I
PLECÂND DE-ACASĂ (POESIE) (PARTENDO DALLA CASA) (POEZII), 1990
PROLOG
I
PEISAGELE ANOTIMPURILOR
Note la LA CAMPAGNA DELL’OTTANTASETTE (CAMPANIA DIN OPTZECI ȘAPTE)
„Rugăciune la Buddha” conține o referire la Războiul din Golf, în a cărui desfășurare poezia a fost compusă (și în timpul căruia intervine scurta reluare în decembrie 1998 când primele ciorne ale acestei cărți au fost corectate).
Cuvântul plegaria ce dă titlul uneia dintre poezii e (cum de altfel însăși poezia pare a vorbi etimologic) termenul spaniol pentru „rugăciune”.
Uzul majusculelor în sintagma „Figlio dell`Uomo” spre finalul poeziei „Ombraccio” solicită o lămurire (a se vedea și titlul culegerii mele poetice Avventure dell`Uomo e del Figlio). Această scriitură se distinge fie de uzul teologic tradițional ce majusculizează întâia entitate, dar nu pe a doua („Figlio dell`uomo”). Folosind însă majusculele în ambele cazuri, încerc să marchez o interpretare radical umanistică străvechiului topos din La umanità del Figliuolo di Dio (spre a cita titlul nobilului poem al lui Teofilo Folengo. Prima majusculă (“Figlio”) e un mod de a semnala transcendentul, în timp ce al doilea („Uomo”) vrea să sublinieze demnitatea componentului uman.
I
Frumusețe insuportabilă
Când trunchiul unui fag
fasonat și-nsorit
devine un strâmt
perete de aur unde se reflectă
ramul unui brad, ce se dezvăluie
atât de fragil atât de precis:
duhul ramului este.
Frumusețe suportabilă
Când doi dulgheri
retează vârfuri deodată în peisaj
(aproape de autostradă departe însă
în privirile lor), ridicați la amiază
pe creasta unui acoperiș, balasându-se
pe cizmele înalte
și le apar șoldurile subțiri
din latele curele de piele
grele ca niște ciocane, ca unelte.
Își trag sufletul
(și simt fără să bage de seamă
aroma lemnului deșelat).
Departe, privesc – acolo unde
lemnul nu răsare, ci doar largi pete
de verde și cenușiu.
8 ianuarie
Lacul Linsley
II
Dacă sinistră-i zăpada
acoperită de noapte,
zăpada îndesată în soare
e crudă
ca pielea unei tinere femei.
La un moment dat (survenit prea devreme)
a aruncat lopata, zace strivit
în spatele volanului – și-a văzut fața
distrusă în mica oglindă:
chipul e un trup întreg
iar trupul – cel al unui prizonier
umed de spaimă în așteptarea
torturii lipsit de mântuire,
meschina tulburare
a clipei din fiece zi.
Chiar și glasul său
prin bronhii trecând
în zăpadă și în trup
îi șuieră acum la ureche:
«Știu pentru cine plătesc».
Dar minte – nu știe
(aici i-a prins rădăcini spaima).
Chipul torturat de caznă
(aceea cenușie cu riduri și boțită)
își pierde norocul.
O față atât de goală de strălucire,
abajur de carton ars,
nu atrage și nu se aproprie de altă față.
23-24 ianuarie
Lacul Linsey
III
Momentul cel mai frumos
a fost întâia oară
când, singuri cuci, a rămas cu ea.
Doar minute avea
(mijlocitoarea cu tricou alb
trecea vorbind inspectorului
pe pajiștea din față)
iar ea era castă și proaspătă
în toată goliciunea ei.
Într-adevăr rămăsese o aromă
ușoară, din aceea
pe care o stăpâniseră mai înainte;
dar la urma urmei îi place
să îmbrățișeze în aer și în piele
urmele predecesorilor.
Drept în inima ei și-a vorbit:
«Te iubesc cu adevărat te iubesc
și e întâia oară în viață.
Îmi vor semna contractul?»
Iar glasul mijlocitoarei în alb
l-a atins vesel, l-a ajuns
prin ușa terasei:
«Ei, stăpâne,
coboară pe scară!»
