ROBERTO PAZZI
Veșnic în așteptarea fericirii
Scriitor prolific și foarte activ, nu doar ca poet, prozator (autor al unor multe, faimoase și premiati romane, câștigător al unor diverse și numeroase premii literare, Roberto Pazzi, locuitor al iubitei sale Ferrara, nu recuză nicio formă de scriitură, nici măcar intervențiile publice, în aule, în diverse întâlniri culturale, în tv ecc.
Ne-am cunoscut cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, chiar în orașul meu, la Craiova, unde sosea într-un proiect universitar, dintr-o inițiativă a profesorului piemontez Renzo Pavese, dar în acei ani titular la Università per stranieri din Perugia. Cu el se afla și brava scriitoare Carmen Covito și am organizat, cu toții, interesante întâlniri cu publicul, în special cu studenții mei. Și mai mult foarte utile dezbateri despre literatură, dar și despre o largă gamă de subiecte privind lumea, prezentul încă nu atât de fastidioase ca azi.
I-am tradus ceva mai târziu o culegere de poezii, din păcate deja realizată de un coleg al meu italienist de la Cluj.
Pe urmă ne-am revăzut la Penne cu prilejul Premiului Internațional de literatura la care făcea pate din juriul tehnic, însă am schimbat puține fraze, ocupați cum eram fiecare cu diverse sarcini. Mi-ar fi plăcut să traduc vreunul din romanele sale, însă nu mă consider, în afară de un cititor fervent, un traducător de proză, ci mai mult un poet și un eseist, pentru scriitura narativă.
Am citit unele din romanele sale și am evaluat nu doar diversitatea și acuratețea scriiturii, ci și capacitatea sa de a se mișca cu ușurință și o curioasă îndemânare (fruct al unei informări asupra aproape tuturor aspectelor mai mult ori mai puțin utilizabile). Și din acest motiv m-am oprit mai mult asupra poeziei, aprofundând și în confruntare cu linia evolutivă a poeziei italiene și cu experiențele contemporanilor.
Nu știu dacă ar trebui spus că poezia ar putea fi genul predilect al lui Roberto Pazzi, pornind de-ea dreptul de la debutul din 973 cu Experiențe anterioare, continuând cu alte două volume (Versi occidentali, 1976, și Il re, le parole, din 1980), până la debutul narativ cu Cercando l`Imperatore, din 1985). dar rămâne cert că a continuat și cu versuri, de la Calma di vento, 1987, Il filo delle bugie, 1994 (volumul pe care îl tradusesem și a rămas nepublicat), La gravità dei corpi, 1998, Talismani, 2003, Felicità di perdersi, 2013 și recenta Un giorno senza sera, din care am pescuit poeziile aici traduse.
Ca poet a câștigat și Premiul Montale, cu Calma di vento, în 1085 și a fost tradus în diferite limbi.
Dincolo de tăcerea ca emblemă istorică și geografică proprie orașului în are locuiește, Ferarra (a lui Ariosto, Tasso, a lui Bassani și Antonioni, pentru care De Chirico a realizat o transfigurare metafizică (și chiar Pazzi o descrie ca atare: Azi e a mea întreg / acest oraș al tăcerii, / înalt, pe bancurile de zăpadă la ferestre, / Ferrara e camera mea de dormit), Pazzi manifestă un mare interes și pentru locuri cunoscute ori necunoscute, acestea din urmă fruct al unei îmbelșugate imaginații interferată cu o fantezie care, după opinia mea, constituie drept nodul esențial al întregii sale creații.
Scriind de copil, descoperă propriu-zis iubirea și poate și dispoziția pentru poezie în liceu, cu Montale, cu care a deprins să simtă poezia, cum susține într-un interviu. Totuși, momentul, poate crucial, a fost întâlnirea, la numai 14 ani, cu Vittorio Sereni ce îl determină să publice într-o revistă la 16 an și de aceea îl considera și îl consideră încă părintele său spiritual. Cu cunoscuta sa dispoziție de a ajuta, susține, publica și prezenta pe alții, în special tineri, poeți, același Sereni îl introduce în lumea literară, la vârsta de 23 de ani.
