Bloc/Notes

Opriţi Istoria: cobor la prima!   George Popescu   Sentimentul unei schimbări de paradigmă, Citeşte

LA GIORNATA MONDIALE DELLA POESIA

ZIUA MONDIALĂ A POEZIEI   Alberto Arbasino   PIEȚE ALE ITALIEI   Ah, brava societate civică...   Însă Citeşte

MARTA VESPA

Marta Vespa (ITALIA)   da Il penultimo treno della sera, NOR editore, Citeşte

FRANCESCO DE GIROLAMO

Francesco De Girolamo curățat de amăgiri, într-o fragilă durere ca atunci Citeşte

ROBERTO PAZZI - POEZII / POESIE

ROBERTO PAZZI   Veșnic în așteptarea fericirii     Scriitor prolific și foarte activ, nu Citeşte

FRANCESCO MUZZIOLI

FRANCESCO MUZZIOLI     Nato a Roma nel 1949. Si è laureato in Citeşte

Per Eugenia Serafini

Sguardo a Oriente Piccolo omaggio a Eugenia Serafini   La tigre bianca   Non l’ho Citeşte

ENZO SANTESE

ENZO SANTESE   FESTA SARA’ - Risorgerà forse la corolla dei girasoli ormai la luce Citeşte

ROBERTO PAZZI

Roberto Pazzi Poeme din O ZI FĂRĂ SEARĂ Cu o introducere și Citeşte

MARCO PALLADINI

MARCO PALLADINI     Nato a Roma, scrittore e poeta attivo dagli anni Citeşte

PAOLO GUZZI, POESIE - POEZII

PAOLO GUZZI   Paolo Guzzi, nato a Roma (1940). Vive a Roma Citeşte

MICHELE FIANCO Nel magma di una irrecusabile intimità

MICHELE FIANCO         Nato a Roma nel 1968. Si occupa di comunicazione istituzionale Citeşte

SANDRO SPROCCATI

SANDRO SPROCCATI         Nato a Ferrara nel 1954; è un poeta, teorico Citeşte

Franco Falasca

Franco Falasca 9 October 2020 Autor George Popescu FRANCO FALASCA   L’arcano rispecchiarsi del linguaggio in Citeşte

Franco Fallasca

FRANCO FALLASCA   L’arcano rispecchiarsi del linguaggio in sé stesso     Nato a Civita Citeşte

Claudia Mandi: cronică plastică

Claudia Mandi: În-chipu(i)ri cromatice în resuscitarea artistică a romanității antice (Repere revelatorii Citeşte

Milo De Angelis

Milo De Angelis Dalla raccolta „Alta sorveglianza” /   Din culegerea „Înaltă supraveghere”   „Surâse, Citeşte

Mario Costantini, Ploaia

Ploaia   Ascultă ploaia cade în șiroaie   Pământu-i pregătit și-i de trebuință   Cât asfalt totuși și cât Citeşte

“Bucătăresele” lui Lenin

Restitui aici un articol publicat cu exact 21 de ani Citeşte

Mihai Șora - Dialogul generalizat sau încercare de a raționaliza i-realul

Dacă veritabilul act filosofic nu e (pro­babil) sinuciderea, cum cutezase Citeşte

ROBERTO PAZZI – POEZII / POESIE

24 October 2020
Autor

ROBERTO PAZZI

 

Veșnic în așteptarea fericirii

 

 

Scriitor prolific și foarte activ, nu doar ca poet, prozator (autor al unor multe, faimoase și premiati romane, câștigător al unor diverse și numeroase premii literare, Roberto Pazzi, locuitor al iubitei sale Ferrara, nu recuză nicio formă de scriitură, nici măcar intervențiile publice, în aule, în diverse întâlniri culturale, în tv ecc.

Ne-am cunoscut cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, chiar în orașul meu, la Craiova, unde sosea într-un proiect universitar, dintr-o inițiativă a profesorului piemontez Renzo Pavese, dar în acei ani titular la Università per stranieri din Perugia. Cu el se afla și brava scriitoare Carmen Covito și am organizat, cu toții, interesante întâlniri cu publicul, în special cu studenții mei. Și mai mult foarte utile dezbateri despre literatură, dar și despre o largă gamă de subiecte privind lumea, prezentul încă nu atât de fastidioase ca azi.

I-am tradus ceva mai târziu o culegere de poezii, din păcate deja realizată de un coleg al meu italienist de la Cluj.

Pe urmă ne-am revăzut la Penne cu prilejul Premiului Internațional de literatura la care făcea pate din juriul tehnic, însă am schimbat puține fraze, ocupați cum eram fiecare cu diverse sarcini. Mi-ar fi plăcut să traduc vreunul din romanele sale, însă nu mă consider, în afară de un cititor fervent, un traducător de proză, ci mai mult un poet și un eseist, pentru scriitura narativă.