A ieșit izbindu-se încă o clipă
(«Sior parón con le bele braghe bianche
fora le palanche
fora le palanche!»)
genele în lumina
care afară era altfel
din cauza verdelui din frunze.
Agenta cu tricoul
și cu părul flambat
își agita mâna:
«Iată, am declanșat-o –
(Iar el între timp gândea:
«Vino, vino, frumoasa mea mireasă libaneză»)
dar ce aer indiferent ai –».
22-24 martie
Lacul Linsley
IV
Cunoști spiralele amețitoare?
Ca atunci când te întorci
și ochiul îți cade pe doi
tineri bruneți precum palmierii;
tu revii cu privirea
(spre a-ți ascunde admirația)
spre pânza ceruită a mesei
și te prefaci că ești nerăbdător
din cauza întoarcerii chelneriței;
însă pe urmă îți revii te întorci
vezi fața lui, a ei –
revii la loc și încerci
(scriind pe șervețel)
să-nțelegi fizica
(însă persoana ce intră și de tine se-apropie
te întrerupe la jumătatea liniei)
sărutului lor.
2-4 aprilie
Prividence, Rhode Island
V
Ce este (în fond) greutatea trupului
în raport cu greutatea sufletului?
Om ce n-a avut niciodată propria casă,
om ce nicicând n-a trăit într-o mare casă;
camerele sale felurite –
lungile coridoare, scările –
au fost numai
moratorii ale sufletului.
Acum și-a cumpărat o cabană,
iar cu mutarea
a început să încuie
camerele spiritului
ce se golesc una după alta.
A lăcătuit Camera Zilelor
copilăriei sale –
camera ce în atâtea case
strălucește toată numai aur;
iar a sa în schimb e celula
umedei semi-umbre
unde, încet sugându-și obrajii,
a descoperit
(«M-am gândit la tine», i-a scris ieri
un prieten, «dar înainte de toate
m-am gândit la gândul tău»)
vertijul întunecat de a gândi.
A zăbrelit ușa
la Camera Banului,
pe care el o dorea cameră de argint –
însă mereu a fost doar o pivniță
dulce-amăruie cu mucigai.
A zidit Odaia Puterii
unde piatra cenușie
a străbătut și rupt purpura
tapițeriilor sfâșiate.
Și-a-nchis ieșirea dulce
la ultima cameră –
la Odaia Zilelor Tumultuoase;
în vârful picioarelor, cu ochii închiși,
spre a nu fi rănit de culori.
15 aprilie
Trenul New Haven – Boston
VI
Ehei, gazelă la vad –
sprijinită pe marginea
scaunului de fier
în sălița din sticlă
dacă eu acum îți vin alături
și apoi ne socotim anii împreună
pe șervețele de hârtie
ajungem dintr-o săritură
cu picioarele lipite și brațele ridicate
la vârsta pensionării;
și așa sfârșesc în frumusețe –
în frumusețea ta precară:
a ochilor de tinerel
ce devorează restul
micului chip
restul corpului.
16 aprilie
Pasticceria „Au Bon Pain”,
Cambridge, Massachuseths
VII
Vrăjitorie
În mâna stângă e un asalt la fel
(și o mângâiere străbate
pe partea stângă a creierului
ce odihnește când mâna
dreaptă este inertă)
ca și când s-ar agăța de un cablu, de o ancoră:
pivotul unei cupe albastre
plină cu vin alb, lent și dens
și
un stilou
verde-negru – vârful peniței
e ridicat și arată și vibrează
din înalt spre blocul de foi
de culoarea canarului cu dungi verzi
oprite de mușcătura metalului
pe tăblița de lemn
unde e scrijelit molatec
cu vârful rotund al unui toc
roșu numele unui vechi colegiu
(Perkins Hall) ce amintește de o speranță,
nicicând ținută, de fericire
echilibrată pe genunchiul
scribului neatent
așezat pe covor
cu spatele sprijinit de divanul
ce contemplă în conul luminii
largile, dulcile foi galbene
susurând și pline de pace
nezgâriate
de cuvinte.