ROBERTO PAZZI
Sempre in attesa della felicità
Scrittore prolifico e molto attivo, non solo come poeta, narratore (autore di molti, famosi e premiati romanzi, vincitore di vari e molti premi letterari, Roberto Pazzi, abitante nella sua amata Ferrara, non recusa alcuna forma di scrittura, nemmeno gli interventi pubblici, in aule, in diversi incontri culturali, in tv. etc.
Ci siamo conosciuti più de venti anni fa, proprio nella mia città, Craiova, dove arrivava in un progetto universitario e culturale, da una iniziativa del professore Renzo Pavese, piemontese, ma in quegli anni titolare all’università per Stranieri di Perugia. Con loro era anche la brava scrittrice Carmen Covito e abbiamo svolto, in tutti, interessanti incontri col pubblico, specie con i miei studenti universitari. E perlopiù utilissimi liberi dibattiti sulla letteratura, ma anche su una larga gamma di argomenti riguardanti il mondo, il presente ancor non così ingombrante come oggi.
Gli ho tradotto più tardi una sua raccolta di poesie, purtroppo già fatta da un mio collega italianista di Cluj.
Poi ci siamo riveduti a Penne in occasione del Premio Internazionale di letteratura al quale faceva parte della giuria tecnica, ma abbiamo scambiato poche frasi, occupati com’eravamo ognuno con impegni diversi. Mi era piaciuto di tradurre qualche suo romanzo, ma non mi considero, eccetto un lettore fervente, ma più un poeta e un saggista senza una vocazione per la scrittura narrativa.
Ho letto invece alcuni dei suoi romanzi e ho valutato non soltanto la diversità e la accuratezza della scrittura, bensì la sua capacità muoversi con facilità e curioso addestramento (frutto dell’informarsi su quasi tutti aspetti più o meno utilizzabili). Ed è per questo mi son fermato più sulla sua poesia, approfondendola e anche in confronto con la linea evolutiva della poesia italiana e con le esperienze dei contemporanei.
Non so se si debba dire che sia la poesia il genere prediletto di Roberto Pazzi, a partire semplicemente dal debutto del 1973, con Esperienze anteriore, continuare con altre due raccolte (“Versi occidentali”, 1976 e “Il re, le parole”, del 1980), fino al debutto in narrativa con “Cercando l’Imperatore” del 1985), ma resta sicuro che ha continuato anche con versi, da “Calma di vento”, 1987, “Il filo delle bugie”, 1994 (il volume che io l’avevo tradotto ed è rimasto fuori stampa), “La gravità dei corpi”, 1998, “Talismani”, 2003, “Felicità di perdersi”, 2013 e la recente “Un giorno senza sera”, da cui ho ripescato le poesie qui tradotte.
Come poeta ha vinto anche il Premio Montale, con “Calma di vento”, nel 1985, ed è stato tradotto in varie lingue.
Oltre il silenzio come emblema storica e geografica propria alla città dove abita, Ferrara (di Ariosto, Tasso, di Bassani e di Antonioni, di cui De Chirico ha fatto una trasfigurazione metafisica (e anche Pazzi la descrive tale: Oggi è tutta mia / questa città del silenzio, / alta, sui banchi di neve alle finestre, / Ferrara è la mia camera da letto), Pazzi manifesta un gran interesse anche per luoghi noti o ignoti, questi ultimi frutto di una abbondante immaginazione interferita con un fantasia che, a mio avviso, sta per l’essenziale nodo di tutta sua creazione.
Scrivendo da bambino, scopre propriamente l’amore e forse anche la disposizione per la poesia nel liceo, con Montale, con il quale ha imparato a sentire la poesia, come sostiene in una intervista. Però, il momento, forse cruciale, fu l’incontro, a soli 14 anni, con Vittorio Sereni, che lo faccia pubblicare su una rivista a 16 anni e per questo l’avevo e l’ho ancora considerato il suo padre spirituale. Con la sua nota disposizione ad aiutare, sostenere, pubblicare e presentare altri, specie giovani, poeti, lo stesso Sereni l’ho introduce nel mondo letterario, all’età di 23 anni.
Veșnicia ierbii
Se spune că bătrânilor
memoria se-ntoarce
la trecutul îndepărtat,
confundând prezentul cu absența,
revăd filmul de unde intraseră,
nu atât ceasul cât viziunea
devine matematică exactă.
Adevărul e că le-ncolțește
veșnicia în cap,
un altoi rebel ce sparge
fațadele străvechilor palate
și devine un copăcel,
cu frunzele sale acoperă
veacuri și bușteni.
