Traducând Andrea Zanzotto: Poetul un „botanist al limbii” sau „dincolo de idiom”

Traducând Andrea Zanzotto:   Poetul un „botanist al limbii” sau „dincolo de Citeşte

Poesie di Carmen Gallo / Poezii de Carmen Gallo

Fugarele de Carmen Gallo, Nino Argano Editore Din revista „Le parole Citeşte

Luigi Di Ruscio

Luigi Di Ruscio   Altă tipologie de „poet proletar”:   „...il sottoscritto fortunato / Citeşte

Un alt eseu al amicului Marco Lucchesi

Marco Lucchesi* Scările mele   Cărturar de rezonanţă medievală, în sensul cel mai Citeşte

Un admirabil studiu a,l amicului Marco Lucchesi, poet, traducător, eseist. romancier și academian brazilian

Marco Lucchesi Note despre El Libro dell’Amore de Marsilio Ficino   Lucrul Citeşte

Elio Pecora alte poeme

Elio Pecora alte poeme   * Fericit. Dar cum e posibil ca fericirea Citeşte

David Maria Turoldo – Poemi / Poeme

David Maria Turoldo – Poemi / Poeme Un sacerdote-poeta, un poeta-sacerdote: Citeşte

Between Zenon and Leda (Notes on Marin Sorescu’s Poetry*) George Popescu

Between Zenon and Leda   (Notes on Marin Sorescu’s Poetry*)                                                        George Popescu   Translated Citeşte

Paolo Valesio Il corridoio dei ritratti / Coridorul portretelor

I CORIDORUL PORTRETELOR     Mica sufragerie a hotelului e la demisol și Citeşte

Paolo Valesio atri poemi / alte poeme

I PLECÂND DE-ACASĂ (POESIE) (PARTENDO DALLA CASA) (POEZII), 1990   PROLOG I PEISAGELE ANOTIMPURILOR     Note la Citeşte

Paolo Valesio - saggio e due poemi / studiu și două poeme

PAOLO VALESIO POEZII ALESE (POEZII ALES) INTRODUCERE, NOTE   În românește de   GEORGE POPESCU     Paolo Valesio Citeşte

Filippo Salvatore Poemi / Poeme

Quadrantide   I   Finita è la bufera e regna profondo il silenzio sulla città.   II   Quanto bianchi Citeşte

Omagiu italian lui Valer Dellakeza

Valer Dellakeza   È una vera fortuna per un regista incontrare attori Citeşte

CU ȘI DESPRE EUGENIA SERAFINI 20 ANNI FA

George Popescu   EUGENIA SERAFINI: poetă, artistă polifonică și ambasadoare a României Citeşte

Alte poeme prin ani...

în disprețul oricărei geometrii...   acesta e un demon, a zis mușcând Citeşte

Poeme prin ani...

în autobuzul 27...   tu, fată umbră, soră a lui san francesco cel Citeşte

Răspuns la o anchetă în perspectiva integrării noastre în UE.

George Popescu   Proba Ithacăi: angelus novus şi umbra lui Zarathustra 26 noiembrie Citeşte

Fabrizio Dall`Aglio Hic et Nunc.

  Fabrizio Dall`Aglio   Hic et Nunc.   Poezii, 1985- 1998 (Cu o prezentare și texte Citeşte

Traduceri diverse

Gabriella Musetti   Dalla raccolta Un buon uso della vita, Samuele Editore, Citeşte

Poeme regăsite

George Popescu și dacă nu astăzi și dacă nu astăzi atunci când? printre Citeşte

Paolo Valesio atri poemi / alte poeme

25 March 2022
Autor

I

PLECÂND DE-ACASĂ (POESIE) (PARTENDO DALLA CASA) (POEZII), 1990

 

PROLOG

I

PEISAGELE ANOTIMPURILOR

 

 

Note la LA CAMPAGNA DELL’OTTANTASETTE (CAMPANIA DIN OPTZECI ȘAPTE)

 

„Rugăciune la Buddha” conține o referire la Războiul din Golf, în a cărui desfășurare poezia a fost compusă (și în timpul căruia intervine scurta reluare în decembrie 1998 când primele ciorne ale acestei cărți au fost corectate).

 

Cuvântul plegaria ce dă titlul uneia dintre poezii e (cum de altfel însăși poezia pare a vorbi etimologic) termenul spaniol pentru „rugăciune”.

 

Uzul majusculelor în sintagma „Figlio dell`Uomo” spre finalul poeziei „Ombraccio” solicită o lămurire (a se vedea și titlul culegerii mele poetice Avventure dell`Uomo e del Figlio). Această scriitură se distinge fie de uzul teologic tradițional ce majusculizează întâia entitate, dar nu pe a doua („Figlio dell`uomo”). Folosind însă majusculele în ambele cazuri, încerc să marchez o interpretare radical umanistică străvechiului topos din La umanità del Figliuolo di Dio (spre a cita titlul nobilului poem al lui Teofilo Folengo. Prima majusculă (“Figlio”) e un mod de a semnala transcendentul, în timp ce al doilea („Uomo”) vrea să sublinieze demnitatea componentului uman.