22-23 aprilie
Lacul Linsley
VIII
«când mie păstorița sălbatică și crudă»
La doar câteva sute de
metri de la răscrucea casei
(iar drumul la ora aceasta a dimineții
de obicei e pustiu:
prea târziu pentru tații de familie,
devreme pentru gospodine)
unde începe ușor urcușul
pătat de flori nu-mă-uita,
umblă o făptură tinerică
în fustă cu scurți și groși ciorapi albi
cu un mic ghiozdan.
Ea ridică arătătorul, iar el –
întâia oară la …cincisprezece, douăzeci de ani? –
frânează. Și ea, fără să-l privească, urcă.
Pornește din nou; nici unul
dintre cei doi nu-l privește pe celălalt
(«e o ștrengăriță timidă,
ai grijă cum vorbești»).
Schimbă-ntre ei șiraguri de mărgele
de fraze de umplutură
între bucăți de tăceri,
și tot privind drumul.
– «Bine…eu, merg la New Haven…
dar care-i direcția ta?»
– «Oh, cobor aici aproape …merg la școală».
– «Ești în întârziere?» – «Da»
(mic râset
zornăitor, încurcat).
– Și care-i materia
(dar adevărata-ntrebare
tremură pe buze:
«care-i cântecul tău preferat?»
care-i materia
preferată, la școală?»
– Dumneavoastră sunteți nouă pe-aici, nu-i așa?»
– «Eu stau pe strada de la lac».
– «Iată parcarea – nu,
mulțumesc, e bine-aici».
În timp ce dă încet înapoi
bagă de seamă în sinea sa
că nu s-au privit în față.
Iar mai târziu pe autostradă râde
când observă că,
alături de cimitirul alb,
casa roșie
e chiar fermă:
cu oi mici și negre
ghemuite pe bătătură,
că în zilele trecute el le-a confundat
cu trunchiurile (lucitoare
și mai negre sub ploaie)
de arbori bătrâni culcați la pământ.
Ah, veșnic păstorița e despărțită
de propria turmă!
1-4 mai
Lacul Linsley
IX
În aulă
«…ore ac membris in eum pallorem
albentibus, ut ostentui esset multum
vitalis spiritus egestum»
Mâna albă, osoasă
ce cotrobăiește în tufișul părului,
inspectând cu o grijă îndrăzneață,
se aseamănă unui cap de lebădă
cu ciocul roșu ce se răsfiră în cinci.
În spatele tufișului, fața
din fericire ori din grație
(ciocul mâinii s-a oprit –
e încă prea timid)
rămâne invizibil.
Acesta-i modul cel mai pur
în care demonul apare –
demonia ce a făcut să se ofilească
trandafirii de la Santa
pe băncile de sub portic
trei etaje sub pământ.
Și toate aceste flori la Santa Rita –
ce cântă (trandafir)
ce urlă (roșii)
ce strigă (galbeni) –
amuțesc sub umbra albă
a falangelor rătăcitoare
printre părul pustiude vacarm
22 mai
Sărbătoarea de la Santa Rita
Bologna, Via Zamboni
X
Corectarea temei
De-a lungul orei când încă se vede
se-afundă tot mai mult în fotoliul
desfăcut, iar fiica
prin cameră
cuibărită în pat
i-o citește.
(«Ideile sunt bune; acum, stilul…»)
Pe urmă au sfârșit în bucătărie
unde el a sumețit mânecile
cămășii largi a tatălui său
pe brațele sale slabe
și se pregătește, atent (ascultarea
încetinește) la lectură.
A apucat din fundul frigiderului
sticla de Ouzo, pe jumătate plină.
A turnat în două cupe
(puțin – doar o lacrimă înghețată
și indiferentă
pe fundul alb și verde)
chiar dacă el știe că ea nu bea.
«Tranzițiile – trebuie
să iei seama la tranziții».
și între timp gândește
în spatele transparenței paharului
dar fără să atingă licoarea:
«Am cunoscut absențe atât de pline
încât visurile și proiectele unei vieți
continuă să revină la ele
și acolo să zacă, cad
într-o absență.»
Dacă viața nu se poate descrie
cel puțin (speră să-i spună fără s-o spună)
să ne agățăm cel puțin
de semnul ce ne face diferiți;
ar fi poate numai o mâzgăleală,
un «i» orbit la vârf,
un desen ce-nlătură barele
unui chestionar, un cuvânt mărunt
(ori poate o propoziție a non-locului)
scrisă fără a sfida
acele fișe cu vopseli triste
(galben, cenușiu; culori de carceră);
făcută ca sigiliu
a celui ce nimic nu posedă
(e asemeni unei jachete
odihnită pe “umerașul” hainelor):
omul doar ca martor.
