Cesare Pavese și literatura română

Cesare Pavese și literatura română   Am avut ca prim resort spre Citeşte

EXEMPLARITATEA CA DESTIN LITERAR

Giacomo Prampolini și literatura română   Argumentul intervenției noastre e strâns conectată Citeşte

Crochiuri de vise întrerupte

Crochiuri de vise întrerupte     Un oracol în stufărișul verde surâde morții Citeşte

poeme regăsite vara 2017

am ajuns deja mâine   Nu găsesc drumul pentru că sunt în Citeşte

Bianca Maria Frabotta Poesie scelte da me / Poezii alese de mine

  „În lăuntrul nostru există o parte mută, apăsătoare ca o Citeşte

Un mio saggio su Andrea Zanzotto / Un eseu al meu despre Andrea Zanzotto

Un mio saggio su Andrea Zanzotto, rivista „LE MUSE” - Citeşte

Coșmaruri

Coșmaruri   Mamei memento al clipei despărțirii   Age quod agis –   Împușcătura din somn Citeşte

Un pensiero dantesco assolutamente attuale

Chiunque ragiona in modo così ripugnante da credere che il Citeşte

ALTE NOI POEME

LA UMBRA UNEI STRANII MELANCOLII   Pe bătrânica Veta a lui Buță Citeşte

Dante Maffia, Per Craiova... poeme

DANTE MAFFIA   Per Craiova*·   Ce e iubirea   Au încercat să ne învețe Ce e Citeşte

Disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură Notă: Repropun aici o intervenție la un Citeşte

Davide Rondoni Mișcarea poeziei, o lungă adnotare despre Dante

Davide Rondoni   Mișcarea poeziei, o lungă adnotare despre Dante Nostalgia mișcării   Commedia Citeşte

Alte noi poeme

  Săgeata lui Zenon   L-am întâlnit pe Kafka în miez de Citeşte

Un cinefil desuet: ispita anacronismului

În ciuda multor evidențe din îndeletnicirile mele de-a lungul unei Citeşte

Giuseppe Ungaretti Poesie / Poezii

  Poesie tratte da Dialogo 1966-1968   Poeme din volumul „Dialog” 1966-1968 È ora famelică   Strappati Citeşte

UN MAGNAT ÎN SLUBA COMUNITĂȚII

  Blog/Notes   George Popescu   UN MAGNAT ÎN SLUBA COMUNITĂȚII   (Un model terapeutic pentru maladiile Citeşte

Noi poeme noi

  Horrendus mundus   Nu mai alerga. Oprește-te, Lume: alertă de-acum și prea hazardată, Citeşte

Vittorio Sereni despre Salinas òi Celan

Vittorio Sereni   UN DINCOLO DE POEZIE*   (P. Salinas –  P. Celan)   Înainte de Citeşte

George Popescu

e se tremo è perché sento   e se tremo è perché Citeşte

Itaca

Itaca – la deviazione dall’equivoco? Una ipotesi di lettura poetica di Citeşte

Paolo Valesio Il corridoio dei ritratti / Coridorul portretelor

25 March 2022
Autor

I CORIDORUL PORTRETELOR

 

 

Mica sufragerie a hotelului e la demisol și e

nouă. Pereții de un alb stins, nevăruți.

Creează un simțământ de prospețime după căldura urâțeniei

de pe strada de periferie, acolo afară. Și sunt din fericire com-

plet lipsiți de tablouri. În așteptarea distrată între

o ușă și alta, ochiul se poate așeza numai deasupra:

Lunga spirală de fier a scării ce coboară

de la etajul superior, măsuțele rotunde lăcuite în roșu,

masa dreptunghiulară a bufetului (cu trofeele de fructe

ieșite din comun) de aceeași culoare. Lumina cade din înalt,

distribuită în atâtea mici reflectoare încastrate înlăuntrul

cavităților din tavan.