Am citit unele din romanele sale și am evaluat nu doar diversitatea și acuratețea scriiturii, ci și capacitatea sa de a se mișca cu ușurință și o curioasă îndemânare (fruct al unei informări asupra aproape tuturor aspectelor mai mult ori mai puțin utilizabile). Și din acest motiv m-am oprit mai mult asupra poeziei, aprofundând și în confruntare cu linia evolutivă a poeziei italiene și cu experiențele contemporanilor.

Nu știu dacă ar trebui spus că poezia ar putea fi genul predilect al lui Roberto Pazzi, pornind de-ea dreptul de la debutul din 973 cu Experiențe anterioare, continuând cu alte două volume (Versi occidentali, 1976, și Il re, le parole, din 1980), până la debutul narativ cu Cercando l`Imperatore, din 1985). dar rămâne cert că a continuat și cu versuri, de la Calma di vento, 1987, Il filo delle bugie, 1994 (volumul pe care îl tradusesem și a rămas nepublicat), La gravità dei corpi, 1998, Talismani, 2003, Felicità di perdersi, 2013 și  recenta Un giorno senza sera, din care am pescuit poeziile aici traduse.

Ca poet a câștigat și Premiul Montale, cu Calma di vento, în 1085 și a fost tradus în diferite limbi.

 

 

Dincolo de tăcerea ca emblemă istorică și geografică proprie orașului în are locuiește, Ferarra (a lui Ariosto, Tasso, a lui Bassani și Antonioni, pentru care De Chirico a realizat o transfigurare  metafizică (și chiar Pazzi o descrie ca atare: Azi e a mea întreg / acest oraș al tăcerii, / înalt, pe bancurile de zăpadă la ferestre, / Ferrara e camera mea de dormit), Pazzi manifestă un mare interes și pentru locuri cunoscute ori necunoscute, acestea din urmă fruct al unei îmbelșugate imaginații interferată cu o fantezie care, după opinia mea, constituie drept nodul esențial al întregii sale creații.

Scriind de copil, descoperă propriu-zis iubirea și poate și dispoziția pentru poezie în liceu, cu Montale, cu care a deprins să simtă poezia, cum susține într-un interviu. Totuși, momentul, poate crucial, a fost întâlnirea, la numai 14 ani, cu Vittorio Sereni ce îl determină să publice într-o revistă la 16 an și de aceea îl considera și îl consideră încă părintele său spiritual. Cu cunoscuta sa dispoziție de a ajuta, susține, publica și prezenta pe alții, în special tineri, poeți, același Sereni îl introduce în lumea literară, la vârsta de 23 de ani.

 

ROBERTO PAZZI

 

Sempre in attesa della felicità

 

 

Scrittore prolifico e molto attivo, non solo come poeta, narratore (autore di molti, famosi e premiati romanzi, vincitore di vari e molti premi letterari, Roberto Pazzi, abitante nella sua amata Ferrara, non recusa alcuna forma di scrittura, nemmeno gli interventi pubblici, in aule, in diversi incontri culturali, in tv. etc.

Ci siamo conosciuti più de venti anni fa, proprio nella mia città, Craiova, dove arrivava in un progetto universitario e culturale, da una iniziativa del professore Renzo Pavese, piemontese, ma in quegli anni titolare all’università per Stranieri di Perugia. Con loro era anche la brava scrittrice Carmen Covito e abbiamo svolto, in tutti, interessanti incontri col pubblico, specie con i miei studenti universitari. E perlopiù utilissimi liberi dibattiti sulla letteratura, ma anche su una larga gamma di argomenti riguardanti il mondo, il presente ancor non così ingombrante come oggi.

Gli ho tradotto più tardi una sua raccolta di poesie, purtroppo già fatta da un mio collega italianista di Cluj.

Poi ci siamo riveduti a Penne in occasione del Premio Internazionale di letteratura al quale faceva parte della giuria tecnica, ma abbiamo scambiato poche frasi, occupati com’eravamo ognuno con impegni diversi. Mi era piaciuto di tradurre qualche suo romanzo, ma non mi considero, eccetto un lettore fervente, ma più un poeta e un saggista senza una vocazione per la scrittura narrativa.

Ho letto invece alcuni dei suoi romanzi e ho valutato non soltanto la diversità e la accuratezza della scrittura, bensì la sua capacità muoversi con facilità e curioso addestramento (frutto dell’informarsi su quasi tutti aspetti più o meno utilizzabili). Ed è per questo mi son fermato più sulla sua poesia, approfondendola e anche in confronto con la linea evolutiva della poesia italiana e con le esperienze dei contemporanei.

