Coşmaruri - Mamei memento al clipei despărțirii

George Popescu   Coşmaruri   Mamei memento al clipei despărțirii   Age quod agis -   Împuşcătura Citeşte

Alte poeme de Pier Paolo Pasolini

  Din «Poesia in forma di rosa» (1964)   Cântecul clopotelor Din «La meglio Citeşte

Un "jurnal"  textualizant al lui Dracula

Un "jurnal"  textualizant al lui Dracula sau o poveste postmodernă a Citeşte

STATUARIA

George Popescu   STATUARIA (Poem anii șaptezeci, inedit)   cu V. G. Paleolog silabisând Citeşte

Daniele Cavicchia POEME

Daniele Cavicchia   DOMNIȚA APEI   Traducere și prezentare de   George Popescu     Născut la Montesilvano, lângă Citeşte

Umberto Eco - Scrisoare către nepoțel

Umberto Eco, Dragă nepoate, învaţă pe dinafară, apărut în săptămânalul Citeşte

Marin Sorescu sau despre copilul suspendat din fiecare dintre noi

Marin Sorescu sau despre copilul suspendat din fiecare dintre noi     George Popescu     Poeţii sunt Citeşte

Eugenio Montale Poeme

Eugenio Montale   Traduceri G.P.   În fum   De câte ori te-am aşteptat la gară în Citeşte

Eugenio Montale, Dansatoarea obosită

Eugenio Montale DANSATOAREA OBOSITĂ dedicată Carlei Fracci (20.08.1936-27.05.2021)   Revine să-nflorească trandafirul ce totuși dinainte Citeşte

Filippo Salvatore Poemi / Poeme

Filippo Salvatore   Quadrantide   I   Finita è la bufera e regna profondo il silenzio sulla città.   II   Quanto Citeşte

Eugenio Montale - Misterul unui poet. Ezra Pound

Eugenio Montale   Misterul unui poet – Ezra Pound   în „Corriere d’informazione”, Citeşte

BlogNotes

Blog/Notes Macedonski și rozele ce nu... mor! George Popescu Nu doar lăudabilul demers Citeşte

BlogNotes 24 mai

Incurabilul drog al Puterii   George Popescu   Drogul, se știe, e un produs Citeşte

BlogNotes 24 mai

Incurabilul drog al Puterii   George Popescu   Drogul, se știe, e un produs Citeşte

Piero Bigongiari, un eseu consacrat lui Eminescu

Piero Bigongiari   CONCENTRAREA EXTENSIVĂ LA  EMINESCU*     Ce mi-i vremea când de Citeşte

Eseu despre lectura poeziei

  George Popescu     Cum se citește poezia   Oare cum se citește poezia? Iată o Citeşte

Loredana Magazzeni: Miraculoasa rană

Loredana Magazzeni     Miraculoasa rană         Miraculoasa rană   „Dezordinea mea. În asta se află: că Citeşte

Patrizia Tocci, Poesie - Poezii

Dobbiamo arrivare là  dove c’è   il sole. Questo  imperativo conduceva passeggiate di Citeşte

Filippo SALVATORE: Terre e Infiniti

Filippo SALVATORE Terre e Infiniti    Volumul de versuri „Terre e Infiniti”, apărut Citeşte

Daniele Cavicchia POEME

24 September 2021
Autor

Daniele Cavicchia

 

DOMNIȚA APEI

 

Traducere și prezentare de

 

George Popescu

 

 

Născut la Montesilvano, lângă Pescara, în 1948, a publicat 15 volume de versuri, de la debutul cu Liriche, în 1969, la Custode distratto (Paznicul imprudent), 2002,Malinconia delle balene (Melancolia balenelor), 2004, Dal libro di Micol (Din cartea lui Micol), 2008, La signora dell`acqua (Domnița apei), 2011. Il guscio delle cose (Coaja lucrurilor) și La solitudine del fuoco (Singurătatea focului), 2016..

Poemele sale au fost traduse în ebraică, engleză, rusă, japoneză, germană, maghiară. S-a bucurat de atenția unor confrați și critici, Mario Luzi, Dacia Maraini, Sergio Givone ce i-au prefațat cărți, propus pentru Premiul  Viareggio, tradus în engleză, germană, ungară, rusă, ebraică, japoneză, Daniele Cavicchia e considerat unul dintre cei mai importanți poeți ai generației post post-avangardiste.