Cu elanul moale
al creionului, în spatele paravanului
scrie, rescrie simbolurile notei.
14-15 iunie
(zile ale alegerilor politice)
Bologna, Via Rismondo
XI
Azi noapte am visat viața:
era un lucru pe care deja l-am uitat,
un oraș (care-o fi fost nu contează)
eram eu ce spuneam făceam
eram eu ce ziceam mă grăbeam
eu ce contez mult mai puțin decât un vis
însă ceva mai dur, deci
sunt mai plicticos. Și basta.
Vise de astea ni le trimite Răutăciosul
spre a îndemna la sinucidere.
26 iulie
Cantonigrós (Barcelona)
XII
Albină roșie
«Albină culoare de bronz orbitoare
scăpată morții în apă,
ce acum te arăți și mai stranie
fiindcă lucești, în văzduh, mai roșie
tu grăunte de rubin rotitor
pe marginea cărămizilor bazinului
acestei piscine muntene
tu ce acum te scufunzi
în văzduhul verde
spune-mi: – Cine-ai fost?»
«Un prinț fără noroc –
ba nu, care norocul își înșfacă;
pe scurt, un prinț singuratic
(în urechea mea nimeni nu adăpostea
noroiul fertil
al unor bârfe otrăvitoare).
Pe gardenuri am auzit
cum cineva alerga în spate
și mă în întorsei, cu mâna en garde;
dar, cum un prieten era, am surâs –
și astfel am dat arcașului dreapta
spre a săgeta din turn în fund
drept în spinare
murii cu ambiția de a reuși,
urând și disprețuind eșecul.
Iată de ce acum sunt întemnițat
în această piatră vie
de inel ce nu există».
29 iulie
Cantonigrós (Barcelona)
XIII
Parcul pentru lectură
Pentru Sara
«O, nu, îți spun: nu vreau
să calc în picioare acele flori».
(parcul e dens prăfuit
de oameni – de tineri
cu cărțile lor în mână;
florile acelea la rând cu capetele cârlionțate
par un pic culorile supraviețuind
în întinderea grădinilor aride)
«Iar tu, cum poți crede
că aș vrea să te deranjez?
Mă gândeam la fâșia de iarbă
acolo în urmă – între flori și pavilion.
Acolo am putea să ne întindem
Și le vom privi cu-atâta sârg
spre a ne împrospăta ochii
de lectură».
Dar multe sunt, prea multe, figurile
ce trec și iar trec; iar lumina –
deja avară între nori
umezi de o posibilă
ploaie de munte –
e blocată de trupuri și rea
(«Carla, ești frumușică
dar nu ești transparentă»)
ajunge pe pagini.
Carla își lovește capul de bancheta
cu răcoritoare, în spatele pavilionului
dar abia atinge – e un mim bufon;
precum capul unui păpușar
ce sare pe marginea scenei
acoperindu-se cu largile-i mâneci
sub ploaia de lovituri:
«Of, singură sunt
of, sunt gonită
nu am chef de a mai sta aici să citesc
pot ieși astă-seară cu fiica dumneavoastră?»
Acum se ridică lenți și moleșiți
scuturând păturile spre a le curăța
de firele de iarbă
păturile chitite ca să strângă
mai bine cartea, să scuture praful.
Și azi a fost nevoie
să amânăm contrastul contactul
acelei austere și tăcute plăceri
care este cititul împreună.
30 iulie
Cantonigrós (Barcelona)
XIV
Julivert*
(Însă vasul e de culoarea muștarului)
Nu mai crede în zei – tinerețea
consta cu ei în egoism și frumusețe.
Și nu a învățat nicicând să citească note;
așadar, el nu poate auzi
muzica sferelor.
Ceea ce reușește să asculte
sunt sunetele drepte și monotone
căzute în tainițe printre cuvinte
în grădină sau pe marginea cărării
ce duce la munte:
Muzica de ierburi când se împreună
mâinile pe frunzele de mentă
sau se distinge un nume pe fereastră
pe vasul de pământ în care un suflet
a fost forjat –
și această sărmană formă a fost prețul
pe care ea l-a plătit spre a ieși din beznă.
