Vittorio Sereni despre Salinas òi Celan

Vittorio Sereni   UN DINCOLO DE POEZIE*   (P. Salinas –  P. Celan)   Înainte de Citeşte

George Popescu

e se tremo è perché sento   e se tremo è perché Citeşte

Itaca

Itaca – la deviazione dall’equivoco? Una ipotesi di lettura poetica di Citeşte

Montale. Arta de a citi

Eugenio Montale, Arta de a citi   (Fragment dintr-un interviu cu marele Citeşte

Pasolini Angelicul impur

          PIER PAOLO PASOLINI DESTINUL UNUI PROFET REVOLTAT     Angelicul impur   Profet indiscutabil al mai Citeşte

Giacomo Leopardi

Oribilul mister sau proba nefericirii   Însă ceea ce este de-ne-gândit (impensabile) Citeşte

Alda Merini – o poetă pentru Nobel

Alda Merini – o poetă pentru Nobel   Includerea, în propunerile avansate Citeşte

Lucio Klobas

Lucio Klobas   Mic tratat narativ despre lichefierea gândirii   Stranie până la ‘extremă’ Citeşte

IPPOLITO NIEVO: Istoria și /sau revanșa romanescului

IPPOLITO NIEVO: Istoria și /sau  revanșa romanescului     Biograficul: Exemplaritatea ca destin Citeşte

ȘASE MILIOANE di Sergio Daniele Donati

ȘASE MILIOANE Se crapă măștile de argilă pe chipurile mele și privirea se pierde spre Citeşte

George Popescu - POEME NOI

nu mai sunt viu dar nu voi muri... Prietenului MARCO LUCCHESI doar Citeşte

Edoardo Sanguineti

Nãscut la Genova în 1930, mort la 18 mai 2010, Citeşte

Traducând Andrea Zanzotto: Poetul un „botanist al limbii” sau „dincolo de idiom”

Traducând Andrea Zanzotto:   Poetul un „botanist al limbii” sau „dincolo de Citeşte

Poesie di Carmen Gallo / Poezii de Carmen Gallo

Fugarele de Carmen Gallo, Nino Argano Editore Din revista „Le parole Citeşte

Luigi Di Ruscio

Luigi Di Ruscio   Altă tipologie de „poet proletar”:   „...il sottoscritto fortunato / Citeşte

Un alt eseu al amicului Marco Lucchesi

Marco Lucchesi* Scările mele   Cărturar de rezonanţă medievală, în sensul cel mai Citeşte

Un admirabil studiu a,l amicului Marco Lucchesi, poet, traducător, eseist. romancier și academian brazilian

Marco Lucchesi Note despre El Libro dell’Amore de Marsilio Ficino   Lucrul Citeşte

Elio Pecora alte poeme

Elio Pecora alte poeme   * Fericit. Dar cum e posibil ca fericirea Citeşte

David Maria Turoldo – Poemi / Poeme

David Maria Turoldo – Poemi / Poeme Un sacerdote-poeta, un poeta-sacerdote: Citeşte

Between Zenon and Leda (Notes on Marin Sorescu’s Poetry*) George Popescu

Between Zenon and Leda   (Notes on Marin Sorescu’s Poetry*)                                                        George Popescu   Translated Citeşte

STATUARIA

24 September 2021
Autor

George Popescu

 

STATUARIA

(Poem anii șaptezeci, inedit)

 

cu V. G. Paleolog silabisând pe tăcerile lui Brâncuși

 

Suzanei Fântânariu

 

… și nu era doar gustul acelei creste – albastrul rotund –

din timp țâșnitoare (mitul întoarcerii ca un continuum de ceară)

ci bronzul însuși smuls din propria-i nepăsare. salt printre zei

și urzici: dugheana de nisip în care tânărul cronos înfulecă

din carnea statuilor; bob de fatalitate recucerită prin

urcușul fierbinte în matricea atât de extatic supusă.

(cui însă?) căci prea lesne învățat-am noi să eroizăm

ca și când aspra nevoie de pace nu ar putea tulbura

risipa însăși de maci la gurile morții…

…unul singur între mâinile noastre prea vorbitoare

a întâlnit sudoarea celor vechi; el refuza catifeaua –

mucigaiul ușoarei izbânzi – oriunde barba lui

închipuia lanul de orz – patria getică (U-topie s-a spus?),

muza i-a fost îndelung tăinuită… secretul acela

atât de mult lustruit varza acră și pumnul de mămăligă

brusc deșertate pe o masă de liniști din l’impasse ronsin

pe el îl vizitau furnicile celor demult semințe

în cerul natal din adânc; într-o pasăre (risipă de cuburi

linii savant măcinate la subțioara abisului pur, viori

ale închipuirii devenite cicatrice ale realului) adăpostea

el imperiile unor reverii ancestrale însă două silabe –

aceleași prin care timpul se smulge de sine – între o

masă și o poartă ce taie calm drumul către coloană:

veșnică urmă: zbor închis privirii…

 

 

… de aici ascult cum crește iarba meiul la rădăcina memoriei

cum se înalță cu foșnet sticlos în barba

regelui dac; înrisipire a nimicului pur: zborul oprit

la limita graiului; aproape întrezărit; scaunele

alungă confortul albe tăieturi în faldul unei neliniști

din care numai un rest mai stă să adoarmă veghind

răcoarea arde carnea acestor statui pietre

ale gândului fără răspuns când nici întrebarea

pare că nu a zburat (căci zborul doar ar putea totuși

să zboare dacă nu l-ar ține în loc Ideea) și pasărea

nu ar putea deveni mai umană decât această

umbră a Mâinii, traiect al neliniștii ca un luciu

neinstruit, rostire în pâcla tainei fără hotar macină

(cine?) sămânța și oglinda grea de chipuri

de zei care-au trecut demult pe sub carpați

martorii preferă însă tăcerea care îndurerează

mari vase de lut: ceramice graiuri… pare că arborii

poartă cu ei coaja străvechilor mâini cu care s-a arat

veșnicia el însă a deschis mutele guri ale formelor

în sângele pietrei peste cenuși de melci și

peste smalțul tăcerii…

 

3.