 

Din prefața semnată de cunoscutul filosof florentin Sergio Givone (autor al uno cărți de mare interes nu doar în ambianța culturală din Italia), reluăm pentru cititorul român doar câteva rânduri capabile să configureze proiectul poetic al autorului în singulara și esențiala sa linie stilistică și tematică în spațiul poeziei contemporane italiene și nu numai:

 

„Solid ancorat la centrul său de inspirație, pe care îl vrea să rămână ascuns ori înmormântat în suflet, acest poem sapiențial (e vorba de volumul La signora dell`acqua pe care am preferat a-l traduce prin Domnița apei, iar nu Doamna din apă, din considerații ce țin și de tradiția noastră lirică și cea sapiențială din trecute veacuri, n. ns.) nu reclamă să fie desigilat, tradus conceptual, interogat cu instrumentele filosofiei. Conceptul, filosofia sunt substanța însăși a acestei poezii, sunt totuna cu ea, și prin urmare cititorul nu e pus în fața unei enigme de dezlegat, ci mai curând la o călătorie de întreprins, o căutare de împlinit. Călătorie fără sfârșit, căutare inepuizabilă. Că așa stau lucrurile cuvântul poetic e cel ce o atestă. Ecou al unui ecou, el totuși e exact ceea ce e. Nu e aluzivă, alegorică, metaforică. Dimpotrivă: e generatoare de sens. Răsună din propriul cânt. Acel cânt ce nu vrea să fie reconfigurat în altă formă. Ci doar și continuu lăsat să rămână ecou”.

 

 

 

 

 

ȚIE

 

Tu locuiești o frază pe care nu știu s-o scriu

una care să aibă un sens

fiindcă ai spus despre tine că exiști

 

Îmi imaginez pe scurt și totuși fără sfârșit

cum într-o zi în care ți-o asemănai transparenței tale

poate ca apa, transparența sa

 

Tu ce revii înăuntrul unui rit de împlinit

umbră ce umbră iubește

în tăcerea plină de cuvinte

 

Exiști în materia împlinită a ochilor tăi

în azurul ce nu trădează

în dreptatea ce-ți oferă spațiu

 

Tu locuiești o frază pe care nu știu s-o scriu

dar ești o dată sigură

în acest timp ce se pulverizează.

 

DOMNIȚA APEI

 

UNUL

 

Gabriellei

ce-mi locuiește gândurile

și lui Micol, îngerul nostru,

cu noi oferă o altă dimensiune

 

I

 

Ea doarme, îmi spune domnița apei,

doarme între fragi și afini

în pădurea în înmugurire,

doarme în germinarea ce-o învăluie.

Acum știe toate numele

și vocea ce guvernează universul;

urmai fluviul până spre Est,

până la ultimul castan

și-acolo o găsii în mângâierea ierbii;

n-o trezi, nu e doar o amintire.

Are un surâs pe buze

ce vorbește despre infinit

și de călătoria ce n-o poți ghici

ascultă, ea e, chiar dacă vei zări doar lumină.

 

II

 

Se vestește năvalnic vântul deșertului

culoarea asemenea stâlpilor unui mormânt,

asemenea adevărului ce nu admite tăgade,

se vestește în rugina timpului,

în staza gândului, cel pe care un vârtej

nenumit l-a fixat în lespedea veacurilor.

 

Sunt glasul, spiritul templului,

la sosirea mea ușa se va deschide,

temeliile vor tremura și orice altă limbă,

în imperiul lor, se va schimba pe veci.

Când voi sosi ea nu va mai avea cicatrice

și mâinile ei în sfârșit binecuvântate.

 

III

 

Azi e castană și vine din deșert,

– mărturisește domnița apei,

ea care o clipă luminase

când așteptarea era necesară –

are picioare goale și ochi răniți

rugăciunea  pe buze și un cânt

pe care nimeni nu știe să-l asculte,

un cânt deja cântat în paradis

când paradisul era o promisiune

și orice promisiune o posibilitate;

când ea era paradisul.

 

La intrare își acoperă cu vălul părul,

n-o  striga dacă te acostează;

știi, nu e doar o amintire

și auzul ei ascultă și în tăcere.

Intră în templu desfăcându-ți umbra

templul e răsturnat,

are părul castaniu și umblă printre stele.

N-o poți urma, ești trecutul ei;

ea e viitorul tău. E aici și nu e.

Nu știe să fie ceea ce crezi c-ar fi,

ceea ce știi e că nu o vezi.