Și dacă trecătorii nu vor rămâne atenți
memoria se va ruina în ei
făcută din veșnică piatră.
17 septembrie, la 17,45
L’eternità dell’erba
Dicono che ai vecchi
la memoria torna
al passato remoto,
confondono il presente con l’assenza,
rivedono il film da dove erano entrati,
come usava una volta al cinema entrare,
non più ora che la visione
è fatta matematica esatta.
La verità è che gli spunta
l’eternità nella testa,
un rametto ribelle che spacca
la facciata dei palazzi antichi
e diventa un alberello,
con le sue fronde copre
i secoli e gli stili.
E se i passanti non staranno ben attenti
la memoria rovinerà addosso
fatta di pietra eterna.
17 septembrie la 17:45 ·
În grădina universității
Angajat încă în lume
privesc studenții umblând
solitar în mijlocul atâtora,
căutând formele ce-mi dau iubire
tinereții și surâsului
predat viitorului așteptat
însă e duios a-l revărsa pe-al meu
în al lor și a porni în călătoria
abia începută pentru câteva clipe
uitând cine sunt
mimetizând cu cel ce se schimbă,
urmărind mintea tânără
ce privește și se distrage iute
din cartea sa pentru o fantezie
îndepărtată ce-o odihnește,
sedusă de nimic
doar mâine stăpână
peste tot ce va fi pierdut,
în așteptarea fericirii
o întâlnire amânată mereu
de teama confruntării
cu cine nu a așteptat
și a furat-o fără să plătească
și și-a băut-o fără lăsa din ea
deoparte o sorbitură.
Gustul îl simt în gură
al strugurelui aurit
ce nu se mai culege din balcon,
până la Crăciun
și va fi un picur al unei alte veri pierdute.
Nel giardino dell’università
Ancora in carico al mondo
guardo gli studenti camminare
solitario in mezzo a tanti,
cercando le forme che m’ innamorano
la giovinezza e il sorriso
arreso al futuro che avevo
ma è dolce riversare il mio
nel loro e imbarcarmi nel viaggio
appena iniziato per qualche istante
dimenticare chi sono
mimetizzarmi con quel che muta,
inseguire la mente giovane
che guarda e si distrae subito
dal suo libro per una fantasia
lontana che la riposa,
sedotta dal niente
soltanto domani padrona
del tutto che avrà perduto,
in attesa della felicità
un incontro rinviato sempre
per paura del confronto
con chi non ha aspettato
e l’ ha rubata senza pagarla
e se l’è bevuta senza lasciarne
da parte un solo sorso.
Il sapore ho in bocca
dell’ uva dorata
che non si coglie più dal pergolo,
la si lascia a maturare
fino a Natale
e sarà un sorso di un’altra estate perduta.
Odă văzduhului
scrisă în zilele de repaus, atunci când toți aleargă spre aceeași viață
de mai înainte, cine știe dacă îi vom compătimi?
Și totuși și această tăcere se va sfârși,
astfel valul îndrăgostit
moare extenuat pe țărm.
Și totuși vom pierde albele zile
în care nimeni nu vinde lucruri
iar lucrurile sunt,
gingașe, inocente,
nu știu cât îs de frumoase.
În cer întors să strălucească
soarele mângâie pământul,
păsările brăzdează azuru,
văzduhul nu-l mai deranjează
Inimitabilă viața se reînnoiește,
în fiece dimineață se deschid ochii
și carnea pe care n-o mai chinuim
strigă strigă
astfel iubește un zeu.
Trebuie să învățăm încă văzduhul,
astfel peștii în junghiuri de memorie
amintesc cerul în fund de mare.
Ode all’aria.
scritta nei giorni della serrata. Ora che si riapre, ora che
tutti corrono alla stessa vita di prima, chissà se li rimpiangeremo ?
E pure anche questo silenzio finirà,
così l’onda innamorata
muore stremata sulla riva.
E pure perderemo i giorni bianchi
dove nessuno vende più le cose
e le cose sono,
tenere, innocenti,
non sanno quanto belle.
In cielo tornato a splendere
il sole accarezza la terra,
gli uccelli solcano l’azzurro,
l’aria non li stecchisce più.
Inimitabile la vita si rinnova,
ogni mattina si aprono gli occhi
e la carne che
ricordano il cielo in fondo al mare.