Non so se si debba dire che sia la poesia il genere prediletto di Roberto Pazzi, a partire semplicemente dal debutto del 1973, con Esperienze anteriore, continuare con altre due raccolte (“Versi occidentali”, 1976 e “Il re, le parole”, del 1980), fino al debutto in narrativa con “Cercando l’Imperatore” del 1985), ma resta sicuro che ha continuato anche con versi, da “Calma di vento”, 1987, “Il filo delle bugie”, 1994 (il volume che io l’avevo tradotto ed è rimasto fuori stampa), “La gravità dei corpi”, 1998, “Talismani”, 2003, “Felicità di perdersi”, 2013 e la recente “Un giorno senza sera”, da cui ho ripescato le poesie qui tradotte.

Come poeta ha vinto anche il Premio Montale, con “Calma di vento”, nel 1985, ed è stato tradotto in varie lingue.

 

Oltre il silenzio come emblema storica e geografica propria alla città dove abita, Ferrara (di Ariosto, Tasso, di Bassani e di Antonioni, di cui De Chirico ha fatto una trasfigurazione metafisica (e anche Pazzi la descrive tale: Oggi è tutta mia / questa città del silenzio, / alta, sui banchi di neve alle finestre, / Ferrara è la mia camera da letto), Pazzi manifesta un gran interesse anche per luoghi noti o ignoti, questi ultimi frutto di una abbondante immaginazione interferita con un fantasia che, a mio avviso, sta per l’essenziale nodo di tutta sua creazione.

Scrivendo da bambino, scopre propriamente l’amore e forse anche la disposizione per la poesia nel liceo, con Montale, con il quale ha imparato a sentire la poesia, come sostiene in una intervista. Però, il momento, forse cruciale, fu l’incontro, a soli 14 anni, con Vittorio Sereni, che lo faccia pubblicare su una rivista a 16 anni e per questo l’avevo e l’ho ancora considerato il suo padre spirituale. Con la sua nota disposizione ad aiutare, sostenere, pubblicare e presentare altri, specie giovani, poeti, lo stesso Sereni l’ho introduce nel mondo letterario, all’età di 23 anni.

 

 

 

Veșnicia ierbii

 

Se spune că bătrânilor

memoria se-ntoarce

la trecutul îndepărtat,

confundând prezentul cu absența,

revăd filmul de unde intraseră,

nu atât ceasul cât viziunea

devine matematică exactă.

Adevărul e că le-ncolțește

veșnicia în cap,

un altoi rebel ce sparge

fațadele străvechilor palate

și devine un copăcel,

cu frunzele sale acoperă

veacuri și bușteni.

Și dacă trecătorii nu vor rămâne atenți

memoria se va ruina în ei

făcută din veșnică piatră.

 

17 septembrie, la 17,45

 

L’eternità dell’erba

 

 

Dicono che ai vecchi

la memoria torna

al passato remoto,

confondono il presente con l’assenza,

rivedono il film da dove erano entrati,

come usava una volta al cinema entrare,

non più ora che la visione

è fatta matematica esatta.

La verità è che gli spunta

l’eternità nella testa,

un rametto ribelle che spacca

la facciata dei palazzi antichi

e diventa un alberello,

con le sue fronde copre

i secoli e gli stili.

E se i passanti non staranno ben attenti

la memoria rovinerà addosso

fatta di pietra eterna.

 

17 septembrie la 17:45  ·

 

În grădina universității

 

Angajat încă în lume

privesc studenții umblând

solitar în mijlocul atâtora,

căutând formele ce-mi dau iubire

tinereții și surâsului

predat viitorului așteptat

însă e duios a-l revărsa pe-al meu

în al lor și a porni în călătoria

abia începută pentru câteva clipe

uitând cine sunt

mimetizând cu cel ce se schimbă,

urmărind mintea tânără

ce privește și se distrage iute

din cartea sa pentru o fantezie

îndepărtată ce-o odihnește,

sedusă de nimic

doar mâine stăpână

peste tot ce va fi pierdut,

în așteptarea fericirii

o întâlnire amânată mereu

de teama confruntării

cu cine nu a așteptat

și a furat-o fără să plătească

și și-a băut-o fără lăsa din ea

deoparte o sorbitură.

Gustul îl simt în gură

al strugurelui aurit

ce nu se mai culege din balcon,

până la Crăciun

și va fi un picur al unei alte veri pierdute.

 

Nel giardino dell’università

 

Ancora in carico al mondo

guardo gli studenti camminare

solitario in mezzo a tanti,

cercando le forme che m’ innamorano

la giovinezza e il sorriso

arreso al futuro che avevo

ma è dolce riversare il mio

nel loro e imbarcarmi nel viaggio

appena iniziato per qualche istante

dimenticare chi sono

mimetizzarmi con quel che muta,

inseguire la mente giovane

che guarda e si distrae subito

dal suo libro per una fantasia

lontana che la riposa,

sedotta dal niente

soltanto domani padrona

del tutto che avrà perduto,

in attesa della felicità

un incontro rinviato sempre

per paura del confronto

con chi non ha aspettato

e l’ ha rubata senza pagarla

e se l’è bevuta senza lasciarne

da parte un solo sorso.