 

IV

 

Domnița apei și-a despletit părul,

străluce printre valuri

cicatricea care ziua mulți vin să privească,

la fel cum noaptea fiecare e gata să uite

Cu răbdare așteaptă întrebarea

întinsă printre arbori în înmugurire,

nu știe că e ceea ce alții cred

ea nu știe că este ceea ce este.

Dacă nu-i început, nu există sfârșit, se citește

pe un pergament de hârtie menit să anticipeze

obscurul testament ce va atesta

într-o zi care-ar putea fi întâia,

că totul există fiindcă nimic nu există

o zi nedatabilă a omului

dar de la ea își va număra propriile zile.

Ea așteaptă ca întrebarea să ajungă

și fiece rădăcină să completeze propriul arbore

pe urmă va veni desăvârșita așteptare

și când totul se va fi împlinit

va fi îmbrăcată de lumina grației

și va fi doar lumină.

Căiește-te prostule și adună puținele lucruri, zice,

 nu-ți poți dona viața dar conservând amintirea

creatului, ceea ce rămâne îți aparține.

Însă nimic va fi al tău dacă gândești la finit,

ceea ce sfârșește reîncepe

orice lucru se-ntâmplă în deja creatul.

 

Fiece lucru e ea și absența ei,

bombăne omul spre femeia ce se-ndepărtează,

ceea ce se creează pentru mine e doar distanța

nici măcar un rânjet din împărăția nenorocului.

Trăiesc bezna și eșecul tulpinii

care din prea multă iubire a veștejit petala.

 

Femeia se-ntoarce și are părul legat,

surâsul e trist și totuși ispitește,

ceea ce rămâne e un dar, șoptește,

ceea ce rămâne te va însoți

chiar și când nu vei mai fi.

 

Omul întinde mâna într-o alinare

dar spațiul pe care-l atinge

îi revelează limita unui hotar:

lumina ce vede e doar lumină,

cuvintele auzite sunt doar cuvinte.

 

V

 

Vine un om și lasă un mesaj,

e doar voce și totuși cu părul alb,

mesajul e o foaie scrisă

într-o limbă în care nu știe a citi,

o foaie atât de fragilă pe care o adiere

ar putea s-o facă scrum.

De ce eu?, strigă,

de ce mă atragi la limba ta?

Ezită puțin, puțin se teme,

orice arbore ar putea să fie un cuvânt

orice foaie freamătul unui păcat.

Ceea ce tăcerea ascunde tăcere revelează.

El e o tăcere nerezolvată.

Imploră templul ce insensibil îl refuză.

De ce eu ?, repetă.

nu există drum care să poată construi,

nu e drum ce ar putea să mă conducă la tine.

 

VI

 

În jur e totul galben, în jur e tăcere;

altundeva e speranța și distrugerea care rămâne.

Ea e aici, zice domnița apei. Și dacă rămâi

vei fi mereu trecutul său.

N-o poți trezi; nu e doar amintire

iar auzul său îți ascultă și tăcerea.

Ea era întâia ce-ar fi fost.

Ceea ce acum ești tu altundeva nu vei fi

dar altundeva nu vei fi ceea ce ești acum.

În jur e tăcere unde totul se-mplinește,

unde orice lucru repetă că nu exiști.

 

Domnița apei își acoperă părul

cu un văl, ceea ce omul spune

merită respect, ceea ce spune omul

sunt cuvinte ale prăbușirilor, aceleași

pe care alte mâini, cu răbdare,

le vor reconstrui în altă formă.

 

VII

 

Altundeva pedepsitul ce a văzut totul

se ascunde în spatele arborelui bolnav,

poate la jumătate de coastă în desimea pădurii

unde mărăcinii îi fac companie,

unde visurile s-au ofilit.

Cu ce veșmânt se va vesti?

Cu ce privire ne va invita

în împărăția unde fiece lucru reîncepe?

 

Altundeva unde visele s-au ofilit

pedepsitul inventează formule în care nu crede,

știe că omul va folosi cuvintele

spre a explica propria credință

și va crede în ele pentru ca apoi să le renege

incapabil să se separe de propriul corp

și să decidă între salvare și blestem.

 

VIII

 

Domnița apei

ascultă omul care acum plânge

ascultă dar nu răspunde

ea nu știe că este ceea ce este,

nu știe să fie ceea ce alții cred.