Din volumul Un giorno senza sera / O zi fără seară, La Nave di Teseo, 2019.
Iubite umbre
Mă privesc iubitele umbre
fugărind iubirea
în carnea ultimilor ani,
stau acolo neclintite,
complici ai mei încă.
Ah, de-aș putea să le spun ce simt
așa de părăsit de tinerețe,
pe plaja unde-am rămas
ca o frumoasă scoică goală…
Dacă viața a fost doar așteptare
sosește da, sosește ceasul cu-adevărat
de o risipi pe toată
rupând pușculița
unde cade moneda
fericire mereu amânată,
mereu pusă deoparte
spre a mă bucura de ea într-o bună zi.
Da, a sosit ceasul de a alunga spaima,
și o i-o spune și azi,
că nu mai e nimic înăuntru,
ce mult iubesc viața,
iubite umbre.
Amate ombre
Le amate ombre mi guardano
inseguire l’amore
nella carne degli ultimi anni,
se ne stanno zitte zitte,
ancora mie complici.
Ah, poter dir loro cosa provo
così abbandonato dalla giovinezza,
sulla spiaggia dove sono rimasto
come una bella conchiglia vuota …
Se la vita fu solo attesa
viene sì, viene davvero l’ora
di spendersela tutta
rompendo il salvadanaio
dove cadeva la moneta
felicità sempre rinviata,
sempre messa da parte
per godersela tutta un bel giorno.
Sì, è venuta l’ora di sperperare la paura,
e dirvelo anche oggi,
che non c’è più niente dentro,
quanto amo la vita,
amate ombre.
Poezia apocalipsă a fiecărei clipe
Lumea visa să se oprească
să întrerupă galopul spre nimic,
era visul ce voiai să-mi povestești
dar n-ai reușit, te simțeai rău,
ai zis sunt doar obosită
ți-l voi spune mâine.
De-acum nesfârșită-i promisiunea,
acum știu că te grăbeai, Emilia,
aproape murind voiai să ajuți
lumea să se oprească
mai înainte ca nici măcar a poposi
n-ar fi reușit,
fiindcă în acea oprire temporală
există o iubire pentru viață așa de mare
încât să ardă cuvintele doar spunând-o.
iată de ce azi mulți vorbesc
despre ceea ce nu știu,
ce în schimb tu știai.
Și cei mulți ce nu știu ajută lumea.
cu spaima lor,
altceva nu au.
Poesia apocalisse di ogni istante
Il mondo sognava di fermarsi
d’interrompere il galoppo verso il nulla,
era il sogno che mi volevi raccontare
ma non ci sei riuscita, stavi male,
hai detto solo sono stanca
te lo dirò domani,
e non hai avuto quel domani,
E’ ormai infinita la promessa,
ora so che avevi fretta, Emilia,
quasi morendo volessi aiutare
il mondo a fermarsi
prima che nemmeno sostare
riuscisse più,
perchè in quel temporaneo fermo
c’è un amore per la vita così grande
da bruciare le parole per dirlo.
Ecco perchè oggi molti parlano
di quel che non sanno,
che invece tu sapevi,
E i molti che non sanno aiutano il mondo
con la loro paura,
non hanno altro.
Amnezie
Cineva șterge
ghipsul literelor,
pe tabla minții,
câte lucruri uit…
Însă amnezia e o obscură înțelepciune,
în vreun loc voi regăsi
formele pierdute
gata să mă slujească
precum cheile și valizele
prin case ce nu vor fi
chiliile mele și călătorii
ce nicicând nu le vor avea
neliniștea plecărilor mele.
L’amnesia
Qualcuno cancella
il gesso delle lettere
sulla lavagna della mente,
quante cose dimentico …
Ma l’amnesia è un’oscura sapienza,
in qualche luogo ritroverò
le forme perdute
pronte a servirmi
come chiavi e valigie
per case che non saranno
le mie celle e viaggi
che non avranno più
l’ansia delle mie partenze.
Simțurile
Niciodată nu știu cum te numești
ai un nume diferit
mereu mă confuzi
și mă faci să cred că sunt
o nouă prezență,
o altă dojană cu care
te ascunzi ca să-mi salvezi simțurile
încete spre a te recunoaște
iuți spre a te iubi.