1 august
Cantonigrós (Barcelona)
XV
I
Trei întrebări
Pentru ce, pentru ce iubirea
când se înălbesc nodurile
și devin umede
sub micile mușcături distrate
ale celui ce ridică mâinile
numai spre a-și închide gura
întrucât știe că pentru un geamăt al său
nu-l vor ierta.
II
Pentru ce, pentru ce iubirea e atât de tristă?
Mă aflai spre asfințit într-o pădurice
luminată, înlăuntru, de-o pajiște.
Văzui ciobănița în lumină,
o clipă șovăii: fantasmă ori femeie?
Râsul ei nu-mi lăsă îndoieli –
și în spatele sale, însoțitoarele:
găseau comic accentul meu,
și prea prăfuită mașina-mi.
Vorbirăm glumind, dar la un moment dat
le văzui cuprinse lent de paloare.
«Vă temeți de amurg?», eu întrebai.
La întrebare râseră: «O, nu,
nu, nu asta ne pune pe gânduri.
Ci numai – ziua-i pe sfârșite și
noi încă nu am găsit…»
S-au întrerupt – iar eu așteptai.
Îmi spuseră în ziua următoare.
«Veșnic căutăm un copac
la a cărui umbră mâinile
noastre toate să le-adunăm
laolaltă ca mișcate de soare.
Însă până azi șezut-am
sub strâmte umbre
ori mai curând sub umbre-otrăvitoare
ori umbre cu o viață mult prea scurtă».
III
Pentru ce, pentru ce iubirea are pânza umflată?
Pentru că vântul și pânza împreună merg.
Iar iubiții de spiță sinceră
știu bine că elanul dintre ei
e forță ce-ndepărtează:
lebăda zboară pe celălalt țărm –
după ce va fi cerșit firimituri
de pâine muiată, fluierând
răgușit din pliscul întredeschis;
și doar atunci când e acolo, îi arată iubitului
(despărțit de ape)
ce se ascunde în spatele
lungii fâșii albe:
cochilia sub care se-ascunde dumnezeu
ce pare mai puțin decât un om.
Dacă sprâncenele iubitului bat
coboară o pânză, iar trăsura a dispărut deja.
28 august – 3 septembrie
Lacul Linsey
XVI
Nu mai spune cuvinte de cristal; ascultă-ți doar firul răsuflării
degustă cu calm sângele-n gură
mișcă-te răbdător
când te sucești la jumătatea somnului.
și fă-ți curaj, întoarce
(abrupt pe oasele tale părăsite
în fundul puțului nocturn)
privirea bun-sositului
spre chipul zilei care vine
printre crucile crestate
(cele ascuțite, cele gheboase) de ramuri –
ziua ce se naște bolnavă
(cu cenușiu, cu galben striat)
precum trupul tău la trezire.
2-3 septembrie
Lacul Linsley
XVII
Pentru Înveșmântatul
(Recitând Coranul 73, 74)
Am regăsit în cufărul verde
pătura de Libia, învechită
pentru c-a fost agățată de pereți
ani la rând, în bătrânele case.
Cândva era părul de pe o cămilă;
iar acum stă întinsă pe pat
cu micii ciucuri
ațipiți de ambele laturi.
«O, tu, ce stai învăluit în manta:
te afli în rugăciune
noaptea întreagă
în afară de puțină – sau jumătate din ea».
Însă el nu-i doar de-atât:
o atinge doar,
și-o trage până la bărbie
(ca taică-său când se simțea rău).
Pătura îi folosește de mantie
când îi clănțănesc dinții și se așază
pe divan în zori
învelit în cârpele, în ațele
uzatei stofe de culoare
verde celest și cărămizie;
și înțelege
că nu mai poate să-și reinventeze viața.
Și de aceea își oprește privirea
pe lucrurile cele mai vane – spre a se sustrage
ideii sfâșietoare.
A contemplat întreaga dimineața
(fără să-și închipuie ce-o fi)
o grămăjoară de culoare plumburie
pe malul lacului: un scafandru?
Ceva căzut din vreo barcă?