E ora aproape nouă seara; sala e pe jumătate pustie:

la stânga se află așezați trei tineri profesori universi-

tari (doi bărbați și o femeie) ce complotează;

spre centru, stă un bărbat, singur. Pare că de-acum

n-ar trebui să mai coboare nimeni. Solitarul (Aure-

lio) a băut deja un pahar din carafa ce-i

stă dinainte, iar în acest moment chelnerul mai

bătrân îi aduce farfuria cu macaroane –

când își face apariția o doamnă. Peste patruzeci de ani,

un machiaj din acelea considerate «discrete»

(vizibilă mai ales și numai ca o umbrire albastră

între îndoitura dintre geană și sprânceană)

evident bogată

(se spune, «înstărită» – adică: se spune bogați, vorbind

printre dinți despre alți bogați ea se-nțelege vorbind

despre sine ar spune un nimeni cei care acceptă să vorbească sunt ex-negustorii rămași sinceri: “slavă Domnului acum ne simțim bine, nu putem să ne plângem”)

frumoasă? Întrebarea n-are prea mult sens

(se poate spune: e rafinată)

ușor –

nu grasă, nu frumușică –

ușor cam mare,

aripioarele nasului sunt vibrante, nerăbdătoare.

Se așază la câteva măsuțe distanță de Aurelio,

la dreapta sa. După un moment el bagă de seamă o

mică, dar simetrică antiteză

între ei –

una dintre acele mărunțișuri, însă limpezi și vii,

ce oferă pentru o clipă plăcerea de a alinia

lucrurile dinainte-i precum niște fâșii distincte, aranjând

la scară microscopică o ordine ce dă iluzia

(ah, pentru numele lui Dumnezeu numai iluzie – și de moment)

de a fi și o ordine a lumii:

ea cinează alb

el cinează roșu.

Aurelio a făcut comenzi plebei: o carafă cu vin

vărsat, al casei (un rozaliu acidulat, nepericulos, ce nu

lasă amintiri), un coșuleț cu pâine, o strachină de

urechușe cu sos, o farfurioară de legume amestecate.

Ea de partea sa: o salată ca în Capri (feliuțe puține, alternate

pe rând, cu roșii și brânză proaspătă ce fac

să iese în evidență albimea farfuriei ovale), o cutie

de grisine, o sticlă (neapărat desigilată sub ochii ei)

de vin alb. Este o cină

punctual atentă și apropriată, fină dar lipsită

de orice indulgență pentru sine însăși, o cină ce

se prezintă cât o autoproiecție împotriva verii ce dă năvală

acolo afară –

și comandată cu siguranță: și-a aruncat o oche-

adă pe lista cu mâncăruri, n-a așteptat nici măcar ca

ospătarul să se îndepărteze de masă

(Aurelio, dimpotrivă, șovăise între felurile de ma-

caroane, s-a consultat cu ospătarul mai înainte

să stabilească opțiunea sa asupra unui fel

de Piazza dei tori, ceruse informații despre vin).

Pe la jumătatea cinei, ospătarul îi aduce (culoarea fildeșului,

ca pentru a rămâne în armonie) un telefon fără fir,

și îi întinde antena (e un telefon pentru dumneavoastră) aproape

cu o plecăciune. Vorbește cu un aer între plictisită

(toți cei puțini din jur întind, cu chipuri indiferente,

urechile)

și mulțumită:

că statutul său potențial umilitor de feme

ie-ce-cinează-de-una-singură e salvată de această mo-

mentană companie telefonică a unui cavaler.

Întrucât, că ea vorbește cu un bărbat nu există dubiu:

se simte din temperatura glasului. Dar – ce fel

de bărbat? Mai bine zis: Ce rol de bărbat?

– «Îți – vorbesc – din sala de mese»,

silabisește ea pentru a doua oară.

(Spre a se face auzită fără a ridica glasul – ce-ar

constrânge-o să servească multe băuturi răcoritoare spre deliciul

curiozității ascultătorilor indiscreți – ea a aleasa

să păstreze glasul scăzut, dar în același timp să subli-

ze fiecare cuvânt mai încet).

E în glasul ei un ton de gingașă complicitate –

chiar și cu o vână de voioșie aproape copilărească, limpede

înfrânată în fața acestor străini, dar gata să izbucnească –

care exclude un soț.

Însă alternativa nu e tot așa de simplă.