 

Omul în genunchi bate la ușa templului,

lacrimile sunt sincere, încheieturile mâinilor disperate,

ușa e din marmură și veacurile au sigilat-o.

Nu bănuiește că pedepsitul are cheia

ignoră că prin vreme forma s-a schimbat.

 

Nimic nu e din ce era – e scrijelit pe stâlp

nici măcar tăcerea înaintea creatului.

Domnița privește omul și îi surâde,

el are un tremur și începe o rugăciune

dar sunt cuvinte și pentru ele nu cere iertare

 

IX

 

Cineva a strigat, poate de pe lumea cealaltă,

abia o șoaptă, poate o răsuflare

ce-a traversat universul,

ignoră dacă e celălalt și dacă celălalt nu există

ceea ce știi e că nu știi, ceea ce știi e ceea ce lipsește.

Acum că vocea tace, poate din respect,

nu ești sigur că ai auzit-o,

te întrebi în vârtejul neașteptat

dacă umbra aceea abia întrezărită

mângâia foile actului de binecuvântare,

te întrebi dacă totul continuă chiar dacă nu vezi,

în nesiguranța întrebărilor

chiar și tu ești doar o întrebare.

 

Există în orice strigăt o notă finală,

cea care-n conștiința realului

determină hotarul dincolo de care

pare că nimic nu se întâmplă,

există și are durata speranței

cea care se crede veșnic-ar fi,

în realitate când clipa se vestește

înțelegi că are deja cruzimea finitului.

Aici ești nimicul ce se întâmplă, cel ce strică

procesul naturii, lucrul neprevăzut,

iarba ce se usucă, floarea ce nu dă muguri,

arborele ce refuză rădăcinile, contrariul creatului.

Ești cel ce ar trebui să existe.

 

X

 

Există un strigăt ce e doar strigăt.

Tu ești acel strigăt.

 

XI

 

Casa era goală, scaunele pârlite,

perdelele îngălbenite, lustrele împăienjenite,

și totuși o picătură de timp o locuise,

într-o vreme ce se-anunța perfectă

pe când cutele cotidianului

fiece glas mulțumea

pentru ziua ce se desăvârșea la capăt.

Pe peretele pe care lumina insista,

o fotografie într-un altar improvizat

și în acel surâs care stopase timpul

în chiar clipa în care iertase,

în ungherul bucătăriei cuvinte murmurate,

în jur gesturi disperate. Pe pereți semne

ca niște cicatrici pe care sângele se închegase

și celule înnebunite își impuseseră legea.

Chiar dacă goală părea că e gata să explodeze,

orice lucru, în zăpăceala absenței, spunea

că o vreme fusese locuită de durere:

și totuși semăna doar cu aceea.

 

Nimic nu mai e din ce-a fost, dar cel ce va veni

va povesti mereu aceeași întâmplare.

Nimic nu se schimbă cum ai vrea tu

dar ceea ce imaginezi în depărtare

e fiindcă privirea ta nu știe să vadă.

Ceea ce e departe se-nvecinează cu aproapele

și aproapele e cel de care tu te temi.

 

Cineva intrase, cu nălucirea celui

ce  nu fusese invitat, bărbații cu capul plecat,

femeile cu capul acoperit. În tăcerea lor.

amintirile zăceau, mesele înnegrite,

pereții și oglinzile deveniseră

paznici ai durerii. Fiece lucru era pagină

fiece pagină un detaliu. Cu mâini împreunate

unul plângea, altul se ruga,

cu mâini împreunate fiindcă nimic

nu divide mai mult decât disperarea.

 

Pe urmă, pe neașteptate, vuietul

inundase pădurea,

zgâlțâind crengile și uscând afinii,

vuietul care ani întregi fusese invocat

își consumase răzbunarea respectând destinul.

Cu toții leșinaseră în trosnetul flăcărilor

fiecare cu speranța de a retrăi

în cuvintele altor oameni,

în acea puritate a ceva ce nicicând n-a fost

al unei lumi care fusese cândva.

 

XII

 

În așteptarea separării

în acea noapte prevestită

pe când singurătatea ținea companie,

un suspin spărsese stânca

în iluzia de a putea împărți durerea,

o parte hotărâse să fie piatră tombală

cealaltă de sfărâmat în apele în tumult.

 

Ea e mai mare decât propria poveste,

amenință domnița apei,

și doarme în grația ce o-nvelește.

Ziua când se va fi trezit

te va găsi printre ruinele începutului

și de lumină va fi ca un cer holbat.