 

 

 

 

I

 

Frumusețe insuportabilă

 

Când trunchiul unui fag

fasonat și-nsorit

devine un strâmt

perete de aur unde se reflectă

ramul unui brad, ce se dezvăluie

atât de fragil atât de precis:

duhul ramului este.

 

Frumusețe suportabilă

 

Când doi dulgheri

retează vârfuri deodată în peisaj

(aproape de autostradă departe însă

în privirile lor), ridicați la amiază

pe creasta unui acoperiș, balasându-se

pe cizmele înalte

și le apar șoldurile subțiri

din latele curele de piele

grele ca niște ciocane, ca unelte.

Își trag sufletul

(și simt fără să bage de seamă

aroma lemnului deșelat).

Departe, privesc – acolo unde

lemnul nu răsare, ci doar largi pete

de verde și cenușiu.

 

8 ianuarie

Lacul Linsley

II

 

Dacă sinistră-i zăpada

acoperită de noapte,

zăpada îndesată în soare

e crudă

ca pielea unei tinere femei.

 

La un moment dat (survenit prea devreme)

a aruncat lopata, zace strivit

în spatele volanului – și-a văzut fața

distrusă în mica oglindă:

chipul e un trup întreg

iar trupul – cel al unui prizonier

umed de spaimă în așteptarea

torturii lipsit de mântuire,

meschina tulburare

a clipei din fiece zi.

 

 

Chiar și glasul său

prin bronhii trecând

în zăpadă și în trup

îi șuieră acum la ureche:

«Știu pentru cine plătesc».

Dar minte – nu știe

(aici i-a prins rădăcini spaima).

 

Chipul torturat de caznă

(aceea cenușie cu riduri și boțită)

își pierde norocul.

O față atât de goală de strălucire,

abajur de carton ars,

nu atrage și nu se aproprie de altă față.

 

23-24 ianuarie

Lacul Linsey

III

 

Momentul cel mai frumos

a fost întâia oară

când, singuri cuci, a rămas cu ea.

Doar minute avea

(mijlocitoarea cu tricou alb

trecea vorbind inspectorului

pe pajiștea din față)

iar ea era castă și proaspătă

în toată goliciunea ei.

Într-adevăr rămăsese o aromă

ușoară, din aceea

pe care o stăpâniseră mai înainte;

dar la urma urmei îi place

să îmbrățișeze în aer și în piele

urmele predecesorilor.

 

Drept în inima ei și-a vorbit:

«Te iubesc cu adevărat te iubesc

și e întâia oară în viață.

Îmi vor semna contractul?»

Iar glasul mijlocitoarei în alb

l-a atins vesel, l-a ajuns

prin ușa terasei:

«Ei, stăpâne,

coboară pe scară!»

A ieșit izbindu-se încă o clipă

(«Sior parón con le bele braghe bianche

fora le palanche

fora le palanche!»)

genele în lumina

care afară era altfel

din cauza verdelui din frunze.

 

Agenta cu tricoul

și cu părul flambat

își agita mâna:

«Iată, am declanșat-o –

(Iar el între timp gândea:

«Vino, vino, frumoasa mea mireasă libaneză»)

dar ce aer indiferent ai –».

 

22-24 martie

Lacul Linsley

IV

 

Cunoști spiralele amețitoare?

Ca atunci când te întorci

și ochiul îți cade pe doi

tineri bruneți precum palmierii;

tu revii cu privirea

(spre a-ți ascunde admirația)

spre pânza ceruită a mesei

și te prefaci că ești nerăbdător

din cauza întoarcerii chelneriței;

însă pe urmă îți revii te întorci

vezi fața lui, a ei –

revii la loc și încerci

(scriind pe șervețel)

să-nțelegi fizica

(însă persoana ce intră și de tine se-apropie

te întrerupe la jumătatea liniei)

sărutului lor.

 

2-4 aprilie

Prividence, Rhode Island

V

 

Ce este (în fond) greutatea trupului

în raport cu greutatea sufletului?

 

Om ce n-a avut niciodată propria casă,

om ce nicicând n-a trăit într-o mare casă;

camerele sale felurite –

lungile coridoare, scările –

au fost numai

moratorii ale sufletului.

 

Acum și-a cumpărat o cabană,

iar cu mutarea

a început să încuie

camerele spiritului

ce se golesc una după alta.