Firește că ar trebui să fie un amant;

dar ar putea fi

(este semnul complexității că femeia aceasta

a câștigat și e coaptă)

ar putea fi și un (o) fiu (fiică).

 

A sfârșit în pripă, aproape retezând-o, con-

vorbirea; predat telefonul, peste umăr

fără să-l privească, ospătarului.

Își termină felul său cu o liniștită zornăială de tacâmuri,

brațele aliniate și bustul ridicat;

se ridică apoi și se îndepărtează, lăsând sticla plină

pe trei sferturi

și mesajul său indirect, dar trunchiat, pu-

ținului public ascuns, este:

«Aceasta, scumpii mei domni, este viață fără nici o taină,

ce nu cere de fapt obositoarele eforturi ale ima-

ginației voastre»

 

II

 

Orașul e mare –

nici măcar august nu-l stinge.

Măreția sa (ce nu depinde de vastitate) se

măsoară și prin aceasta: că el a impus munca

locuitorilor săi nu numai drept o marcă arzătoare,

ci și ca o tristă medalie.

Iată de ce cele două curente ce laolaltă alcă-

tuiesc – sus și jos de-a lungul străzii celei mai faimoase – marele flu-

viu popular, nu se întemeiază cu adevărat, ci ră-

mân (și atunci când contactul este de cot contra cot)

unul altuia străin, mai ales când în-

cepe să coboare amurgul;

atunci turiștii apar încă și fără apărare

diferiți față de cetățenii ce se întorc acasă de la muncă.

Primii

(ce se simt prăfuiți de lungile raze de

soare din întreaga zi, chiar când clima e

secetoasă, iar cămășile lor încă neboțite)

se dezvăluie cu cruzime mărunțiți – or fi ei

adevărați turiști ce au făcut pace cu propriul

rol; ori voiajori în căutare mai mult ori mai puțin nesigură – în

raport cu secundele.

Însă rangurile cetățenilor sunt mai puțin compacte decât

acela ce pare ochiului turistului ușor

(obositor) invidios. Chiar dacă înfățișarea lor la

ora aceasta e cea a unei pestrițe trupe în marș,

cetățenii aceștia sunt cu pasiune diferiți între ei –

fiecare duce

(într-un braț, o îmbrățișare, grea; ca și când ar că-

ra un copil bolnav și foarte mare)

viața sa peste sine, astfel că ea nu reușește

să atingă (reușește să nu atingă?)

pe celelalte.

Aceasta:

intră cu pas hotărât pe stradă

(abia eliberat

de lumina schimbătoare a unui semafor)

ce-i iese în drum. Aceasta, cu umerii

largi,

îmbrăcată în giacă albă și fustă neagră,

cu o mare geantă de piele în mână, chipul ferm

și neclintit – ca și cum încă incredul de acest răgaz

obținut abia ieșită de la birou

(după zgomotoase conversații în picioare, scurt

lansate peste suprafața cizelată a imensei mese

din sălița de ședințe).

Însă chipul său nu atât de închis încât să nu poată

frâna o ocheadă spre o altă persoană care

(în poziție perpendiculară față de drumul său)

așteaptă ca lumina semaforului să se schimbe

de partea sa.

Și aceasta e o femeie – dar ce deosebire:

Femeia aceasta ce așteaptă

(și care întoarce spatele la privitoare, complet

inconștientă că e ținta ochilor acesteia din urmă)

e neagră și tot pe atât de tânără și mai frumoasă.

Rochia celei privite e mai frapantă (de stofă ușoară,

înflorată) și mai feminin atrăgătoare, decât

a privitoarei.

Funcționara îmbrăcată în alb și negru așază o lungă privire

(lentă, largă precum palma unei mâini ce

coboară și se sprijină)

pe curul, învelit strâns cu stofa înflorată), al celeilalte

femei.

E o privire din acelea pe care mulți le-ar spune mas-

culine; o privire ce obiectivează evaluează cântărește;

o ocheadă

ce însoțește un surâs adânc.

E senzuală – e un surâs ce reflectă cu franchețe o

dorință de posesiune; și totuși nu e îngăduitor.