Il sapore ho in bocca

dell’ uva dorata

che non si coglie più dal pergolo,

la si lascia a maturare

fino a Natale

e sarà un sorso di un’altra estate perduta.

 

Odă văzduhului

scrisă în zilele de repaus, atunci când toți aleargă spre aceeași viață

de mai înainte, cine știe dacă îi vom compătimi?

 

 

Și totuși și această tăcere se va sfârși,

astfel valul îndrăgostit

moare extenuat pe țărm.

Și totuși vom pierde albele zile

în care nimeni nu vinde lucruri

iar lucrurile sunt,

gingașe, inocente,

nu știu cât îs de frumoase.

În cer întors să strălucească

soarele mângâie pământul,

păsările brăzdează azuru,

văzduhul nu-l mai deranjează

Inimitabilă viața se reînnoiește,

în fiece dimineață se deschid ochii

și carnea pe care n-o mai chinuim

strigă strigă

astfel iubește un zeu.

Trebuie să învățăm încă văzduhul,

astfel peștii în junghiuri de memorie

amintesc cerul în fund de mare.

 

 

 

 

Ode all’aria.

scritta nei giorni della serrata. Ora che si riapre, ora che

tutti corrono alla stessa vita di prima, chissà se li rimpiangeremo ?

 

E pure anche questo silenzio finirà,

così l’onda innamorata

muore stremata sulla riva.

E pure perderemo i giorni bianchi

dove nessuno vende più le cose

e le cose sono,

tenere, innocenti,

non sanno quanto belle.

In cielo tornato a splendere

il sole accarezza la terra,

gli uccelli solcano l’azzurro,

l’aria non li stecchisce più.

Inimitabile la vita si rinnova,

ogni mattina si aprono gli occhi

e la carne che

ricordano il cielo in fondo al mare.

 

Din volumul Un giorno senza sera / O zi fără seară, La Nave di Teseo, 2019.

 

Iubite umbre

 

Mă privesc iubitele umbre

fugărind iubirea

în carnea ultimilor ani,

stau acolo neclintite,

complici ai mei încă.

Ah, de-aș putea să le spun ce simt

așa de părăsit de tinerețe,

pe plaja unde-am rămas

ca o frumoasă scoică goală…

Dacă viața a fost doar așteptare

sosește da, sosește ceasul cu-adevărat

de o risipi pe toată

rupând pușculița

unde cade moneda

fericire mereu amânată,

mereu pusă deoparte

spre a mă bucura de ea într-o bună zi.

Da, a sosit ceasul de a alunga spaima,

și o i-o spune și azi,

că nu mai e nimic înăuntru,

ce mult iubesc viața,

iubite umbre.

 

 

Amate ombre

 

Le amate ombre mi guardano

inseguire l’amore

nella carne degli ultimi anni,

se ne stanno zitte zitte,

ancora mie complici.

Ah, poter dir loro cosa provo

così abbandonato dalla giovinezza,

sulla spiaggia dove sono rimasto

come una bella conchiglia vuota …

Se la vita fu solo attesa

viene sì, viene davvero l’ora

di spendersela tutta

rompendo il salvadanaio

dove cadeva la moneta

felicità sempre rinviata,

sempre messa da parte

per godersela tutta un bel giorno.

Sì, è venuta l’ora di sperperare la paura,

e dirvelo anche oggi,

che non c’è più niente dentro,

quanto amo la vita,

amate ombre.

 

 

 

Poezia apocalipsă a fiecărei clipe

 

Lumea visa să se oprească

să întrerupă galopul spre nimic,

era visul ce voiai să-mi povestești

dar n-ai reușit, te simțeai rău,

ai zis sunt doar obosită

ți-l voi spune mâine.

De-acum nesfârșită-i promisiunea,

acum știu că te grăbeai, Emilia,

aproape murind voiai să ajuți

lumea să se oprească

mai înainte ca nici măcar a poposi

n-ar fi reușit,

fiindcă în acea oprire temporală

există o iubire pentru viață așa de mare

încât să ardă cuvintele doar spunând-o.

iată de ce azi mulți vorbesc

despre ceea ce nu știu,

ce în schimb tu știai.

Și cei mulți ce nu știu ajută lumea.

cu spaima lor,

altceva nu au.

 

Poesia apocalisse di ogni istante

 

Il mondo sognava di fermarsi

d’interrompere il galoppo verso il nulla,

era il sogno che mi volevi raccontare

ma non ci sei riuscita, stavi male,

hai detto solo sono stanca

te lo dirò domani,

e non hai avuto quel domani,

E’ ormai infinita la promessa,

ora so che avevi fretta, Emilia,

quasi morendo volessi aiutare

il mondo a fermarsi

prima che nemmeno sostare

riuscisse più,

perchè in quel temporaneo fermo

c’è un amore per la vita così grande

da bruciare le parole per dirlo.