Imediat îmi zic
că e veșnic veș nic,
apoi îmi joc veșnicia
acelor puține minute ale simțurilor mele
și înțeleg că tu ești încă
și eu sunt di nou eu.
Într-una din aceste nopți
mă va ucide neștiind
imediat cine ești,
lentoarea mea se agravează
e fără speranță.
I sensi
Non so mai come ti chiami
hai un nome diverso
ogni volta mi confondi
e mi fai credere d’essere
una nuova presenza,
un’altra cautela con cui
ti nascondi per salvare i miei sensi
lenti a riconoscerti
rapidi ad amarti.
Subito mi dico
che è per sempre per sempre,
poi mi gioco l’eternità
di quei pochi minuti dei miei sensi
e capisco che sei ancora tu
ed io sono di nuovo io.
Una di questi notti
mi ucciderà non capire
subito chi sei,
la mia lentezza s’aggrava
è senza speranza.
Luminii Romei
Dorința de a pleca,
puterea de a rămâne,
imaginea lumii deschise
ce m-așteaptă,
timpul ce lipsește la întâlnire,
obsesia golului de reumplut
ce se liniștește,
numele morților din această noapte,
născuții încă fără nume,
linia ce mă desparte
de mulți ieri și mulți mâine,
mareea ce urcă și mi-atinge pieptul,
linia de coastă ce se schimbă,
știrile , roiurile de vorbe,
mintea, tabla murdară
de semne neșterse,
teatru unde visele
sunt și nu sunt risipite,
nesigur licăr ce la soare
se jenează și se stinge
și apoi se reaprinde.
Asta e un du-te-vino din adâncuri,
a luminii ce înnoiește foamea,
satură carnea și o reînalță,
o desparte de umbra
ce se prăvălise cu ea
aproape o singură formă.
Alla luce di Roma
La voglia di partire,
la forza di rimanere,
l’immagine del mondo aperta
che m’aspetta,
il tempo che manca all’incontro,
l’ossessione del vuoto da riempire
che si placa,
i nomi dei morti questa notte,
i nati ancora senza nome,
la linea che mi separa
da molti ieri e domani,
la marea che sale e m’arriva al petto,
la linea di costa che muta,
le notizie,lo sciame di parole,
la mente, lavagna sporca
di segni non cancellati,
teatro dove i sogni
sono e non sono sfumati,
incerto lume che al sole
s’offende e si spegne
e poi si riaccende.
Questo va e vieni dagli inferi,
della luce rinnova la fame,
nutre la carne e la rialza,
la separa dall’ombra
che s’era giaciuta con lei
quasi una forma sola.
Vrere
Cât suferi în aceste zile, despărțit?
și viață și moarte par să se-atingă, Marisa…
Și această străveche dorință
ce nicicând nu se stinge
cu trecerea anilor,
cum voi face cum voi face mâine?
Cine va ierta unui bătrân
tânăr încă străvechea râvnă?
La voglia
Quanto soffri in questi giorni, separato?
e vita e morte sembrano toccarsi, Marisa …
E questa voglia antica
che mai si spegne
col passare degli anni,
come farò come farò domani?
Chi di un vecchio ancora ragazzo
perdonerà l’antica brama?
Ascunzișul îi eliberează pe toți
Sare de la fereastră
vocea persoanelor,
lumea se reface sat,
aproape ar fi locul poveștii
unde frumoasa va adormi.
Și vrăjitoarea speră că nu se va trezi
că prințul de data asta
nu va sosi.
Însă moartea nu are putere
dacă spaima schimbă gustul
de a fura viața.
Într-o zi, o singură zi
cum era mai înainte
nu merită un minut din această
frumoasă plăcere de a rezista
și pentru un singur pumn de secunde
să învingi sfidarea
și să asculți vocea prințului:
ascunzișul îi eliberează pe toți!
Tana libera tutti
Sale dalle finestre
la voce delle persone,
il mondo torna paese,
quasi fosse il posto della favola
dove la bella s’addormenterà.
E la strega sogna che non si sveglierà
che il principe
questa volta non verrà.
Ma la morte non ha signoria
se la paura volge nel gusto
di rubare la vita.
Un giorno, un giorno solo
com’era prima
non vale un minuto di questo
bel piacere di resistere
e per una sola manciata di secondi
vincere la sfida
e ascoltare la voce del principe:
tana libera tutti!
