ce conduce
ori cel ce va trebuie să urmeze.
De mult nu avea știri,
ziua și noaptea se alternau,
șerpii se târau, ziua era caldă
rece noaptea, așteptarea nu era perfectă
și în cotidian îmbătrânea,
ceea ce putea să fie dincolo era acolo,
și acolo era el și nu știa cine o fi fost,
dacă este ori o fi fost, voce sau tăcere,
imperfectă izolare, urlet ori doar nepăsare.
Templul ar putea fi gol și totuși plin, a auzit.
finitul parte a infinitului
iar lucrurile neființe în lucruri.
Eu sunt lucrul pe care spiritul nu l-a vizitat,
cel pe care vocea universului nu l-a chemat,
intrusul ce spionează, cel ce nu proiectează,
sunt așteptarea ce nu va veni, ziua deja petrecută,
fiul pe care nicio mamă nu-l revendică,
cel ce așteaptă neștiind ce anume,
întrebarea neformulată,
cel ce nu va scrie nicicând ceva
care să supraviețuiască destinului său.
IV
Spiritul locuiește templul
iar privirea era locuită de spirit
el m-a privit dar ca și cum nu înțelegeam
a spus că nu totdeauna crește ceea ce e semănat
nu totdeauna iubirea reface dezbinările
aproape nicicând cuvintele nu spun adevărul
fiecare speră să îndrepte lucrul și îl jignește,
fiindcă știe să-și spună imobilitatea
dar ignoră ușurința ce-o susține.
Ceea ce rămâne e distanța, – nu știi de asta –
ceea ce te surprinde în timp ce-ți ștergi lacrimile,
aceeași ce-ți arată protecția
în timp ce minte, aceeași ce se întreabă cine-o fi.
Și nu urli și nu privești;
aștepți trepidând ca o nouă intrigă
să crească în grădina pe care nimeni n-o creează
fiindcă oricine ar putea să scrie alte pergamente
iar dezbinarea să se hrănească în cuvintele ce se vor schimba.
El m-a privit așa cum se privește cineva care trece și nu mai revine,
dar nu era condamnare în gestul său
doar un răgaz, ca unul care a hotărât să aștepte,
V
Domnița apei legăna copila
în cortul gol. Legăna și veghea.
Nemișcată în gesturi și în cuvinte,
nemișcată precum durerea. Totul părea
veșnic și totuși abia întâmplat
chiar și ultima treaptă obosită de a aștepta
ultima privire ce-ar fi vizitat-o,
dar e mereu ceva supraviețuiește
și are cruzimea unei clipe,
un păr printre paginile unei cărți,
privirea sa ce mereu surprindea,
hohotul neașteptat ce-a asudase,
mâna sa în ta într-un pact
pe care un tânăr înger l-a binecuvântat.
E mereu ceva ce încă rezistă
când credem că suntem de-acum învinși
noi care în nemișcarea noastră
deplângem călătoria întreruptă
odată rătăcit firul amintirilor,
oaspeți neașteptați și necunoscuți
indiferenți la plânsul mult
într-o istorie ce ne reclamă.
E mereu ceva alături de noi
care ne amintește că trăim
într-o lume din care suntem absenți.
Celelalte corturi erau goale, stinse candelele,
totul era împrăștiat în frenezia căutării,
dar totul era acolo, chiar și ceea ce lipsea;
în sufletul lucrurilor
să ne reamintească că nimic nu e pierdut.
Domnița apei a înțeles în scurta vizită
că ar zămislit oameni convinși că sunt zei
făuritori ai iertării, după ce au stabilit
că înaintea lor păcatul nu exista
fiindcă ei înșiși erau păcatul,
revendicând că sunt întâii oameni
și conferind sângelui un gust diferit.
Același ce-ar fi inundat pământul
și rănit pe veci ochii înțelepților.
Cine se dusese spre a găsi
nu știa ce căuta
rătăcind sensul divinului,
cuvântul dăruit, întâia întrebare.
Cine se dusese rămăsese
precum cornișa fără imagine
gura fără surâs
precum absența ce îl vestea.
Ceea ce din tenebre sosește în tenebre se-ntoarce,
nimeni nu știe de câtă omenie va fi capabil.