 

A lăcătuit Camera Zilelor

copilăriei sale –

camera ce în atâtea case

strălucește toată numai aur;

iar a sa în schimb e celula

umedei semi-umbre

unde, încet sugându-și obrajii,

a descoperit

(«M-am gândit la tine», i-a scris ieri

un prieten, «dar înainte de toate

m-am gândit la gândul tău»)

vertijul întunecat de a gândi.

 

A zăbrelit ușa

la Camera Banului,

pe care el o dorea cameră de argint –

însă mereu a fost doar o pivniță

dulce-amăruie cu mucigai.

A zidit Odaia Puterii

unde piatra cenușie

a străbătut și rupt purpura

tapițeriilor sfâșiate.

 

Și-a-nchis ieșirea dulce

la ultima cameră –

la Odaia Zilelor Tumultuoase;

în vârful picioarelor, cu ochii închiși,

spre a nu fi rănit de culori.

 

15 aprilie

Trenul New Haven – Boston

VI

 

Ehei, gazelă la vad –

sprijinită pe marginea

scaunului de fier

în sălița din sticlă

dacă eu acum îți vin alături

și apoi ne socotim anii împreună

pe șervețele de hârtie

ajungem dintr-o săritură

cu picioarele lipite și brațele ridicate

la vârsta pensionării;

și așa sfârșesc în frumusețe –

în frumusețea ta precară:

a ochilor de tinerel

ce devorează restul

micului chip

restul  corpului.

 

16 aprilie

Pasticceria „Au Bon Pain”,

Cambridge, Massachuseths

 

VII

 

Vrăjitorie

 

În mâna stângă e un asalt la fel

(și o mângâiere străbate

pe partea stângă a creierului

ce odihnește când mâna

dreaptă este inertă)

ca și când s-ar agăța de un cablu, de o ancoră:

pivotul unei cupe albastre

plină cu vin alb, lent și dens

și

un stilou

verde-negru – vârful peniței

e ridicat și arată și vibrează

din înalt spre blocul de foi

de culoarea canarului cu dungi verzi

oprite de mușcătura metalului

pe tăblița de lemn

unde e scrijelit molatec

cu vârful rotund al unui toc

roșu numele unui vechi colegiu

(Perkins Hall) ce amintește de o speranță,

nicicând ținută, de fericire

echilibrată pe genunchiul

scribului neatent

așezat pe covor

cu spatele sprijinit de divanul

ce contemplă în conul luminii

largile, dulcile foi galbene

susurând și pline de pace

nezgâriate

de cuvinte.

 

22-23 aprilie

Lacul Linsley

 

VIII

 

«când mie păstorița sălbatică și crudă»

 

La doar câteva sute de

metri de la răscrucea casei

(iar drumul la ora aceasta a dimineții

de obicei e pustiu:

prea târziu pentru tații de familie,

devreme pentru gospodine)

unde începe ușor urcușul

pătat de flori nu-mă-uita,

umblă o făptură tinerică

în fustă cu scurți și groși ciorapi albi

cu un mic ghiozdan.

Ea ridică arătătorul, iar el –

întâia oară la …cincisprezece, douăzeci de ani? –

frânează. Și ea, fără să-l privească, urcă.

Pornește din nou; nici unul

dintre cei doi nu-l privește pe celălalt

(«e o ștrengăriță timidă,

ai grijă cum vorbești»).

Schimbă-ntre ei șiraguri de mărgele

de fraze de umplutură

între bucăți de tăceri,

și tot privind drumul.

 

– «Bine…eu, merg la New Haven…

dar care-i direcția ta?»

– «Oh, cobor aici aproape …merg la școală».

 

– «Ești în întârziere?»            – «Da»

(mic râset

zornăitor, încurcat).

 

–  Și care-i materia

(dar adevărata-ntrebare

tremură pe buze:

«care-i cântecul tău preferat?»

care-i materia

preferată, la școală?»

 

– Dumneavoastră sunteți nouă pe-aici, nu-i așa?»

 

– «Eu stau pe strada de la lac».

 

– «Iată parcarea – nu,

mulțumesc, e bine-aici».

 

În timp ce dă încet înapoi

bagă de seamă în sinea sa

că nu s-au privit în față.

 

Iar mai târziu pe autostradă râde

când observă că,

alături de cimitirul alb,

casa roșie

e chiar fermă:

cu oi mici și negre

ghemuite pe bătătură,

că în zilele trecute el le-a confundat

cu trunchiurile (lucitoare

și mai negre sub ploaie)

de arbori bătrâni culcați la pământ.

 

Ah, veșnic păstorița e despărțită

de propria turmă!

 

1-4 mai

Lacul Linsley

IX

 

În aulă

 

«…ore ac membris in eum pallorem

albentibus, ut ostentui esset multum

vitalis spiritus egestum»

 

Mâna albă, osoasă

ce cotrobăiește în tufișul părului,

inspectând cu o grijă îndrăzneață,

se aseamănă unui cap de lebădă

cu ciocul roșu ce se răsfiră în cinci.