 

Însă de-acum roca se sfărâmase

și vocea incapabilă s-o recompună,

ceea ce fusese aparținea trecutului

care în înghețatul său conținut

păzește trama amintirilor.

Ceea ce era e doar o întrebare.

 

Tu ești dincolo și totuși prizonier

ea e liberă și doarme în grația ce-o-nfășoară.

Eviți perfecțiunea așteptării

înșelând ceea ce rămâne; nătâng,

reneagă ceea ce hrănește durerea

păstrează darul privirii,

ea în tine, în această absență ce vă unește.

 

Retras pedepsitul amestecă

culoarea din frunzele pisate

gândește să creioneze o lume nouă

care să aibă mai mult cer.

 

Pedepsitul știe că nu există

singurătate mai mare

când frunza putrezește

iar miracolul lipsește.

 

Domnița apei

Doi

 

Cortul 1

 

Omul înlăuntrul cortului

citește de pe un pergament de hârtie la o lumânare,

fraza spune că femeia sa va avea o fiică

o femeie cu ochii limpezi nu se teme

de deșert și de propriul destin; cea care o clipă

a luminat ziua în care cerul într-un murmur

mărturisise că și pământul e parte din cer,

dar dacă tată fiică nu-i va fi,

citește că va purta numele unui arhanghel,

înțeleaptă și frumoasă și imediat va aștepta chemarea,

va avea grație în ochi și în surâs o mângâiere.

Femeia cu ochii limpezi știe că e mamă

și când nu va mai fi, încă va fi mândră

fiindcă și ea ca mamă va deveni fiică.

Femeia știe că în ea conviețuiesc bucurie și durere

înțelege de a nu se putea hotărî și că fiecare

o va recunoaște doar după melancolia sa.

 

Omul se freacă la ochi, își șterge lacrimile,

se teme să întâlnească femeia ce nu-i va dărui un fiu

aceea al cărui nume nu-l citește

pe care poate lacrima l-a șters..

Are nevoie de alte pergamente unde să-l citească,

de un alt timp mai înainte ca ochii săi să se îmbolnăvească,

se roagă ca vocea sa să rămână la fel

fiindcă atunci când o va chema va trebui să traverseze

deșertul și să zgâlțâie aștrii,

să sape galerii și să inventeze alte nume,

speră că privirea ei să fie aceeași

fiindcă de ea vrea să fie absorbit.

 

Între timp ea așteaptă sigură că așteptarea

nu poate să se sfârșească și dacă început și sfârșit

conviețuiesc pe deplin,

acolo trebuie să se întâmple.

 

Dincolo de cort mici șerpi

se târșesc spre nisipul mai cald

dincolo,

pe marginile unei grădini încă de creat,

care să crească fructul păcatului.

 

 

Cortul 2

 

Acum lumina s-a stins, mai departe,

acolo unde depărtarea nu se măsoară,

un alt om citește, o altă lumânare arde,

citește că ceea ce nu ne aparține

e pentru că e invizibil, când ceața se va întinde vom vedea cine

deja ne urmărește, vom simți mângâierea

pe păr și gustul apei

potopului încă necunoscut.

Citește un pergament venit din trecut,

citește și prevestește viitorul

când viitorul se va fi-mplinit

și nimic nu va mai fi cum ne-am imaginat.

 

Întâiul om a scris pergamente

și despre zeul ce-ar fi împărățit,

când și el se va fi făcut om

și ar fi inventat pe Dumnezeu și pe Dumnezeul însuși.

Acum în penumbra perdelei visează

că trece hotarul, sfidează bezna și se teme de lumină,

și un alt cort ar lumina un spațiu

prea mare spre a-l putea suporta,

un spațiu deja creat dar încă de binecuvântat.

Totul se va petrece într-o zi imobilă

când fiece lucru va recunoaște că trăiește așteptarea

și ceea ce va putea auzi în acea imperfecțiune

va putea doar să viseze

și cel ce va vorbi va avea vocea întâiului om

care spre a fi ca un zeu

va renega sanctitatea.

Poate acel om cunoaște data potopului.

 

 

Al treilea cort

 

Cel de-al treilea cort a părut ivindu-se din nisip,

s-a detașat chiar de lumină iar lumina

care nu era doar cuvânt

l-a țărmurit cu hotare de netrecut.