Prea obosit surâs, spre a fi îngăduitor.

Trupul epuizat la sfârșitul

unei zile intense de muncă

e forțat în pofida sa să contemple plăcerea

ca pe un fluviu scânteietor ce curge alături dar

totuși departe ca să nu poată fi atins, dimpotrivă

drept ceva pe care ai putea pune stăpânire.

Acesta-i sensul unei contemplări obligate,

nedorite, ce face surâsul amar. Într-un astfel de su-

râs ce se aseamănă unui rânjet, buzele vorbesc

în tăcere:

«Oh, tu, pâine gata pentru alți dinți – într-un alt

moment, totuși, mi-aș hazarda și eu o bravă

tentativă a mea…dar acum, se întâmplă că abia

reușesc să-mi mențin o aer energic

umblând dreaptă în fața mea de-a lungul

drumului obișnuit ce mă duce la odihna

aceea solitară și apărată

(săndăluțe desculțe cu o fundiță a mâinii

pe tocuri, firul telefonului imediat scos din priză,

bluziță ridicată mai sus de curea fără ca eu ori alții

să-și îngăduie acea desfacere de stofă, nici a

cărnii ce astfel va fi dezvăluită),

unicul lucru de care eu aș avea nevoie acum.

Nu aș reuși nici măcar să-mi întins brațul de-a latul

spre a înșfăca acest fruct cu flori, aici pe stradă…»

Însă poate surâsul acela e înțeles mai adânc:

poate, ceea ce-i amar în el e un fel

neliniștit de a recunoaște frumusețea. Când e întâlnită

pe neașteptate,

fără pregătire, fără glose,

cum să nu se poată simți – dincolo de orice egoism –

o înțepătură de durere?

 

7 august

New York, A cincea Stradă

 

 

 

III

 

Supermarketul e pe punctul să

(mai sunt zece minute până la două)

închidă. Coboară obloanele de soare încă sus

(și chiar la obișnuitul ceas al amurgului) fiindcă e

duminică. (Ritmul acestei zile s-a jucat poate în

întregime pe îmbulzeala de la ora asta: când oamenii

coboară, după liturghie, de la biserica de pe colină).

Acum nu-i numai graba de a nu se mai îngriji de

ascundere (curentă de-a lungul șirului de mișcări ale

vânzătorilor, razant cu rafturile și cu cărucioarele),

există și un aer de distinsă conversație

(o femeie ce vorbește cu vânzătoarea

peste tejgheaua cu cărnuri),

de răgaz, între fluxurile celor doi versanți ale zilei

atât de diferite – înainte și după închidere –

încât par două zile diferite.

Un bărbat pe coama vârstei

a intrat în grabă chiar acum cu

(pare a avea un rol mai neîndemânatic – cel al

ultimilor mușterii ai zilei)

o fetiță ce-i seamănă atâta că pare a fi

fiică-sa.

Înșfacă în grabă mânerul unuia dintre căruțe, pri-

vind ceasul: el și fetița se învârt luând

puține obiecte din rafturi –

mici cheltuieli precise de ultim moment.

Îmbrăcat ciudat: hainele sunt scumpe, însă par

ca alese, cu o nerăbdare ce trebuie

să fi frizat disprețul.

Vânzătoarea de la raionul de măcelărie, o fată,

stă la bârfe cu o femeie încă tânără, însă mai

în vârstă decât ea:

e o clientă ce-o cunoaște pe vânzătoare ori vreo

colega de-a sa ce s-a lăsat de muncă și și-a aruncat

șorțul albastru, pe care cea mai tânără (poartă

ochelari) îl poartă încă?

Bărbatul –

ce-i îmbrăcat cu o giacă peste un tricou alb,

fără guler și cu mânecile scurte –

se ciocnise deja de femeia aceea în civil

cu puține minute mai înainte, abia intrat în local.

Liniile ei, pielea, părul blond ar fi părut

americane în Italia; aici, au un aer

italian –

și ambele percepții sunt adevărate

și amândouă sunt false.