În spatele tufișului, fața

din fericire ori din grație

(ciocul mâinii s-a oprit –

e încă prea timid)

rămâne invizibil.

 

Acesta-i modul cel mai pur

în care demonul apare –

demonia ce a făcut să se ofilească

trandafirii de la Santa

pe băncile de sub portic

trei etaje sub pământ.

 

Și toate aceste flori la Santa Rita –

ce cântă (trandafir)

ce urlă (roșii)

ce strigă (galbeni) –

amuțesc sub umbra albă

a falangelor rătăcitoare

printre părul pustiude vacarm

 

22 mai

Sărbătoarea de la Santa Rita

Bologna, Via Zamboni

 

X

 

Corectarea temei

 

De-a lungul orei când încă se vede

se-afundă tot mai mult în fotoliul

desfăcut, iar fiica

prin cameră

cuibărită în pat

i-o citește.

(«Ideile sunt bune; acum, stilul…»)

 

Pe urmă au sfârșit în bucătărie

unde el a sumețit mânecile

cămășii largi a tatălui său

pe brațele sale slabe

și se pregătește, atent (ascultarea

încetinește) la lectură.

A apucat din fundul frigiderului

sticla de Ouzo, pe jumătate plină.

A turnat în două cupe

(puțin – doar o lacrimă înghețată

și indiferentă

pe fundul alb și verde)

chiar dacă el știe că ea nu bea.

 

«Tranzițiile – trebuie

să iei seama la tranziții».

și între timp gândește

în spatele transparenței paharului

dar fără să atingă licoarea:

«Am cunoscut absențe atât de pline

încât visurile și proiectele unei vieți

continuă să revină la ele

și acolo să zacă, cad

într-o absență.»

 

Dacă viața nu se poate descrie

cel puțin (speră să-i spună fără s-o spună)

să ne agățăm cel puțin

de semnul ce ne face diferiți;

ar fi poate numai o mâzgăleală,

un «i» orbit la vârf,

un desen ce-nlătură barele

unui chestionar, un cuvânt mărunt

(ori poate o propoziție a non-locului)

scrisă fără a sfida

acele fișe cu vopseli triste

(galben, cenușiu; culori de carceră);

făcută ca sigiliu

a celui ce nimic nu posedă

(e asemeni unei jachete

odihnită pe “umerașul” hainelor):

omul doar ca martor.

Cu elanul moale

al creionului, în spatele paravanului

scrie, rescrie simbolurile notei.

 

14-15 iunie

(zile ale alegerilor politice)

Bologna, Via Rismondo

 

XI

 

Azi noapte am visat viața:

era un lucru pe care deja l-am uitat,

un oraș (care-o fi fost nu contează)

eram eu ce spuneam făceam

eram eu ce ziceam mă grăbeam

eu ce contez mult mai puțin decât un vis

însă ceva mai dur, deci

sunt mai plicticos. Și basta.

Vise de astea ni le trimite Răutăciosul

spre a îndemna la sinucidere.

 

26 iulie

Cantonigrós (Barcelona)

 

XII

 

Albină roșie

 

«Albină culoare de bronz orbitoare

scăpată morții în apă,

ce acum te arăți și mai stranie

fiindcă lucești, în văzduh, mai roșie

tu grăunte de rubin rotitor

pe marginea cărămizilor bazinului

acestei piscine muntene

tu ce acum te scufunzi

în văzduhul verde

spune-mi: – Cine-ai fost?»

 

«Un prinț fără noroc –

ba nu, care norocul își înșfacă;

pe scurt, un prinț singuratic

(în urechea mea nimeni nu adăpostea

noroiul fertil

al unor bârfe otrăvitoare).

Pe gardenuri am auzit

cum cineva alerga în spate

și mă în întorsei, cu mâna en garde;

dar, cum un prieten era, am surâs –

și astfel am dat arcașului dreapta

spre a săgeta din turn în fund

drept în spinare

murii cu ambiția de a reuși,

urând și disprețuind eșecul.

Iată de ce acum sunt întemnițat

în această piatră vie

de inel ce nu există».

 

29 iulie

Cantonigrós (Barcelona)

 

XIII

 

Parcul pentru lectură

 

Pentru Sara

 

«O, nu, îți spun: nu vreau

să calc în picioare acele flori».

(parcul e dens prăfuit

de oameni – de tineri

cu cărțile lor în mână;

florile acelea la rând cu capetele cârlionțate

par un pic culorile supraviețuind

în întinderea grădinilor aride)

 

«Iar tu, cum poți crede

că aș vrea să te deranjez?