Înțepenit ca un bust de platoșă –
dar nu: e înfrigurat
de îndoituri
este precum lințoliul de piatră
al vreunei statui dureroase.
Și în sfârșit, când se decide
să coboare de pe terasă,
descoperă micul covor alb și negru
pe care el îl întinsese între ferigi
așezat, citind. Două zile
trecut-au și printre furtuni:
ploaia l-a lovit.
Însă și mai mizer
e micul covor de bucătărie
subțire și uscat – s-a înmuiat
de apa ce se strecura.
L-a luat, l-a aruncat pe banca
de-afară de lângă ușă, la picioarele
cuptorului de afumat, unde iedera
nu mai vrea să urce.
În clipa în care închide ușa
ar trebui să-l uite:
deja a ieșit din raza ochiului.
Dar se oprește, se agață
cu mâna de gât – îl simte
cât de viu și prezent e acolo în spate,
și-și amintește acum cum apare
desfășurat și roșu pe acea bancă.
În aceste resturi de pădure
când pleacă seara în vizită
tufișurile și trunchiurile și îngrăditurile
se lărgesc, adorm
așa cum bureții se-nmoaie
spre a suge orice picur de lumină.
Și se transformă.
Așezat pe prundiș
în fața acelei bănci
încă nu obosește
privind covorul devenit
fâșie de mantie
urmă a regelui sălbatic
rege al pădurii, rătăcitor
rece cu chip bălțat de fum
(din cauza vetrei și a mărăcinișului)
rege cu ochiul tras;
ce a lăsat mantia șerpuitoare
jos de pe umeri –
flacără care acum e marmoră.
2 octombrie
Lacul Linsley
XXI
Ghicitoare bologneză I
Ce-i acele ce se fac
ca bucată de lemn lepros
mai subțire decât degetul ce-l strânge
curgător pe o scoarță
de copac granulos,
cu un braț lovit
ce doare la orice mișcare a degetului;
e de-a lungul crestei
al acestui întreg timp
dorința aleargă să încredințeze
acel lucru mâinii stângi?
10 octombrie
Wall Street, New Haven
y
XIX
Stoluri de toamnă
Pentru Graziella
Frunzele sunt vrăbii leșinate
ce se lasă căzând razant
(însă pentru aripile uscate
întoarcere nu există)
deasupra ramurilor cele mai joase.
Stolurile deja au plecat, nu mai bat
metalicele aripi negre-azurii.
Turturelele doliului au fugit:
din aceste mici lacuri
în cimitirul ebraic din Ferrara.
Lebedele șuierătoare
au alungat rațele sălbatice.
Au rămas numai veverițele
(șobolanii iuți prin adâncul pădurii)
și culorile oglindite în apă
de copaci într-un straniu triumf;
culorile focului iubirii
naturale – și se ivește o spaimă:
Că incendiul
iubirii divine s-ar fi epuizat?
17 octombrie
Lacul Linsey
XX
Frumoasa și bruneta relatează o poveste a sa –
în timp ce trece să pregătească tortillas
(ajung trei atingeri sau ciupeli:
pasta s-a aricit,
bună de făcut cornet)
peste cuptorul cu gaz din odaia
îngustă – o poveste chicană:
«Când eram copilă
ori să zicem când eram fetiță
îmi plăcea să citesc mult
luam mereu cărți de la bibliotecă.
Le țineam le pierdeam
le citeam le uitam
taică-meu nu mai știa ce să facă
din cauza atâtor amenzi.
Pe urmă a găsit modul de
a le restitui:
mă punea să gătesc tortillas,
o sută la o carte.
Ah, câte am mai bătut pe piatră!
La orice farfurie de foaie, un ban rotund.
Vedeam alungindu-se
cele două șiruri de mici
lune al vetrei».
24 octombrie
Chapel Stret, New Haven
Ghicitoare bologneză, II
Cu iuți bătăi
ale ochiului neatent
(puțin înainte de somn, ori dimineață
printre genele nesigure),
a văzut albe țâșniri
pe margini de maxilare:
sunt fâșii de hârtie, de vată?