Iubesc vântul
reînnoind Da vieții, dorind un Paște fericit
Iubesc vântul,
nu stă nicicând locului,
spre a împlini dorința
unui junghi ce nu durează.
Toată carnea sfârșește în memorie,
rămâne pe perne și paturi
gingașa formă ce fuge să se reîmbrace,
e deja departe spre a se contempla în vitrine,
a-și revărsa vrerea sa
de a aparține unei alte forme,
a ta,
ce încă nu știu
cât e de dulce la sărutat.
Dintr-o ilustrată din val di Magra
„adevăratele paradisuri sunt cele pierdute”
Proust
acesta e paradisul meu
Cândva, știu asta,
aici exista bucuria.
Aerul încă tremură de ea.
Încă nu s-a stins uimirea
văii
văzând-o într-o zi ducându-se.
Cu toții gândim… „Dacă m-aș putea întoarce”
În care timp ai dori,
tot în al tău? În cel dinainte?
În ce mă privește
aș dori viața nouă doar
într-un timp necunoscut ce va veni,
spre a nu pierde surpriza
a ceea ce se va întâmpla,
fără sufleur, fără scenariu,
întreagă câtă e de învățat,
cu punctuație încă
de semnalat, incultă și rebelă,
o viață în libertate,
de a instrui și reinventa,
în timp ce înaintează nesigură în viitor.
În bezna aceea aș săruta iarăși aceeași gură?
Dar când îmbrățișezi o femeie
care mai înainte a fost de alții,
iubiții săi nu vor reveni niciodată
s-o revendice,
mereu e întâia oară.
Tutti lo pensiamo … “Se potessi tornare”
In che tempo vorresti,
ancora nel tuo? in quello prima?
Per quel che mi spetta
vorrei la vita nuova solo
in un tempo sconosciuto che verrà,
per non perdere la sorpresa
di quel che capiterà,
senza suggeritore, nè copione,
tutta quanta da imparare,
con la punteggiatura ancora
da segnare, incolta e ribelle,
una vita in libertà,
da educare e reinventare,
mentre avanza incerta nel futuro.
In quel buio ribacerei la stessa bocca?
Ma quando si abbraccia una donna
che è stata d’altri prima,
i suoi amanti non tornano mai
a reclamarla,
è sempre la prima volta.
Iubitul
Versuri ce abia mi-au sosit, proaspeți, răniți ca noi toți în așteptare…
Căutam o carte și n-o găseam
ascunsă printre atâtea și totuși
o citisem cu plăcere,
tocmai mă pregăteam să renunț,
când iat-o apărând,
invizibile pe al doilea rând,
iat Orbirea de Saramago vorbindu-mi…
Trebuie să-nchizi ochii
și se deschid cei ai minții,
unde se-ntinde lumea
că întreagă se află în puține cuvinte.
Nu Dumnezeu a fost ce-a creat din beznă lumina
cu doar două cuvinte, fiat lux?
Astfel în trimiterea de la orbire la lumină,
traversând noaptea prietenă
se-așteaptă iubitul.
O muscă din Gravina
Vastă dorința lumii, nu lumea…
repropun versurile mele despre o muscă,
nu știu dacă o fi în mintea mea sau la o mie de kilometri de mine…
O muscă îmi invadează capul
caută o ieșire, căpiată
ia chipul tău drept al meu.
Explorează departele tău păr,
buzele tale,
sprâncenele tale,
apoi coboară pe vârful nasului tău
și tu deodată te freci,
la o mie de kilometri de mine.
Ai auzit-o,
ai auzit-o
că te roagă
să-i deschizi
capul tău.
Eu sunt
eu sunt
nu mă striviți,
ține-mă înăuntru,
nu mă face să mai zbor!
La mosca di Gravina
Vasto il desiderio del mondo, non il mondo …
ripropongo i miei versi s’ una mosca,
non so se sia nella mia mente o a mille chilometri da me …
Una mosca invade la mia testa
cerca un’uscita, ingannata
prende il tuo viso per il mio.
Esplora i tuoi lontani capelli,
le tue labbra,
le tue ciglia,
poi si abbassa sulla punta del tuo naso
e tu subito ti gratti,
a mille chilometri da me.
L’hai sentita,
l’hai sentita
che ti prega
che le apra
la tua testa.
Sono io,
sono io
non mi scacciare,
tienmi dentro,
non mi far volare più!