Omul cu mâini tremurătoare

desfăcea pielea uscată ezitând în lectură

ca unul ce se teme de a nu găsi în pagină

ceea ce scrisese mai înainte. Apoi a îndrăznit,

cum deja zorii puteau să reapară neașteptat

și în acel mister să revină în el însuși.

 

A intuit în mine o poveste

pe care numai ea o putea cunoaște, a înțeles din mine

ceea ce eu nu puteam ști și m-a iubit.

Ea știa ceea ce va trebui să înceapă

și deja a început. Fiindcă știa că e mamă.

Dar eu n-am știut nimic până nu am citit.

Atunci am întrebat cine va fi scris acele cuvinte,

dacă întâiul om ori omul dinaintea întâiului om,

dar ea nu a răspuns fiindcă ceea ce îmi putea spune

era parte din povestea mea iar povestea mea existase deja.

Iar eu am gândit

dacă a mea va fi și din darul ei se va naște o viață,

de ce cineva ar trebui să-mi nege paternitatea?

Când a intuit întrebarea s-a mărginit

cu o mângâiere și din privirea ei maternă am înțeles

că era singura iubire ce-mi putea oferi.

Nu puteam nici s-o urăsc, nici s-o repudiez

și nici măcar s-o iubesc decât suferind,

doar așteptând ca ea să se manifeste și să vorbească

și ca discursul său nu se întâmple în acel loc

ci altundeva, poate la marginile unei grădini

încă de inventat ori în ceața deasă

pe care un potop ar fi risipit-o.

Dar nici atunci nu aș fi înțeles

dacă vorbea întâiului om

ori omului dinaintea întâiului om,

cum de știam deja că povestea mea existase

și că nimic nu era posibil

dacă un nou început e posibil.

Nu e aici că totul se-mplinește, ceea ce e scris

vine din trecut și anunță viitorul.

Tu ești trecutul tău și ești viitorul tău.

 

Apoi pe neașteptate zorile și pe neașteptate un scâncet

capabil să reumple orice cort,

un scâncet incapabil să blesteme

dar care în durerea sa prea plină

acoperise plânsul universului.

Oamenii puseseră la loc pergamentele

și stinseseră lumânările;

niciunul nu vrea să citească din foc.

 

Domnița apei trei

 

I

 

Domnița apei mângâie frunzele

invită mugurii să devină arbori.

Ceea ce va fi a fost deja, mărturisește,

în inutila rebeliune

discriminarea dintre bine și rău.

Oricine va scrie propria credință

și va stabili propriile culpe

totul va fi înscris pe pergamente

și nimeni nu va renega că e întâiul om

cel ce va citi va fi convins că e unicul

tăgăduind de a fi fost creat

iar sângele va conserva încă aceeași aromă.

Însă nimeni nu speră că nimic n-ar fi atât de crud

ca să-și supraviețuiască sieși.

 

Ceea ce întâiul om a scris,

cel de-al doilea a schimbat,

iar mâna celui de-al treilea nu tremura

când a jurat că nu acela era adevărul

fiindcă orice adevăr e încă de scris.

Și orice mângâiere leapădă ceea ce dăruiește.

 

II

 

N-am fost ceea ce suntem și nu vom fi

stătea scris pe lespedea hărăzită veșniciei,

într-o zi ce putea fi de octombrie

când părea că totul ar fi trebuit să piară

și cerul nesfârșit dacă nesfârșitul ar fi fost posibil.

 

Omul prevestit putea să cunoască adevărul

dacă adevărul e posibil și să fie mândru de asta,

ori a-l revela dacă e posibil s-o facă

și poate vreunul l-ar fi cules, alții l-ar fi lapidat

potrivit unei legi ce revendică începutul

pe care vreunul, cu propria-i limbă, l-a potrivit.

 

Ceea ce suntem, probabil vom fi,

dar ceea ce vom fi nu va ști cine eram.

 

III

 

Omul cânta spicelor ce-ar fi dat pâine

altul blestema pe cele ce nu se coceau,

în vremea ce stagna, în privirile impertinente

exista un adevăr pe care nimeni nu știa să-l recunoască

fiindcă amintirea era încă în viitor, păcatul

de deslușit și iertarea încă nu necesară.

Ceea ce omul era n-ar fi fost,

ceea ce era ar fi fost în amintirea

unui pergament ce l-ar fi amânat

când în acela ar fi scris despre păcat

și despre un strigăt gata să spintece tenebrele.

Fiece lucru trăia în așteptarea acelei spintecări,

cineva spre a se ascunde, cineva spre a-și arăta propriul chip

inconștienți de limba aceea

care murind credea că renaște.