Cu o lovitură de deget se gândea să le șteargă
însă nu – sunt alba pratalia
ce încep să împungă prin
coaja de pământ;
e miriștea sa albă – dacă țepii
aspri ar putea vorbi:
«Fii atent, te desfigurăm
te vom trăda dacă ne lași să creștem».
25 octombrie
Lacul Linsley
XXII
Peisaj cu decembrie
Pentru Franco Fortini
Ţintește, hotărât, pasărea străină
pe care el vrea s-o numească gaiță ;
și aceea albă, albăstrie și încrețită,
o privește cu capul aplecat.
Ramul bradului aproape
atinge fereastra în bucătărie,
joasă și îngustă în întunecata cornișă
(luminată numai
de capul taurului de porțelan
mică precum mânerul unui baston
țintuit în lemn).
Bestia ține de scud
soarelui care în miezul dimineții
e slab ca-n zori
(va topi zăpada timpurie?).
Însă o rază prinde putere
strălucește peste celelalte
trece peste pasărea
cu pană liniștită
(nu-i încă teamă de iarnă).
Se ridică în aburi
pufii săi nevinovați de pe burtă
ce par a scăpa
asemeni unei aureole zgomotoase
asemeni inimii sfâșiate de o pernă
în bucuria aceea brăzdată
de o culoare bolnavă
(în venele solare
sângele se coagulează)
ce este bucuria de lumină pe zăpadă.
Înlăuntrul transparenței se desenează
coapsele întunecate la care pare redus
trupul păsării cu creastă:
E o doamnă
ce se lasă surprinsă
în picioare în fața intrării de la bucătărie
de lumina ce-i denunță trupul
prin capotul ușor.
12 noiembrie Lacul Linsley
XXIII
Bambus
Se-mpiedică într-un cuvânt
pe care nu-l cunoaște – dar îl poate-nțelege
(e un fel de arbust). Însă atunci
de ce merge să-l caute
în dicționar?
Fiindcă are nostalgia Bologniei:
a străzii însorite de-a lungul băncilor
sub terasa pieței,
a micului palat cenușiu
(drept cândva în stil funcțional
iar acum pare un templu al asirienilor)
cu pacea de pe lungul coridor
și cu unghere cuibărite
la sânul zidurilor roșii –
pentru cine s-a născut printre pietre
acelea reprezintă grădina;
acelea, mai mult decât orice verde,
mustesc.
Scrie dicționaristului
un bilet din exil
rugându-l să-i desferece cuvântul.
Dacă soarele, acum, ar vrea să-l privească
coborând din înalt pe sticle
ar vedea unele semne
pe dosul mâinilor ce se mișcă
pe tastele împrejurul cărora
vor fi mereu nesigure:
măruntele pete de rugină
acolo unde se ivește ficatul augural
tăiat în piatră asiriană.
Însă prea nalte sunt,
gândurile soarelui.
19 noiembrie
Lacul Linsley
XXIV
Săptămâna trecută: căuta
o carte esențială
la librăria întunecată de la birou
și una ce nu contează i-a căzut
întâmplător în mâini –
mic manual al jocului de șah.
Hotărâre rapidă: și-a împrumutat-o lui însuși,
sprijinită pe cuvertura cufărului
ce-i servește de masă în sufragerie.
E o cărticică prietenoasă
cu o copertă colorată
și totuși, încă n-a îndrăznit s-o deschidă.
Stă sub seară
cu mâinile odihnite pe genunchi
și se gândește să studieze cartea aceea.
Însă, dacă trama începe de la sine,
va sosi momentul când
va căuta companie
împotriva plăcerii și a dorinței sale.
Fără a ridica privirea
va vedea de cealaltă parte a scrinului,
unde micile statui se înfruntă,
mâinile cele mai diafane și mai
drăguțe din viața sa;
dar țes fără oprire
jocul, mereu, al pieselor negre
chiar dacă din întâmplare au primit
drept soartă pe cele albe.
Culoarea sfidează orice fildeș
este mai mult decât cea nocturnă;
înfățișată celei negre,
și abanosul e alb.
Astfel, el încă n-a deschis cartea.
22 noiembrie
Brooklyn
XXV
«Aceste închizători
grupând foi –
la ce te fac să te gândești?»