I-a aruncat o privire de curiozitate, de apreci-

ere; ea, i le-a acceptat cu franchețe –

a susținut cu ochii săi pe ai bărbatului.

Pe urmă s-au încrucișat fugitiv, pe coridorul

cu detergenți, în timp ce el tocmai cerea cu

glas tare ceva vânzătoarei –

și au schițat (retrăgându-și pe urmă

ochii) o umbră de surâs.

Acum, el s-a oprit la o margine a lungii mese

de la măcelărie ce blochează întregul perete din fund

al supermarketului

(copila tocmai alege laptele și ouăle –

marginea cealaltă este raionul cu mâncăruri

deja preparate:

salată de roșii, macaroane reci, salată de

raci de mare, ficăței de pui, salată de ton, ardei

copți, salată de varză (aceea cu fâșii sub-

țiri albe picante), macedonie de fructe, salată de

ciuperci –

la celălalt capăt al mesei cele două femei încă

mai flecăresc.

Se află, acum la cotul bărbatului, un clopo-

țel  mare și neted asemeni unui castron de metal (din

acelea ce se lovesc cu palma mâinii și clinchetea-

ză) spre a atrage atenția vânzătorilor

din acel sector al mesei; când ei se află înlăuntrul marii

încăperi unde se taie felii și se împachetează bucățile

de carne.

Omul n-atinge însă clopoțelul –

privește de două-trei ori în direcția femeilor fă-

ră să le privească de fapt, apoi se-ntoarce (lăsând căru-

țul), se apropie de raionul cu obiecte de papetărie.

În clipa în care el se îndepărtează,

vânzătoarea cu ochelari se retrage din conversa-

ție, se apropie de colțul cu mâncăruri gătite. În-

tre timp bărbatul, ce luase un pachet de șer-

vețele de hârtie, se apleacă pe căruț spre a le aranja. La

întrebarea

(«Ce doriți?»)

ridică ochii fără să ridice bustul –

iar privirea sa o întâlnește pe a prietenei vânzătoarei

ce se plimbă de-a lungul mesei, în direcția sa.

La atingerea privirii ei, ochii bărbatului

clipesc pentru o clipă:

e o ocheadă veselă și sincer ațâțătoare; o ochea-

dă ce se pregătește să se prelungească cu calm spre a

se articula într-un semn prietenos poate revărsându-se

într-un cuvânt de salut –

însă raza de lumină se sparge brusc.

Ca și cum un lucru l-ar fi lovit pe bărbat în mij-

locul pieptului –

i se taie răsuflarea lumina ochii se sting –

e ca un semn de moarte măruntă.

E iute (imediat își revine), însă e prea vizibil:

bărbatul se moleșește asemeni unui sac cu acele

bucățele subțiri de cărbuni de ars ce vor începe

să se vândă peste câteva luni.

În spațiul acelei clipe un ochi fără pupilă

dinlăuntrul lui a văzut vanitatea tuturor bătălii-

lor:

Sevele în care creștea

limfa trufiei vieții

s-au ofilit dintr-odată,

și atât de punctuală a fost schimbarea încât se

poate însemna clipa aceea

asemeni liniei exacte de divizare

între o vârstă și alta a vieții sale.

Femeia a observat acea succesiune de priviri?

Poate că da, fiindcă se grăbește să-și întoarcă ochii

spre a se apropia de ieșire.

Ajută vânzătoarea să adune niște cutii

goale într-un colț lângă ușă de adăpost

de vânt.

Între timp bărbatul și copila se așază în mași-

nă (o lungă și ruginită coșcovea de culoare verde)

și deschid din hârtie farfurioarele de plastic cu

mâncărurile pe care le-au cumpărat pentru o fugară gustare.

Vorbesc din când în când

– comentarii despre mâncare vreun surâs vreo glumă –

însă bărbatul are privirea pierdută încă.

Lungi sunt momentele de trecere, în care el încă

nu știe cu ce să-și umple ochii –

nu știe de va putea să-i mai potolească

(de ani i s-au uscat lacrimile; și de două minute

s-au stins sclipirile).

Oricare dintre vânzători, de-acum, a urcat

în propria mașină; femeia a plecat fără să-și mai

întoarcă vreo privire spre cineva.