La trezire
În această imobilitate putem cel puțin în somn să călătorim,
să recuperăm această conștientă plăcere…
Mă trezesc și de cealaltă parte
a lumii se duc să doarmă.
Există mereu cineva în călătorie
spre a intra unde ies eu,
precum echipa de muzicanți
pe care am visat-o, din nord
în drum spre sud.
Abia de i-am salutat
dulceața limbii
m-a trădat:
eram țara unde erau
fericiți să se trezească
odată cu toate țările
adormite din această
jumătate a lumii.
Sunt o grămadă de vise
încă de utilizat
pentru lucrătorii de noapte,
un câmp de grâu
pentru cine în noaptea asta
a făcut pâine.
Al risveglio
in questa immobilità possiamo almeno nel sonno viaggiare,
recuperiamo questo consapevole piacere …
Mi sveglio e dall’altra parte
del mondo se ne vanno a dormire.
C’è sempre qualcuno in viaggio
per entrare dove sto uscendo,
come la compagnia di musicanti
che ho sognato, dal nord
in cammino verso il sud.
Appena li ho salutati
la dolcezza della lingua
mi ha tradito:
ero il paese dov’erano
felici di svegliarsi
insieme a tutti i paesi
addormentati di questa
metà del mondo.
Sono una cava di sogni
ancora da sfruttare
per i lavoratori della notte,
un campo di grano
per chi questa notte
ha fatto il pane.
În aceste zile oricât de mică întâmplare are o semnificație diferită,
trebuie să știi să citești mesajele pe care lucrurile le trimit…
În dimineața asta întâmplător
mi-am găsit cheia de la bicicletă,
n-am mai căutat-o de câteva zile,
mă chinuia acel gând,
dar pe neașteptate, într-o dimineață cu noroc
amintirea unui buzunar
unde putea fi s-a deschis.
Și era acolo așteptându-mă.
La fel va reveni o altă cheie
căreia i- am uitat numele
ca într-un cântec
din care rămâne ritmul
dar i-am pierdut cuvintele.
Nimic nu se pierde de nu ne întoarcem
într-o mai înaltă grămadă de memorie,
actul de iubire
ce evocă brusc cuvintele.
Cântă inima doar muzica,
însă apoi miracolul se întâmplă,
cuvinte și muzică revin să ne sărutăm.
*
In questi giorni ogni minimo accadimento ha un significato diverso, bisogna saper leggere i messaggi che le cose inviano …
Per caso questa mattina
ho ritrovato la chiave della bicicletta,
non la cercavo più da vari giorni,
mi molestava quel pensiero,
ma a un tratto, una mattina di grazia
la memoria d’una tasca
dove poteva essere s’ è accesa.
Ed era lì che mi aspettava.
Così tornerà un’altra chiave
di cui abbiamo scordato tutti il nome
come in una canzone
di cui resta il ritmo
ma abbiamo perduto le parole.
Nulla si perde se non per tornare
a una fitta più alta di memoria,
l’atto d’amore
che evoca all’improvviso le parole.
Canta in cuore solo la musica,
ma poi il miracolo avviene,
parole e musica tornano a baciarsi.
În singurătatea aceasta, ne stă alături și nu ne părăsește niciodată „Speranța”,
cum și memoria, „surioară” a speranței…
Speranța
Mai bine să nu chem pe nimeni,
să simt ecoul vocii sale
în mintea liberă,
unde animalul a fost fericit.
Camerele goale ale minții
cunosc aroma fericirii,
îngrijite grădini
în care în fiecare zi
răsar ramuri rebele
și tulbură ierburile mai înalte,
Dezordine apasă viorelele,
le salvează dorința
de a menține geometria
întâlnirii.
Așa viața mea e împăcare
între opuse vreri,
grădină ispitităâ
ce visează deșertul.
La speranza
In questa solitudine, ci sta accanto e non ci abbandona mai “La speranza”, come la memoria, sorella della speranza …
Meglio non chiamare nessuno,
sentire l’eco della sua voce
dentro la mente libera,
splendida conchiglia morta
dove l’animale fu felice.
Le camere vuote della mente
sanno l’odore della felicità,
asettici giardini
dove ogni giorno la memoria
spunta rami ribelli
e tormenta le erbe più alte.
Disordine preme le aiole,
le salva il desiderio
di mantenere la geometria
dell’incontro.