Ecco perchè oggi molti parlano

di quel che non sanno,

che invece tu sapevi,

E i molti che non sanno aiutano il mondo

con la loro paura,

non hanno altro.

 

 

 

Amnezie

 

Cineva șterge

ghipsul literelor,

pe tabla minții,

câte lucruri uit…

Însă amnezia e o obscură înțelepciune,

în vreun loc voi regăsi

formele pierdute

gata să mă slujească

precum cheile și valizele

prin case ce nu vor fi

chiliile mele și călătorii

ce nicicând nu le vor avea

neliniștea plecărilor mele.

 

 

L’amnesia

 

Qualcuno cancella

il gesso delle lettere

sulla lavagna della mente,

quante cose dimentico …

Ma l’amnesia è un’oscura sapienza,

in qualche luogo ritroverò

le forme perdute

pronte a servirmi

come chiavi e valigie

per case che non saranno

le mie celle e viaggi

che non avranno più

l’ansia delle mie partenze.

 

Simțurile

 

Niciodată nu știu cum te numești

ai un nume diferit

mereu mă confuzi

și mă faci să cred că sunt

o nouă prezență,

o altă dojană cu care

te ascunzi ca să-mi salvezi simțurile

încete spre a te recunoaște

iuți spre a te iubi.

Imediat îmi zic

că e veșnic veș nic,

apoi îmi joc veșnicia

acelor puține minute ale simțurilor mele

și înțeleg că tu ești încă

și eu sunt di  nou eu.

Într-una din aceste nopți

mă va ucide neștiind

imediat cine ești,

lentoarea mea se agravează

e fără speranță.

 

 

 

 

I sensi

 

Non so mai come ti chiami

hai un nome diverso

ogni volta mi confondi

e mi fai credere d’essere

una nuova presenza,

un’altra cautela con cui

ti nascondi per salvare i miei sensi

lenti a riconoscerti

rapidi ad amarti.

Subito mi dico

che è per sempre per sempre,

poi mi gioco l’eternità

di quei pochi minuti dei miei sensi

e capisco che sei ancora tu

ed io sono di nuovo io.

Una di questi notti

mi ucciderà non capire

subito chi sei,

la mia lentezza s’aggrava

è senza speranza.

 

 

Luminii Romei

 

Dorința de a pleca,

puterea de a rămâne,

imaginea lumii deschise

ce m-așteaptă,

timpul ce lipsește la întâlnire,

obsesia golului de reumplut

ce se liniștește,

numele morților din această noapte,

născuții încă fără nume,

linia ce mă desparte

de mulți ieri și mulți mâine,

mareea ce urcă și mi-atinge pieptul,

linia de coastă ce se schimbă,

știrile , roiurile de vorbe,

mintea, tabla murdară

de semne neșterse,

teatru unde visele

sunt și nu sunt risipite,

nesigur licăr ce la soare

se jenează și se stinge

și apoi se reaprinde.

Asta e un du-te-vino din adâncuri,

a luminii ce înnoiește foamea,

satură carnea și o reînalță,

o desparte de umbra

ce se prăvălise cu ea

aproape o singură formă.

 

Alla luce di Roma

 

La voglia di partire,

la forza di rimanere,

l’immagine del mondo aperta

che m’aspetta,

il tempo che manca all’incontro,

l’ossessione del vuoto da riempire

che si placa,

i nomi dei morti questa notte,

i nati ancora senza nome,

la linea che mi separa

da molti ieri e domani,

la marea che sale e m’arriva al petto,

la linea di costa che muta,

le notizie,lo sciame di parole,

la mente, lavagna sporca

di segni non cancellati,

teatro dove i sogni

sono e non sono sfumati,

incerto lume che al sole

s’offende e si spegne

e poi si riaccende.

Questo va e vieni dagli inferi,

della luce rinnova la fame,

nutre la carne e la rialza,

la separa dall’ombra

che s’era giaciuta con lei

quasi una forma sola.

 

Vrere

Cât suferi în aceste zile, despărțit?

și viață și moarte par să se-atingă, Marisa…

 

Și această străveche dorință

ce nicicând nu se stinge

cu trecerea anilor,

cum voi face cum voi face mâine?

Cine va ierta unui bătrân

tânăr încă străvechea râvnă?

 

La voglia

 

Quanto soffri in questi giorni, separato?

e vita e morte sembrano toccarsi, Marisa … 

 

E questa voglia antica

che mai si spegne

col passare degli anni,

come farò come farò domani?

Chi di un vecchio ancora ragazzo

perdonerà l’antica brama?

 

 

Ascunzișul îi eliberează pe toți

 

Sare de la fereastră

vocea persoanelor,

lumea se reface sat,

aproape ar fi locul poveștii

unde frumoasa va adormi.