 

Sfârșit de august

Supermarketul din North Branford

 

 

IV

 

O întâlnește în sala perversiunilor, încă din

zorii primei ședințe săptămânale atunci când,

oprit în intervalul ușii mobile din care el

a parcurs doar un segment,

aruncă o ocheadă iute înlăuntru și în jur,

spunându-și că e încă timp să alunece

din nou pe coridor.

Ritualul micului dejun

(nu se poate să nu se cheme așa – “prânz” e cuvânt

prea greu pentru această masă pătrată deloc mare

aranjată în spațiul interior al ferestrei celei mari

pe care se odihnesc puține mari farfurii de unică folosință

acoperite cu subțiri fuioare de felii de salam și feliuțe de brânză

și alături vreo farfurie de salată și vreo două coșulețe

cu chifle)

e uluit de acest fel al său de a fi în ceea

ce e – și rămâne, nici nu încearcă să camufleze – o sală de

ședințe. Greaua masă de lemn ce se întinde

în centrul încăperii lungi

(mai curând decât largă)

și înaltă și masivă, astfel că genunchii celor ce

stau așezați pe scaunele și ele de lemn greu

dar tapițate

(cu absurdul efect primăvăratic și ușor)

din țesut de bumbac cu floricele împing spre carca-

sa solidă sub nivelul mesei, iar atunci cel prezent

e silit să stea drept și ușor la distanță în poziție

de ascultător așadar, nu de comesean.

Și totuși chiar acolo fiecare trebuie să-și aducă farfuria

și paharul său de vin alb (ori de cidru) –

de nu, trebuie să ia loc la una dintre cele trei măsuțe ali-

niate de-a lungul pereților; însă sunt rotunde, de lemn luci-

tor – mici mese de joc, ce nu au nimic de-a face

cu o cantină; cei ce se așază aici –

chiar dacă vârstnici și făloși conștienți de impor-

tanța lor –

devin copii aranjați momentan în sufrageria bună

spre a bea ciocolată la ceașcă.

Întocmai, perversiunea –

de a servi, spre sfârșitul frugalului mic dejun, o

conferință erudită. Cuvintele citite, eliberându-se peste

ceștile de cafea și farfurioarele cu prăjituri dau o plictiseală

ușoară, colorează într-o lumină un pic bolnavă acele (două)

ore ale acestei reuniuni de tineri și bătrâni înțelepți.

E zveltă – antilopă ce pășește pe saboții subțiri,

amișunând neîncrezătoare aerul și ierburile din jurul acestui

puț otrăvit.

Rochie cu un retuș

(un retuș numai)

de eleganță față de celelalte colege. Un strat

(cum se spune) de machiaj –

un strat lung, de o culoare ce nu poate fi ul-

terior definită (e: culoare)

ce se prelinge de la montura aeriană a ochelarilor

până la linia gurii

(unde, cu strălucirea sa ce nu e vizibilă

decât ca un colorit, decisă ondulație a

buzelor ce altfel riscau să atârne mo-

latec și să se desfacă)

la curelușa de piele ce-i susține moliciunea

bluzei de lână la mica brățară făcută dintr-o bucată

subțire și aurită și singură

(identică – însă banderola aceleia e argintie – la

brățărica atârnând la încheietura tânărului pro-

fesor cu fața triunghiulară, care, cu brățara marchează

ceea ce în limbajul conferințelor sale el

ar numi «identitate sexuală»)

la cupa de vin transparentă stând dreaptă cu franchețe

(toate degetele sunt înfășurate în jurul piciorului)

la fusta strâmtă și, fără a fi prea scurtă, lăsată

până la tocurile ciorapilor italieni.

Cum e femeie de statură înaltă, tânăra își permite

luxul de a se menține un pic aplecată –

nu înainte, ci înapoi, lăsând ca bustul

să se înghesuie în bazin –

e o mare pasăre cu pene cenușii și negre cuibă-

rită spre o margine,

în timp ce vorbește cu unul dintre vulturii afec-

tat gânditori ce frecventează Centrul de Studii.