 

Omul își spală mâinile și își imaginează lucrarea ce va veni,

mai târziu va fi acasă și ochi blânzi îl vor cuprinde

știe că ea e un fruct și grație milei

totul devine. Fiece lucru în grația ce o conține.

Își spală mâinile dar nu vorbește, o spionează în timp ce în tăcere privirea ei

îl cuprinde, știe că ea nu e ceea ce crede,

simte că era deja mai înainte de-a fi. Ceea ce se manifestă a fost creat

ceea ce dispare lasă amintirea,

ceea ce rămâne ar putea fi risipit;

suntem mereu la mijloc nehotărâți dacă să credem ori să renegăm,

iar aceasta în timp ce zorii se reînnoiesc

și mareele se supun lunii,

în timp ce pe piele se anunță pete obscure

și părul de-acum alb cade pe spate.

Vom fi zbârcituri, vene și inutile certitudini.

 

Domnița apei

 

Patru

 

I

 

Întâiul om a scris că nu avea familie

dar că el ar fi fost familia

și ar fi luptat cu îngerul și l-ar fi învins

când distanța dintre desăvârșit și nedesăvârșit

era încă de stabilit și omul cel mai apropiat de sfințenie.

Ea are ochii îndrăgostiți iar el e pierdut

în acea privire pe care o scânteie îl luminase,

ea îl cheamă în tăcerea deșertului,

el ascultă chemarea și tremură de frică,

ceea ce se va întâmpla nu va fi fiindcă el vrea,

ceea ce se va întâmpla a fost hotărât.

 

Ea a cerut o mângâiere și s-a simțit invadată,

iubirea o vizitase și ea însăși a devenit iubire.

 

El cântă spicului și se răzgândește în acea clipă,

ceea ce citește e protejat

fiindcă și al treilea om ar putea să citească.

Ceea ce îl înspăimântă e de a nu mai fi când se va întâmpla.

 

II

 

Al doilea om a scris că primul pergament

era o invenție a întâiului om

care probabil nu existase deloc

dar n-a indicat pe cel ce scrisese primul pergament.

Și că timpul înainte de el nu exista

ceea ce alții numeau răgaz

era vestirea venirii sale.

Dar nu și-a dezvăluit propriul nume,

nici pe cel al întâiului om.

 

Fiece lucru există fiindcă îl numesc, a scris,

fiece lucru va fi recunoscut grație mie

și cine mă alege va fi ales pedeapsa.

Încă nu om, încă nu spirit,

când nimeni nu va asculta voi cere cuvântul,

cuvântul meu va despica valurile, va da lumină astrelor,

și ceea ce alții vor zări în sfârșit

eu voi fi uitat demult.

Nu-mi imaginez desăvârșirea,

întrucât nu prevede nici binele nici răul,

nici vina nici mântuirea,

fiecare se va afla dincolo de propriile cuvinte,

și astfel timpul va marca mâhnirea,

fiece lucru va renega ceea ce era,

în timpul ce schimbă fiece lucru va fi același.

Eu sunt același pe care-l modifică,

gândul ce schimbă, cuvântul contrazis,

sunt cel ce nu ascunde pergamentul

omul legii sigure,

cel ce determină pedeapsa.

Nu vestesc adevărul

dacă nu pe cel ce se vrea auzit,

sunt cel de neascultat,

cel ce nu ascultă.

 

 

III

 

Al treilea om n-a deschis pergamentul, un vânt năprasnic

stinsese candelele și-i potolise gândurile

de mult nu avea știri despre domnița sa

cea care o clipă luminase

pe când pământ și cer nu erau despărțite,

nici nu știa dacă templul fusese profanat

și dacă lucrurile or fi fost în devenire, ori dacă fiece lucru

se încheiase și dacă el

de-acum era închis în ele.

I se păru că e povestea lipsă,

momentul ce găsea altundeva povestea,

vocea neauzită, cea uitată,

ceea ce părea adevărat abia de-l atinsese

când el îl privise și privirea sa

fusese întreaga viață. În bezna cortului

în tăcerea suspinelor abia reținute,

a înțeles că există în ziua pe care n-o cunoștea

într-o zi curată mesager de înțelepciune,

de lucruri nespuse ori doar subînțelese:

a înțeles că ceea ce citea putea fi înșelător,

trăia nesiguranța întâiului născut,

ce ignora unde totul începe

și dacă restul îl contemplă,

și nu înțelege dacă el va fi cel ce conduce

ori cel ce va trebuie să urmeze.