Mă gândeam la fâșia de iarbă

acolo în urmă – între flori și pavilion.

Acolo am putea să ne întindem

Și le vom privi cu-atâta sârg

spre a ne împrospăta ochii

de lectură».

 

Dar multe sunt, prea multe, figurile

ce trec și iar trec; iar lumina –

deja avară între nori

umezi de o posibilă

ploaie de munte –

e blocată de trupuri și rea

(«Carla, ești frumușică

dar nu ești transparentă»)

ajunge pe pagini.

 

Carla își lovește capul de bancheta

cu răcoritoare, în spatele pavilionului

dar abia atinge – e un mim bufon;

precum capul unui păpușar

ce sare pe marginea scenei

acoperindu-se cu largile-i mâneci

sub ploaia de lovituri:

«Of, singură sunt

of, sunt gonită

nu am chef de a mai sta aici să citesc

pot ieși astă-seară cu fiica dumneavoastră?»

 

Acum se ridică lenți și moleșiți

scuturând păturile spre a le curăța

de firele de iarbă

păturile chitite ca să strângă

mai bine cartea, să scuture praful.

 

Și azi a fost nevoie

să amânăm contrastul contactul

acelei austere și tăcute plăceri

care este cititul împreună.

 

30 iulie

Cantonigrós (Barcelona)

 

XIV

 

Julivert* 

 

(Însă vasul e de culoarea muștarului)

 

Nu mai crede în zei – tinerețea

consta cu ei în egoism și frumusețe.

Și nu a învățat nicicând să citească note;

așadar, el nu poate auzi

muzica sferelor.

Ceea ce reușește să asculte

sunt sunetele drepte și monotone

căzute în tainițe printre cuvinte

în grădină sau pe marginea cărării

ce duce la munte:

Muzica de ierburi când se împreună

mâinile pe frunzele de mentă

sau se distinge un nume pe fereastră

pe vasul de pământ în care un suflet

a fost forjat –

și această sărmană formă a fost prețul

pe care ea l-a plătit spre a ieși din beznă.

 

1 august

Cantonigrós (Barcelona)

 

 

XV

 

I

 

Trei întrebări

 

Pentru ce, pentru ce iubirea

 

când  se înălbesc nodurile

și devin umede

sub micile mușcături distrate

ale celui ce ridică mâinile

numai spre a-și închide gura

întrucât știe că pentru un geamăt al său

nu-l vor ierta.

 

II

 

Pentru ce, pentru ce iubirea e atât de tristă?

 

Mă aflai spre asfințit într-o pădurice

luminată, înlăuntru, de-o pajiște.

Văzui ciobănița în lumină,

o clipă șovăii: fantasmă ori femeie?

Râsul ei nu-mi lăsă îndoieli –

și în spatele sale, însoțitoarele:

găseau comic accentul meu,

și prea prăfuită mașina-mi.

Vorbirăm glumind, dar la un moment dat

le văzui cuprinse lent de paloare.

«Vă temeți de amurg?», eu întrebai.

La întrebare râseră: «O, nu,

nu, nu asta ne pune pe gânduri.

Ci numai – ziua-i pe sfârșite și

noi încă nu am găsit…»

S-au întrerupt – iar eu așteptai.

Îmi spuseră în ziua următoare.

«Veșnic căutăm un copac

la a cărui umbră mâinile

noastre toate să le-adunăm

laolaltă ca mișcate de soare.

Însă până azi șezut-am

sub strâmte umbre

ori mai curând sub umbre-otrăvitoare

ori umbre cu o viață mult prea scurtă».

 

III

 

Pentru ce, pentru ce iubirea are pânza umflată?

 

Pentru că vântul și pânza împreună merg.

Iar iubiții de spiță sinceră

știu bine că elanul dintre ei

e forță ce-ndepărtează:

lebăda zboară pe celălalt țărm –

după ce va fi cerșit firimituri

de pâine muiată, fluierând

răgușit din pliscul întredeschis;

și doar atunci când e acolo, îi arată iubitului

(despărțit de ape)

ce se ascunde în spatele

lungii fâșii albe:

cochilia sub care se-ascunde dumnezeu

ce pare mai puțin decât un om.

Dacă sprâncenele iubitului bat

coboară o pânză, iar trăsura a dispărut deja.

 

28 august – 3 septembrie

Lacul Linsey

 

XVI

 

Nu mai spune cuvinte de cristal; ascultă-ți doar firul răsuflării

degustă cu calm sângele-n gură

mișcă-te răbdător

când te sucești la jumătatea somnului.

 

și fă-ți curaj, întoarce

(abrupt pe oasele tale părăsite

în fundul puțului nocturn)

privirea bun-sositului

spre chipul zilei care vine

printre crucile crestate

(cele ascuțite, cele gheboase) de ramuri –

ziua ce se naște bolnavă

(cu cenușiu, cu galben striat)

precum trupul tău la trezire.