Così la mia vita è tregua
fra opposte volontà,
giardino tentato
che sogna il deserto.
Ascetul
Oprirea, probă generală a alteua, ne va face să reîntemeiem viața…
Aici sus, ascetul cu capul
în cer și picioarele pe pământ,
puțin câte puțin uit urcușul,
faptul de a nu face nimic al meu
e mereu cea mai ușoară cenușă
din zilele pe care abia le simt
printre degete, pulbere
ce lasă fluturii
dacă îi încătușează în mână,
o făină de aur ce dăruiește
puterea de a zbura.
Să caut era nevoie mai întâi
de această împărăție a cerurilor.
Lo stilita
La fermata, prova generale dell’ altra, ci farà rifondare la vita …
Quassù, stilita dalla testa
in cielo e i piedi sulla terra,
a poco a poco dimentico la salita,
il mio non fare nulla
è sempre più leggera cenere
dei giorni che appena sento
fra le dita, polvere
che lasciano le farfalle
se le imprigioni nella mano,
una farina d’oro che dona
la forza di volare.
Cercare dovevo prima
questo regno dei cieli.
Stejarul de la Tricase
(în fața secularului stejar de la Tricase, în Puglia, foto făcută de Alessandro Turco)
A rămâne acasă,
dar care e casa noastră?
cea din cărămidă?
ori mintea, sufletul, spiritul,
casa ce mereu are nume diferite…
Cineva trimite un mesaj,
încercăm să-l citim
în pauza când se oprește cursa.
Virus e otrăvitor,
un pic de moarte în viață,
să lecuiască rădăcinile
vieții bolnave.
La quercia di Tricase
(davanti alla secolare quercia di Tricase, nelle Puglie, foto scattata da Alessandro Turco)
Restare a casa,
ma qual è la nostra casa?
quella di mattoni?
o la mente, l’anima, lo spirito,
la casa che ha sempre nomi diversi …
Qualcuno manda un messaggio,
cerchiamo di leggerlo
intanto che si ferma la corsa.
Virus è veleno,
un po’ di morte nella vita,
a risanare le radici
della vita malata.
*
Abia citit Fahrenheit rai tre, „E încă vară”, imn vieții
în tendință opusă în acest, imn veri ce ne va elbera de rău!
E vară încă, mierea
luminii îmi decantează viața
cutremurată pe marginea fericirii,
ispitită să se oprească așa
sfârșită și nesfârșită
dar infinit iubită.
Oh aș repeta totul,
cuvânt cu cuvânt,
mângâiere cu mângâiere,
eroare cu eroare,
însă prea blânda vină
de a-ți cere mereu
și a nu aștepta niciodată,
tulburare a mea de a te crede oricând
fără a învăța nicicând.
Că masca ta nu cade încă
e rugăciunea la Dumnezeu, în seara asta.
*
Appena letta Fahrenheit rai 3, “E’ ancora estate”, inno alla vita in controtendenza al momento, inno all’estate che ci libererà dal male !
E’ ancora estate, il miele
della luce distilla la mia vita
tremante sull’orlo della felicità,
tentata di fermarsi così
finita e non finita
ma all’infinito amata.
Oh ripeterei tutto,
parola per parola,
carezza per carezza,
errore per errore,
mia tenerissima colpa
di chiederti sempre
e non attendere mai,
mio tormento di crederti ogni volta
senza imparare mai.
Che la tua maschera non cada ancora
è la preghiera a Dio, questa sera.
*
(Abia scrisă, gândind la ce ne înspăimântă)
Nu e sfârșitul lumii,
al nostru e o dramă fără final.
Un adevăr se cunoaște
prin semne, bănuieli, spaime
nu se bea dintr-o răsuflare.
Dacă am angajat milenii
să ajungem până aici,acum tre
un pas o dată,
o zi o dată,
înseamnă că trebuia să ajungem
și că forțele s-au întărit
spre a-l învinge împreună răul,
nu anul trecut, nu luna trecută,
ci acum trebuia să se întâmple,
nu cu o clipă în urmă
Și cei ce-au murit
ca și cei ce trebuie încă să se nască,
ne dăruiesc absența lor,
ei n-au scos-o la capăt.
da UN GIORNO SENZA SERA / din O ZI FĂRĂ SEARĂ. Milano, La nave di Teseo, 2018.