De mult nu avea știri,

ziua și noaptea se alternau,

șerpii se târau, ziua era caldă

rece noaptea, așteptarea nu era perfectă

și în cotidian îmbătrânea,

ceea ce putea să fie dincolo era acolo,

și acolo era el și nu știa cine o fi fost,

dacă este ori o fi fost, voce sau tăcere,

imperfectă izolare, urlet ori doar nepăsare.

 

Templul ar putea fi gol și totuși plin, a auzit.

finitul parte a infinitului

iar lucrurile neființe în lucruri.

 

Eu sunt lucrul pe care spiritul nu l-a vizitat,

cel pe care vocea universului nu l-a chemat,

intrusul ce spionează, cel ce nu proiectează,

sunt așteptarea ce nu va veni, ziua deja petrecută,

fiul pe care nicio mamă nu-l revendică,

cel ce așteaptă neștiind ce anume,

întrebarea neformulată,

cel ce nu va scrie nicicând ceva

care să supraviețuiască destinului său.

 

IV

 

Spiritul locuiește templul

iar privirea era locuită de spirit

el m-a privit dar ca și cum nu înțelegeam

a spus că nu totdeauna crește ceea ce e semănat

nu totdeauna iubirea reface dezbinările

aproape nicicând cuvintele nu spun adevărul

fiecare speră să îndrepte lucrul și îl jignește,

fiindcă știe să-și spună imobilitatea

dar ignoră ușurința ce-o susține.

 

Ceea ce rămâne e distanța, – nu știi de asta –

ceea ce te surprinde în timp ce-ți ștergi lacrimile,

aceeași ce-ți arată protecția

în timp ce minte, aceeași ce se întreabă cine-o fi.

Și nu urli și nu privești;

aștepți trepidând ca o nouă intrigă

să crească în grădina pe care nimeni n-o creează

fiindcă oricine ar putea să scrie ­­alte pergamente

iar dezbinarea să se hrănească în cuvintele ce se vor schimba.

El m-a privit așa cum se privește cineva care trece și nu mai revine,

dar nu era condamnare în gestul său

doar un răgaz, ca unul care a hotărât să aștepte,

 

V

 

Domnița apei legăna copila

în cortul gol. Legăna și veghea.

Nemișcată în gesturi și în cuvinte,

nemișcată precum durerea. Totul părea

veșnic și totuși abia întâmplat

chiar și ultima treaptă obosită de a aștepta

ultima privire ce-ar fi vizitat-o,

dar e mereu ceva supraviețuiește

și are cruzimea unei clipe,

un păr printre paginile unei cărți,

privirea sa ce mereu surprindea,

hohotul neașteptat ce-a asudase,

mâna sa în ta într-un pact

pe care un tânăr înger l-a binecuvântat.

 

E mereu ceva ce încă rezistă

când credem că suntem de-acum învinși

noi care în nemișcarea noastră

deplângem călătoria întreruptă

odată rătăcit firul amintirilor,

oaspeți neașteptați și necunoscuți

indiferenți la plânsul mult

într-o istorie ce ne reclamă.

E mereu ceva alături de noi

care ne amintește că trăim

într-o lume din care suntem absenți.

 

Celelalte corturi erau goale, stinse candelele,

totul era împrăștiat în frenezia căutării,

dar totul era acolo, chiar și ceea ce lipsea;

în sufletul lucrurilor

să ne reamintească că nimic nu e pierdut.

 

Domnița apei a înțeles în scurta vizită

că ar zămislit oameni convinși că sunt zei

făuritori ai iertării, după ce au stabilit

că înaintea lor păcatul nu exista

fiindcă ei înșiși erau păcatul,

revendicând că sunt întâii oameni

și conferind sângelui un gust diferit.

Același ce-ar fi inundat pământul

și rănit pe veci ochii înțelepților.

 

Cine se dusese spre a găsi

nu știa ce căuta

rătăcind sensul divinului,

cuvântul dăruit, întâia întrebare.

Cine se dusese rămăsese

precum cornișa fără imagine

gura fără surâs

precum absența ce îl vestea.

 

Ceea ce din tenebre sosește în tenebre se-ntoarce,

nimeni nu știe de câtă omenie va fi capabil.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Arhiva

September 2021
M T W T F S S
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930