 

2-3 septembrie

Lacul Linsley

 

XVII

 

Pentru Înveșmântatul

(Recitând Coranul 73, 74)

 

Am regăsit în cufărul verde

pătura de Libia, învechită

pentru c-a fost agățată de pereți

ani la rând, în bătrânele case.

Cândva era părul de pe o cămilă;

iar acum stă întinsă pe pat

cu micii ciucuri

ațipiți de ambele laturi.

«O, tu, ce stai învăluit în manta:

te afli în rugăciune

noaptea întreagă

în afară de puțină – sau jumătate din ea».

 

Însă el nu-i doar de-atât:

o atinge doar,

și-o trage până la bărbie

(ca taică-său când se simțea rău).

Pătura îi folosește de mantie

când îi clănțănesc dinții și se așază

pe divan în zori

învelit în cârpele, în ațele

uzatei stofe de culoare

verde celest și cărămizie;

și înțelege

că nu mai poate să-și reinventeze viața.

 

Și de aceea își oprește privirea

pe lucrurile cele mai vane – spre a se sustrage

ideii sfâșietoare.

A contemplat întreaga dimineața

(fără să-și închipuie ce-o fi)

o grămăjoară de culoare plumburie

pe malul lacului: un scafandru?

Ceva căzut din vreo barcă?

Înțepenit ca un bust de platoșă –

dar nu: e înfrigurat

de îndoituri

este precum lințoliul de piatră

al vreunei statui dureroase.

Și în sfârșit, când se decide

să coboare de pe terasă,

descoperă micul covor alb și negru

pe care el îl întinsese între ferigi

așezat, citind. Două zile

trecut-au și printre furtuni:

ploaia l-a lovit.

 

Însă și mai mizer

e micul covor de bucătărie

subțire și uscat – s-a înmuiat

de apa ce se strecura.

L-a luat, l-a aruncat pe banca

de-afară de lângă ușă, la picioarele

cuptorului de afumat, unde iedera

nu mai vrea să urce.

În clipa în care închide ușa

ar trebui să-l uite:

deja a ieșit din raza ochiului.

Dar se oprește, se agață

cu mâna de gât – îl simte

cât de viu și prezent e acolo în spate,

și-și amintește acum cum apare

desfășurat și roșu pe acea bancă.

 

În aceste resturi de pădure

când pleacă seara în vizită

tufișurile și trunchiurile și îngrăditurile

se lărgesc, adorm

așa cum bureții se-nmoaie

spre a suge orice picur de lumină.

Și se transformă.

 

Așezat pe prundiș

în fața acelei bănci

încă nu obosește

privind covorul devenit

fâșie de mantie

urmă a regelui sălbatic

rege al pădurii, rătăcitor

rece cu chip bălțat de fum

(din cauza vetrei și a mărăcinișului)

rege cu ochiul tras;

ce a lăsat mantia șerpuitoare

jos de pe umeri –

flacără care acum e marmoră.

 

2 octombrie

Lacul Linsley

 

XXI

 

Ghicitoare bologneză I

 

Ce-i acele ce se fac

ca bucată de lemn lepros

mai subțire decât degetul ce-l strânge

curgător pe o scoarță

de copac granulos,

cu un braț lovit

ce doare la orice mișcare a degetului;

e de-a lungul crestei

al acestui întreg timp

dorința aleargă să încredințeze

acel lucru mâinii stângi?

10 octombrie

Wall Street, New Haven

 

y

 

XIX

 

Stoluri de toamnă

 

Pentru Graziella

 

Frunzele sunt vrăbii leșinate

ce se lasă căzând razant

(însă pentru aripile uscate

întoarcere nu există)

deasupra ramurilor cele mai joase.

Stolurile deja au plecat, nu mai bat

metalicele aripi negre-azurii.

Turturelele doliului au fugit:

din aceste mici lacuri

în cimitirul ebraic din Ferrara.

Lebedele șuierătoare

au alungat rațele sălbatice.

Au rămas numai veverițele

(șobolanii iuți prin adâncul pădurii)

și culorile oglindite în apă

de copaci într-un straniu triumf;

culorile focului iubirii

naturale – și se ivește o spaimă:

Că incendiul

iubirii divine s-ar fi epuizat?

 

17 octombrie

Lacul Linsey

 

XX

 

Frumoasa și bruneta relatează o poveste a sa –

în timp ce trece să pregătească tortillas

(ajung trei atingeri sau ciupeli:

pasta s-a aricit,

bună de făcut cornet)

peste cuptorul cu gaz din odaia

îngustă – o poveste chicană:

 

«Când eram copilă

ori să zicem când eram fetiță

îmi plăcea să citesc mult

luam mereu cărți de la bibliotecă.