 

vom lua cu toții din tăcerile lui

alte răgazuri improvizate (alteregouri grăbite spre

somn) și nu mai puțin seducătoare; taine și

ipoteze căci lama pietrei lui pretutindenește

asemenea iubirii ce nou basm promite mereu

deși același cuplu îi îndură clima…

 

…nouă însă ușor nu ne vine să tăiem în felii

o taină atât de curată și aproape în noi prea

aproape de gurile învorbite ridică el umbra Măriei Sale

Obârșia; țara ca o lacrimă a pietrei prin care

albastru devine aprigă mierlă zborul ca un început

de rană pe sub cămașa vorbei el acolo –

în les grandes musées ale lumii poate să pară

el o dulce unealtă a noului prin care

un celălalt se face pe deplin auzit? nouă însă

toată culoarea ne-a cheltuit-o – inima inimii –

înălțând vidre semețe peste ape și plozi

foamea de veșnic, chipul

Identității!…

 

1981 Georocu-Mare

 

STATUARIA

(Poema anni Settanta, inedito)

 

Con V. G. Paleolog sillabare sui silenzi di Brâncuși

 

A Suzana Fântânaiu

 

1.

 

… e non era il sapore di quella collina – il pieno azzurro –

dal tempo pullulante (il mito dell’eterno ritorno come un continuum di cera)

ma il bronzo stesso spiantato dalla propria ignavia. Salto fra dèi e

ortiche: la baracca di sabbie in cui il giovane cronos digruma

pezzi della carne delle statue: granello di fatalità riconquistata

per l’ascensione bollente nella matrice così puntualmente obbedita.

(invece a chi?) quando troppo lentamente abbiamo imparato noi a eroicizzare

come se l’aspro bisogno di pace non potesse istigare lo spreco

di papaveri nel delta della morte…

… uno solo fra le nostre mani troppo logorroiche

ha incontrato il sudore dei vecchi; egli rifiutava il velluto –

la muffa della facile vittoria – dovunque la sua barba

immaginava campo di orzo – la patria getica (U-topia si disse?),

la musa gli fu a lungo nascosta … quel segreto

tanto limato la verza acre e la manciata di polenta

d’improvviso gettata su un tavolo di silenzi in Impasse Ronsin

lo visitavano le formiche di quei vecchi semi

del natale cielo profondo; in un uccello (spreco di cubi

di linee macinate con saggezza al sottobraccio dell’abisso, violini

dell’immaginazione fatti cicatrici del reale) custodiva egli

gli imperi di fantasticheria ancestrale ma due sillabe –

le stesse per le quali il tempo si strappa da sé stesso – fra

una tavola e una porta che blocca con calma la strada verso la colonna:

eterna traccia: volo chiuso allo sguardo…

 

 

2.

 

… di qua ascolto come germina l’erba alla radice della memoria

come s’innalza con vitreo fremito nella barba

del re daco: dissipare del puro nulla: il volo fermato

al limite della parola; quasi intravveduto; le sedie

cacciano via bianche incisioni nella falda di una angoscia

di cui solo un resto sta per addormentarsi vegliando

il fresco arde la carne di queste statue pietre

del pensiero… senza risposata quando neppure la domanda

sembra essere volata (ché il volo comunque non potrebbe di certo

volare se lo tenesse fermo l’Idea) e l’uccello non potrebbe diventare

più umano di questa ombra della Mano, tragitto dell’inquietudine come

un lucido primitivo, un codice nella nuvola del segreto senza confini

macina (chi?) il seme e il pesante specchio di volti

di dèi che sono passati da tempo sotto i Carpazi

i testimoni preferiscono invece il silenzio che tormenta

grandi vasi di terra: ceramiche codici… pare che gli arbori

portano con essi la corteccia delle antiche mani con cui s’è arata

l’eternità egli stesso ha aperto le mute bocche delle forme

nel sangue della pietra su ceneri di chiocciole e

sopra lo smalto del silenzio…

 

 

3.

 

prenderemo tutti qualcosa dai suoi silenzi

altri sollievi improvvisati (frettolosi alter-ego verso

il sonno) e non di meno seducenti: segreti e

ipotesi perché la lama della sua pietra va dovunque

come l’amore che nuova fiaba promette sempre

bensì la stessa coppia ne soffra il clima…

 

… a noi invece facile non è tagliare in pezzi

un segreto tanto limpido e quasi in noi troppo

vicino alle bocche parlanti innalza egli l’ombra della Sua

Maestà Origine; il paese come una lacrima della pietra

su cui azzurro diviene un accanito merlo il volo come un inizio

di ferita sotto la camicia della parola egli lì –

in les grandes musées del mondo può sembrare

un altro ma si fa davvero ascoltare? a noi invece

tutto il colore l’ha speso – il cuore del cuore –

innalzando fiere lontre sulle acque e bimbi

la fame di eterno, il volto

dell’Identità…

 

1981 Georocu-Mare

 

Arhiva

September 2021
M T W T F S S
 12345
6789101112
13141516171819
20212223242526
27282930