Nu e o ghicitoare,
fiindcă el este cel ce se-ntreabă pe sine
și pune întrebarea
doar spre a nega evidența
ce l-a uimit, să-și dea un pic de timp
pentru a simți ceea ce înlăuntru declară
că se oferă ochilor, plat și arid:
Trei zgârieturi,
minuscule elipse de metal
ce i-au alunecat din buzunare
(în timp ce se împrumutase pe sine
unui repede, ușor somn)
și s-au risipit
dar nu pierdute (înstelează un triunghi)
pe groasa pătură de culoare turcoază
ce, împodobită cu dantela aceasta,
devine ușoară
asemeni mătăsii cerești.
22 noiembrie
Brooklyn
XXVI
Mitte panem tuum super transeuntes aquas,
quia post tempora multa invenies illum
(Ecleziastul)
Pe firul unei clipe – le-a amestecat
cu franjurile și tufișurile ceții
ce bântuie ușoare pe ape.
Se lasă purtate,
globuri pufoase și limpezi,
pe un curent nevăzut
în siguranța arogantă
a eleganței fiecărei mișcări a lor:
chiar și dănțuind
cu gâtul aplecat sub apă.
Precum o mână ce se abate și rupe
lama transparenței lichide,
a spart calmul:
a coborât clătinându-se pe terasă
strângând le piept un cornet.
Slăbit, încă atins
de un scurt atac molatec de febră,
sfâșie pâinea cu furie
spre mâinile sale prea puțin sigure.
Cei doi fii tomnatici
(penele spălăcite
începe să dea spre alb)
se dezlănțuie cu ciocul întins
spre ochiurile de apă. Părinții
(ciocul mutilat al mamei
e cuprins de aer și de frig)
îi suflă în față, nerăbdători.
El încearcă atunci un gest de comandă
spre a-i ține la respect
însă brațele îl dor
la jumătatea mișcării
și îmbucăturile cad alături,
mai jos de țintă:
risipitele tremurări năbădăioasele
omagii ale febrei
(se ține drept
pe picioarele golașe
dar e ca și cum ar sta în genunchi),
oferte augurale
spre a putea depăși iarna.
30 noiembrie – 1 decembrie Lacul Linsley
XXVII
Întâlnirea
Iată: degetul mic al ei
(ce va deveni roșu de căldură)
i-a atins o clipă inima
sub haină, sub cămașă
în timp ce ședea la masa
de lucru metalică. A fost de ajuns:
marginile halatului i se deșiră
asemeni aripilor înnebunite al unei pelerine
când iese în fugă
ocolind printr-un gest saluturile, discuțiile.
Sare în automobil
(parcarea e pustie –
la jumătatea zilei)
se grăbește spre casă
cu o mână împungând volanul
cealaltă pe inimă – nu:
sprijinită pe micul gât
acoperind izvorul gâtlejului
încercând cu o putere copilărească
să convingă bătăile
să se potolească.
E grăbit s-o vadă, s-o îmbrățișeze:
pe aceea ce face să răsune
cei patru pereți ai săi prea goi,
palida, dezlegata
cea cu părul roșu
Febra care-l așteaptă
cuibărită schimonosită
între pături.
3-4 decembrie
Madison-Milwaukee-Boston
XXVIII
Iarna neintrată
încă sub arcul calendarului
aruncă în față zdreanța
rochiei sale:
Târăște orice linie, orice pată
de culoare sau materie închegată
ori risipită, spre o
limpezime ce rănește.
«Poți să arunci o ocheadă Dario?
Aud un zgomot ciudat».
Iar Dario îngenunchează
apleacă și îndoaie capul pe-o parte
spre a privi sub motor.
Podeaua garajului
are culoare de marmoră sau de zăpadă
capul ce se așază pe ea
pare că a căzut
explodează părul pe tâmplă:
coroană de fier
«Nu fă asta!»
îi vine să strige
(dar e numai un gând – îl retrage,
un pumnal în huruirea tăcerii),
«nu apleca așa capul cenușiu.
Dacă-ai fi taică-meu
aș vrea să am curajul
de a îngenunchea
să ți-l ridic
făcându-ți ghirlandă din brațe».
12 decembrie
New Haven, State Street
* În limba catalană, julivert e numele acelei plante simplă și uimitoare care e pătrunjelul (n. aut.).