Și vrăjitoarea speră că nu se va trezi

că prințul de data asta

nu va sosi.

Însă moartea nu are putere

dacă spaima schimbă gustul

de a fura viața.

Într-o zi, o singură zi

cum era mai înainte

nu merită un minut din această

frumoasă plăcere de a rezista

și pentru un singur pumn de secunde

să învingi sfidarea

și să asculți vocea prințului:

ascunzișul îi eliberează pe toți!

 

Tana libera tutti

 

Sale dalle finestre

la voce delle persone,

il mondo torna paese,

quasi fosse il posto della favola

dove la bella s’addormenterà.

E la strega sogna che non si sveglierà

che il principe

questa volta non verrà.

Ma la morte non ha signoria

se la paura volge nel gusto

di rubare la vita.

Un giorno, un giorno solo

com’era prima

non vale un minuto di questo

bel piacere di resistere

e per una sola manciata di secondi

vincere la sfida

e ascoltare la voce del principe:

tana libera tutti!

 

 

Iubesc vântul

reînnoind Da vieții, dorind un Paște fericit

 

Iubesc vântul,

nu stă nicicând locului,

spre a împlini dorința

unui junghi ce nu durează.

Toată carnea sfârșește în memorie,

rămâne pe perne și paturi

gingașa formă ce fuge să se reîmbrace,

e deja departe spre a se contempla în vitrine,

a-și revărsa vrerea sa

de a aparține unei alte forme,

a ta,

ce încă nu știu

cât e de dulce la sărutat.

 

Dintr-o ilustrată din val di Magra

„adevăratele paradisuri sunt cele pierdute”

Proust

acesta e paradisul meu

Cândva, știu asta,

aici exista bucuria.

Aerul încă tremură de ea.

Încă nu s-a stins uimirea

văii

văzând-o într-o zi ducându-se.

 

Cu toții gândim… „Dacă m-aș putea întoarce”

 

În care timp ai dori,

tot în al tău? În cel dinainte?

În ce mă privește

aș dori viața nouă doar

într-un timp necunoscut ce va veni,

spre a nu pierde surpriza

a ceea ce se va întâmpla,

fără sufleur, fără scenariu,

întreagă câtă e de învățat,

cu punctuație încă

de semnalat, incultă și rebelă,

o viață în libertate,

de a instrui și reinventa,

în timp ce înaintează nesigură în viitor.

În bezna aceea aș săruta iarăși aceeași gură?

Dar când îmbrățișezi o femeie

care mai înainte a fost de alții,

iubiții săi nu vor reveni niciodată

s-o revendice,

mereu e întâia oară.

 

 

Tutti lo pensiamo … “Se potessi tornare”

 

In che tempo vorresti,

ancora nel tuo? in quello prima?

Per quel che mi spetta

vorrei la vita nuova solo

in un tempo sconosciuto che verrà,

per non perdere la sorpresa

di quel che capiterà,

senza suggeritore, nè copione,

tutta quanta da imparare,

con la punteggiatura ancora

da segnare, incolta e ribelle,

una vita in libertà,

da educare e reinventare,

mentre avanza incerta nel futuro.

In quel buio ribacerei la stessa bocca?

Ma quando si abbraccia una donna

che è stata d’altri prima,

i suoi amanti non tornano mai

a reclamarla,

è sempre la prima volta.

 

 

 

 

Iubitul

Versuri ce abia mi-au sosit, proaspeți, răniți ca noi toți în așteptare…

 

Căutam o carte și n-o găseam

ascunsă printre atâtea și totuși

o citisem cu plăcere,

tocmai mă pregăteam să renunț,

când iat-o apărând,

invizibile pe al doilea rând,

iat Orbirea de Saramago vorbindu-mi…

Trebuie să-nchizi ochii

și se deschid cei ai minții,

unde se-ntinde lumea

că întreagă se află în puține cuvinte.

Nu Dumnezeu a fost ce-a creat din beznă lumina

cu doar două cuvinte, fiat lux?

Astfel în trimiterea de la orbire la lumină,

traversând noaptea prietenă

se-așteaptă iubitul.

 

O muscă din Gravina

 

Vastă dorința lumii, nu lumea…

repropun versurile mele despre o muscă,

nu știu dacă o fi în mintea mea sau la o mie de kilometri de  mine…

 

O muscă îmi invadează capul

caută o ieșire, căpiată

ia chipul tău drept al meu.

Explorează departele tău păr,

buzele tale,

sprâncenele tale,

apoi coboară pe vârful nasului tău

și tu deodată te freci,

la o mie de kilometri de mine.

Ai auzit-o,

ai auzit-o

că te roagă

să-i deschizi

capul tău.

Eu sunt

eu sunt

nu mă striviți,

ține-mă înăuntru,

nu mă face să mai zbor!