Le țineam le pierdeam

le citeam le uitam

taică-meu nu mai știa ce să facă

din cauza atâtor amenzi.

Pe urmă a găsit modul de

a le restitui:

mă punea să gătesc tortillas,

o sută la o carte.

Ah, câte am mai bătut pe piatră!

La orice farfurie de foaie, un ban rotund.

Vedeam alungindu-se

cele două șiruri de mici

lune al vetrei».

 

24 octombrie

Chapel Stret, New Haven

 

Ghicitoare bologneză, II

 

Cu iuți bătăi

ale ochiului neatent

(puțin înainte de somn, ori dimineață

printre genele nesigure),

a văzut albe țâșniri

pe margini de maxilare:

sunt fâșii de hârtie, de vată?

Cu o lovitură de deget se gândea să le șteargă

însă nu – sunt alba pratalia

ce încep să împungă prin

coaja de pământ;

e miriștea sa albă – dacă țepii

aspri ar putea vorbi:

«Fii atent, te desfigurăm

te vom trăda dacă ne lași să creștem».

 

25 octombrie

Lacul Linsley

 

XXII

 

Peisaj cu decembrie

 

Pentru Franco Fortini

 

Ţintește, hotărât, pasărea străină

pe care el vrea s-o numească gaiță ;

și aceea albă, albăstrie și încrețită,

o privește cu capul aplecat.

Ramul bradului aproape

atinge fereastra în bucătărie,

joasă și îngustă în întunecata cornișă

(luminată numai

de capul taurului de porțelan

mică precum mânerul unui baston

țintuit în lemn).

 

Bestia ține de scud

soarelui care în miezul dimineții

e slab ca-n zori

(va topi zăpada timpurie?).

Însă o rază prinde putere

strălucește peste celelalte

trece peste pasărea

cu pană liniștită

(nu-i încă teamă de iarnă).

 

Se ridică în aburi

pufii săi nevinovați de pe burtă

ce par a scăpa

asemeni unei aureole zgomotoase

asemeni inimii sfâșiate de o pernă

în bucuria aceea brăzdată

de o culoare bolnavă

(în venele solare

sângele se coagulează)

ce este bucuria de lumină pe zăpadă.

 

Înlăuntrul transparenței se desenează

coapsele întunecate la care pare redus

trupul păsării cu creastă:

E o doamnă

ce se lasă surprinsă

în picioare în fața intrării de la bucătărie

de lumina ce-i denunță trupul

prin capotul ușor.

 

12 noiembrie Lacul Linsley

 

XXIII

 

Bambus

 

Se-mpiedică într-un cuvânt

pe care nu-l cunoaște – dar îl poate-nțelege

(e un fel de arbust). Însă atunci

de ce merge să-l caute

în dicționar?

Fiindcă are nostalgia Bologniei:

a străzii însorite de-a lungul băncilor

sub terasa pieței,

a micului palat cenușiu

(drept cândva în stil funcțional

iar acum pare un templu al asirienilor)

cu pacea de pe lungul coridor

și cu unghere cuibărite

la sânul zidurilor roșii –

pentru cine s-a născut printre pietre

acelea reprezintă grădina;

acelea, mai mult decât orice verde,

mustesc.

 

Scrie dicționaristului

un bilet din exil

rugându-l să-i desferece cuvântul.

Dacă soarele, acum, ar vrea să-l privească

coborând din înalt pe sticle

ar vedea unele semne

pe dosul mâinilor ce se mișcă

pe tastele împrejurul cărora

vor fi mereu nesigure:

măruntele pete de rugină

acolo unde se ivește ficatul augural

tăiat în piatră asiriană.

Însă prea nalte sunt,

gândurile soarelui.

 

19 noiembrie

Lacul Linsley

 

XXIV

 

Săptămâna trecută: căuta

o carte esențială

la librăria întunecată de la birou

și una ce nu contează i-a căzut

întâmplător în mâini –

mic manual al jocului de șah.

Hotărâre rapidă: și-a împrumutat-o lui însuși,

sprijinită pe cuvertura cufărului

ce-i servește de masă în sufragerie.

E o cărticică prietenoasă

cu o copertă colorată

și totuși, încă n-a îndrăznit s-o deschidă.

 

Stă sub seară

cu mâinile odihnite pe genunchi

și se gândește să studieze cartea aceea.

Însă, dacă trama începe de la sine,

va sosi momentul când

va căuta companie

împotriva plăcerii și a dorinței sale.

Fără a ridica privirea

va vedea de cealaltă parte a scrinului,

unde micile statui se înfruntă,

mâinile cele mai diafane și mai

drăguțe din viața sa;

dar țes fără oprire

jocul, mereu, al pieselor negre

chiar dacă din întâmplare au primit

drept soartă pe cele albe.