El: E pe cale să se îngrașe ușor

(dar nu e îngrășarea de plăcere, emblema Gâtlejului,

ci un semn sedentar),

se vede că nu este obișnuit cu cravata

(nodul, strâns cu o anumită iritare, a divulg

gat electric acest sentiment spre una dintre

marginile gulerului ce s-a aricit).

Este deja îmblânzit de ambianță ca să nu fie

ispitit de a agăța fetele; însă nu întra-atât de

obișnuit încât să nu i se vadă nerăbdarea

(și totuși dacă cineva ar scruta mai bine, lucru

ce firește nici gazela, nici altcineva nu visează să

facă, s-ar vedea că nerăbdarea sa e a cuiva ce la

urma urmei ar vrea să revină în vizuina sa – însă

exact așa se comportă animalul sălbatic – mai curând

decât cea a cuiva ce ar vrea compania să-i fie mai

aproape și densă și gălăgioasă).

Frumoasa și Bestia?

Nu: Frumoasa poate că da, însă nu opusă unei Bestii

prea definite

(și apoi: e limpede că și ea învață să se bes-

tializeze și chiar îi place)

dar numai șovăitor tăiată în lung

(precum broderia de la o pernă)

pe fondul unei moderate bestialități difuze

(necaracteristică lui –

care acum s-așezat la aceeași măsuță a căprioarei,

iar în curând alți doi Membri vor hălădui într-acolo

cu farfuriile și paharele lor, sosind să ocupe celelalte

două locuri –

decât a oricărui altul dintre Membrii Centrului);

bestialitatea pe care cultura totdeauna o cucerește când

e făcută în numele binelui, cu toate formele și aten-

țiile.

Însă pe urmă, cum frumos trebuia să fie timpul în care

toți oamenii vorbeau –

pe coline și în păduri pe prunduri de pâraie –

cu animalele și multe deprindeau.

În momentul în care vreunul merge să-și ia ceașca

de cafea și fursecul, Frumoasa și Non-Bestia

– reveniți la măsuță –

încep discuția.

care, cine știe cum, intră în lumea visurilor. Bărbatul se

însuflețește când începe să vorbească despre Marile

Visuri –

cele profetice iar dacă o persoană visează unul dintre

acestea trebuie ca dimineață să cheme la cules întregul

trib și să i le povestească.

Abia au pătruns în conversație când se aude

micul zgomot sec, amenințător, al linguriței bătute

în marginea ceștii:

Directorul cere liniște spre a anunța con-

ferențiarul.

Ea și el își aruncă o ocheadă, cu un surâs

de scuză pentru bruschețea cu care sunt constrânși

să-și întrerupă conversația, spre a începe să ascul-

te cu profesionalism conferința.

Pentru o clipă țâșnește între ei o complicitate de

copii ce rup legătura unei vorbării a lor când aud

că un adult a început să-i asculte –

nu că și-ar spune vreun mare secret,

ci din cauza simțământului instinctiv că

orice conversație a lor trebuie să rămână,

în fața unui adult, o carte închisă.

Complicitatea aceasta surâzătoare a dialogului

întrerupt creează între ei o intimitate –

efemeră e adevărat, da mai intensă decât dacă

conversația ar fi continuat

(fiindcă apoi s-ar fi strecurat oboseala –

și sentimentul că persoana din fața ta e așa

ciudată că te-apucă frica).

Nu vor mai reveni la această însuflețire, pentru

tot restul sejurului.

Acum stau cu toții în liniște, în lumina ce-a

devenit mai densă și cenușie.

(astfel încât obiectele persoanele par farfurii și

vase și lighene și oale de porțelan aranjate în șir

pe un bufet).

Ea stă ușor aplecată –

sub lâna vaporoasă iese și împinge o mică

rotunjime ca pe spatele unor antilope înzăpezite

ce bântuie la marginea acelor pârâie cu o încurcătură

elegantă, de parcă ar fi mioape.

 

7-12 noiembrie

New Haven, Centrul «Whitney» de Studii Umaniste

Arhiva

March 2022
M T W T F S S
 123456
78910111213
14151617181920
21222324252627
28293031