 

 

La mosca di Gravina

 

 

Vasto il desiderio del mondo, non il mondo …

ripropongo i miei versi s’ una mosca,

non so se sia nella mia mente o a mille chilometri da me …

 

Una mosca invade la mia testa

cerca un’uscita, ingannata

prende il tuo viso per il mio.

Esplora i tuoi lontani capelli,

le tue labbra,

le tue ciglia,

poi si abbassa sulla punta del tuo naso

e tu subito ti gratti,

a mille chilometri da me.

L’hai sentita,

l’hai sentita

che ti prega

che le apra

la tua testa.

Sono io,

sono io

non mi scacciare,

tienmi dentro,

non mi far volare più!

 

La trezire

 

 

În această imobilitate putem cel puțin în somn să călătorim,

să recuperăm această conștientă plăcere…

 

Mă trezesc și de cealaltă parte

a lumii se duc să doarmă.

Există mereu cineva în călătorie

spre a intra unde ies eu,

precum echipa de muzicanți

pe care am visat-o, din nord

în drum spre sud.

Abia de i-am salutat

dulceața limbii

m-a trădat:

eram țara unde erau

fericiți să se trezească

odată cu toate țările

adormite din această

jumătate a lumii.

Sunt o grămadă de vise

încă de utilizat

pentru lucrătorii de noapte,

un câmp de grâu

pentru cine în noaptea asta

a făcut pâine.

 

Al risveglio

in questa immobilità possiamo almeno nel sonno viaggiare,

recuperiamo questo consapevole piacere  …

 

Mi sveglio e dall’altra parte

del mondo se ne vanno a dormire.

C’è sempre qualcuno in viaggio

per entrare dove sto uscendo,

come la compagnia di musicanti

che ho sognato, dal nord

in cammino verso il sud.

Appena li ho salutati

la dolcezza della lingua

mi ha tradito:

ero il paese dov’erano

felici di svegliarsi

insieme a tutti i paesi

addormentati di questa

metà del mondo.

Sono una cava di sogni

ancora da sfruttare

per i lavoratori della notte,

un campo di grano

per chi questa notte

ha fatto il pane.

 

 

 

 

În aceste zile oricât de mică întâmplare are o semnificație diferită,

trebuie să știi să citești mesajele pe care lucrurile le trimit…

 

 

În dimineața asta întâmplător

mi-am găsit cheia de la bicicletă,

n-am mai căutat-o de câteva zile,

mă chinuia acel gând,

dar pe neașteptate, într-o dimineață cu noroc

amintirea unui buzunar

unde putea fi s-a deschis.

Și era acolo așteptându-mă.

La fel va reveni o altă cheie

căreia i- am uitat numele

ca într-un cântec

din care rămâne ritmul

dar i-am pierdut cuvintele.

Nimic nu se pierde de nu ne întoarcem

într-o mai înaltă grămadă de memorie,

actul de iubire

ce evocă brusc cuvintele.

Cântă inima doar muzica,

însă apoi miracolul se întâmplă,

cuvinte și muzică revin să ne sărutăm.

 

*

 

In questi giorni ogni minimo accadimento ha un significato diverso, bisogna saper leggere i messaggi che le cose inviano …

 

Per caso questa mattina

ho ritrovato la chiave della bicicletta,

non la cercavo più da vari giorni,

mi molestava quel pensiero,

ma a un tratto, una mattina di grazia

la memoria d’una tasca

dove poteva essere s’ è accesa.

Ed era lì che mi aspettava.

Così tornerà un’altra chiave

di cui abbiamo scordato tutti il nome

come in una canzone

di cui resta il ritmo

ma abbiamo perduto le parole.

Nulla si perde se non per tornare

a una fitta più alta di memoria,

l’atto d’amore

che evoca all’improvviso le parole.

Canta in cuore solo la musica,

ma poi il miracolo avviene,

parole e musica tornano a baciarsi.

 

 

 

În singurătatea aceasta, ne stă alături și nu ne părăsește niciodată „Speranța”,

cum și memoria, „surioară” a speranței…

 

 

Speranța

 

Mai bine să nu chem pe nimeni,

să simt ecoul vocii sale

în mintea liberă,

unde animalul a fost fericit.

Camerele goale ale minții

cunosc aroma fericirii,

îngrijite grădini

în care în fiecare zi

răsar ramuri rebele

și tulbură ierburile mai înalte,

Dezordine apasă viorelele,

le salvează dorința

de a menține geometria

întâlnirii.

Așa viața mea e împăcare

între opuse  vreri,

grădină ispitităâ

ce visează deșertul.

 

La speranza

 

In questa solitudine, ci sta accanto e non ci abbandona mai  “La speranza”, come la memoria, sorella della speranza … 

 

Meglio non chiamare nessuno,

sentire l’eco della sua voce

dentro la mente libera,

splendida conchiglia morta

dove l’animale fu felice.