Culoarea sfidează orice fildeș

este mai mult decât cea nocturnă;

înfățișată celei negre,

și abanosul  e alb.

Astfel, el încă n-a deschis cartea.

 

22 noiembrie

Brooklyn

 

XXV

 

«Aceste închizători

grupând foi –

la ce te fac să te gândești?»

Nu e o ghicitoare,

fiindcă el este cel ce se-ntreabă pe sine

și pune întrebarea

doar spre a nega evidența

ce l-a uimit, să-și dea un pic de timp

pentru a simți ceea ce înlăuntru declară

că se oferă ochilor, plat și arid:

Trei zgârieturi,

minuscule elipse de metal

ce i-au alunecat din buzunare

(în timp ce se împrumutase pe sine

unui repede, ușor somn)

și s-au risipit

dar nu pierdute (înstelează un triunghi)

pe groasa pătură de culoare turcoază

ce, împodobită cu dantela aceasta,

devine ușoară

asemeni mătăsii cerești.

 

22 noiembrie

Brooklyn

 

XXVI

 

Mitte panem tuum super transeuntes aquas,

quia post tempora multa invenies illum

(Ecleziastul)

 

Pe firul unei clipe – le-a amestecat

cu franjurile și tufișurile ceții

ce bântuie ușoare pe ape.

Se lasă purtate,

globuri pufoase și limpezi,

pe un curent nevăzut

în siguranța arogantă

a eleganței fiecărei mișcări a lor:

chiar și dănțuind

cu gâtul aplecat sub apă.

 

Precum o mână ce se abate și rupe

lama transparenței lichide,

a spart calmul:

a coborât clătinându-se pe terasă

strângând le piept un cornet.

Slăbit, încă atins

de un scurt atac molatec de febră,

sfâșie pâinea cu furie

spre mâinile sale prea puțin sigure.

Cei doi fii tomnatici

(penele spălăcite

începe să dea spre alb)

se dezlănțuie cu ciocul întins

spre ochiurile de apă. Părinții

(ciocul mutilat al mamei

e cuprins de aer și de frig)

îi suflă în față, nerăbdători.

El încearcă atunci un gest de comandă

spre a-i ține la respect

însă brațele îl dor

la jumătatea mișcării

și îmbucăturile cad alături,

mai jos de țintă:

risipitele tremurări năbădăioasele

omagii ale febrei

(se ține drept

pe picioarele golașe

dar e ca și cum ar sta în genunchi),

oferte augurale

spre a putea depăși iarna.

 

30 noiembrie – 1 decembrie Lacul Linsley

XXVII

 

Întâlnirea

 

Iată: degetul mic al ei

(ce va deveni roșu de căldură)

i-a atins o clipă inima

sub haină, sub cămașă

în timp ce ședea la masa

de lucru metalică. A fost de ajuns:

marginile halatului i se deșiră

asemeni aripilor înnebunite al unei pelerine

când iese în fugă

ocolind printr-un gest saluturile, discuțiile.

Sare în automobil

(parcarea e pustie –

la jumătatea zilei)

se grăbește spre casă

cu o mână împungând volanul

cealaltă pe inimă – nu:

sprijinită pe micul gât

acoperind izvorul gâtlejului

încercând cu o putere copilărească

să convingă bătăile

să se potolească.

E grăbit s-o vadă, s-o îmbrățișeze:

pe aceea ce face să răsune

cei patru pereți ai săi prea goi,

palida, dezlegata

cea cu părul roșu

Febra care-l așteaptă

cuibărită schimonosită

între pături.

 

3-4 decembrie

Madison-Milwaukee-Boston

XXVIII

 

Iarna neintrată

încă sub arcul calendarului

aruncă în față zdreanța

rochiei sale:

Târăște orice linie, orice pată

de culoare sau materie închegată

ori risipită, spre o

limpezime ce rănește.

 

«Poți să arunci o ocheadă Dario?

Aud un zgomot ciudat».

Iar Dario îngenunchează

apleacă și îndoaie capul pe-o parte

spre a privi sub motor.

Podeaua garajului

are culoare de marmoră sau de zăpadă

capul ce se așază pe ea

pare că a căzut

explodează părul pe tâmplă:

coroană de fier

«Nu fă asta!»

îi vine să strige

(dar e numai un gând  – îl retrage,

un pumnal în huruirea tăcerii),

«nu apleca așa capul cenușiu.

Dacă-ai fi taică-meu

aș vrea să am curajul

de a îngenunchea

să ți-l ridic

făcându-ți ghirlandă din brațe».

 

12 decembrie

New Haven, State Street

* În limba catalană, julivert e numele acelei plante simplă și uimitoare care e pătrunjelul (n. aut.).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Arhiva

March 2022
M T W T F S S
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031