Le camere vuote della mente

sanno l’odore della felicità,

asettici giardini

dove ogni giorno la memoria

spunta rami ribelli

e tormenta le erbe più alte.

Disordine preme le aiole,

le salva il desiderio

di mantenere la geometria

dell’incontro.

Così la mia vita è tregua

fra opposte volontà,

giardino tentato

che sogna il deserto.

 

 

Ascetul

 

Oprirea, probă generală a alteua, ne va face să reîntemeiem viața…

 

Aici sus, ascetul cu capul

în cer și picioarele pe pământ,

puțin câte puțin uit urcușul,

faptul de a nu face nimic al meu

e mereu cea mai ușoară cenușă

din zilele pe care abia le simt

printre degete, pulbere

ce lasă fluturii

dacă îi încătușează în mână,

o făină de aur ce dăruiește

puterea de a zbura.

Să caut era nevoie mai întâi

de această împărăție a cerurilor.

 

Lo stilita

 

La fermata, prova generale dell’ altra, ci farà rifondare la vita …

 

Quassù, stilita dalla testa

in cielo e i piedi sulla terra,

a poco a poco dimentico la salita,

il mio non fare nulla

è sempre più leggera cenere

dei giorni che appena sento

fra le dita, polvere

che lasciano le farfalle

se le imprigioni nella mano,

una farina d’oro che dona

la forza di volare.

Cercare dovevo prima

questo regno dei cieli.

 

Stejarul de la Tricase

 

(în fața secularului stejar de la Tricase, în Puglia, foto făcută de Alessandro Turco)

 

A rămâne acasă,

dar care e casa noastră?

cea din cărămidă?

ori mintea, sufletul, spiritul,

casa ce mereu are nume diferite…

Cineva trimite un mesaj,

încercăm să-l citim

în pauza când se oprește cursa.

Virus e otrăvitor,

un pic de moarte în viață,

să lecuiască rădăcinile

vieții bolnave.

 

La quercia di Tricase

 

(davanti alla secolare quercia di Tricase, nelle Puglie, foto scattata da Alessandro Turco)

 

Restare a casa,

ma qual è la nostra casa?

quella di mattoni?

o la mente, l’anima, lo spirito,

la casa che ha sempre nomi diversi …

Qualcuno manda un messaggio,

cerchiamo di leggerlo

intanto che si ferma la corsa.

Virus è veleno,

un po’ di morte nella vita,

a risanare le radici

della vita malata.

 

*

Abia citit Fahrenheit rai tre, „E încă vară”, imn vieții

în tendință opusă în acest, imn veri ce ne va elbera de rău!

 

 

E vară încă, mierea

luminii îmi decantează viața

cutremurată pe marginea fericirii,

ispitită să se oprească așa

sfârșită și nesfârșită

dar infinit iubită.

Oh aș repeta totul,

cuvânt cu cuvânt,

mângâiere cu mângâiere,

eroare cu eroare,

însă prea blânda vină

de a-ți cere mereu

și a nu aștepta niciodată,

tulburare a mea de a te crede oricând

fără a învăța nicicând.

Că masca ta nu cade încă

e rugăciunea la Dumnezeu, în seara asta.

*

 

 

Appena letta Fahrenheit rai 3, “E’ ancora estate”, inno alla vita in controtendenza al momento, inno all’estate che ci libererà dal male !

 

 

E’ ancora estate, il miele

della luce distilla la mia vita

tremante sull’orlo della felicità,

tentata di fermarsi così

finita e non finita

ma all’infinito amata.

Oh ripeterei tutto,

parola per parola,

carezza per carezza,

errore per errore,

mia tenerissima colpa

di chiederti sempre

e non attendere mai,

mio tormento di crederti ogni volta

senza imparare mai.

Che la tua maschera non cada ancora

è la preghiera a Dio, questa sera.

 

 

*

 

(Abia scrisă, gândind la ce ne înspăimântă)

 

Nu e sfârșitul lumii,

al nostru e o dramă fără final.

Un adevăr se cunoaște

prin semne, bănuieli, spaime

nu se bea dintr-o răsuflare.

Dacă am  angajat milenii

să ajungem până aici,acum tre

un pas o dată,

o zi o dată,

înseamnă că trebuia să ajungem

și că forțele s-au întărit

spre a-l învinge împreună răul,

nu anul trecut, nu luna trecută,

ci acum trebuia să se întâmple,

nu cu o clipă în urmă

Și cei ce-au murit

ca și cei ce trebuie încă să se nască,

ne dăruiesc absența lor,

ei n-au scos-o la capăt.

 

 

da UN GIORNO SENZA SERA / din O ZI FĂRĂ SEARĂ. Milano, La nave di Teseo, 2018.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Arhiva

October 2020
M T W T F S S
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
262728293031