PAOLO VALESIO
POEZII ALESE (POEZII ALES)
INTRODUCERE, NOTE
În românește de
GEORGE POPESCU
Paolo Valesio – un cărturar plurivalent în căutarea poeticului revelatoriu
Paolo Valesio s-a născut în 1939 la Bologna unde s-a și format la universitatea de acolo, apoi a făcut cercetare și a predat la Universitatea din Harvard, la New York University și la cea de la Yale în Connectticut, de unde revine la New York ocupând catedra „Giuseppe Ungaretti” a Universității din Columbia. A coordonat timp de zece ani „Yale Poetry Group” și conduce „Italian Poetry Review” (IPR) la Italian Academy de la Columbia, dar cu circulație și sedii și la Bologna și Florența. Reîntos, la pensie în orașul natal, din 2013 e președintele „Centro Studi Sara Valesio”, în cadrul Fundației Genus Bononiae – Musei nella città, la Bologna, care are un program complex, consacrat orașului, de la artă și arhitectură, la arheologie și istorie. Valesio e activ literar (continuă să lucreze la cel de-al patrulea roman al său dintr-o tetralogie începută cu ceva timp în urmă, colaborează la publicații literare și frecvent la săptămânalul ”Il Sussidio”, cu articole editorialiste despre lumea de azi.
A publicat 21 de cărți de poezie (de la Prose in poesia, din 1979, La rosa verde, 1987, Dialogo del falco e dell’avvoltoio, 1987, Le isole del lago, 1990. Analogia del mondo, 1992, Nichtchant: Selected Poems, Piazza delle preghiere massacrate, 1999, Dardi, 2000, un volum de sonete apărute la New York, până la Il volto dell’umano, 2009, Il servo rosso / The Red Servant, poeme alese publicate între 1979 și 2002, și ampla antologie cu titlul Esploratici solitarie: poesie 1990-2017, distinsă cu Premio Nazionale Rhegium Julii
Dintre romane sunt de amintit L’ospedale di Manhattan, 1978, Il regno doloroso, 1983, Tradimenti, 1994 etc.
De neignorat cărțile sale de cercetări și eseuri: Strutture dell’allitterazione: Grammatica, retorica e folklore verbale, 1968, Ascoltare il silenzio: La retorica come teoria, 1992. Gabriele D’Annunzio: The Dark Flame, New Have London, Yale University Press, 1992.
În creația lirică a lui Paolo Valesio, prima impresie, de altfel emblematică desemnând veritabila sa ars poetica, e pluralitatea marcat asumată, la multiple nivele: stilistic, mai ales, „tematic”, cu intruziuni surprinzătoare în falii ale realului (din care nu lipsesc nici perceperea, deseori directă, pe viu, a întâmplărilor din cotidianul surprins în procesul accidentat al survenirii sale diurne), cu o vocație a contemplării existenței cu deschideri spre meditație și, uneori, sapiențiale susținute și de suporturi de natură livrescă.
Ceea ce s-ar putea numi „gramatică” poetică subîntinde, de asemenea, o pluritate stilistică pe cât de variată, pe atât de incitantă prin transgresarea formelor, unele rareori abia perceptibile în arealul poeziei universale.
Se cuvine evidențiată, în același timp, o altă trăsătură a liricii sale, anume întinderea „topografică” a originii unor poeme ori chiar volume întregi: interferează, frecvent, locații italiene, nu doar bologneze, cu cele americane, în care New Yorkul își rezervă un loc privilegiat, explicabil biografic, dar nu lipsesc nici ambiente de sorginte cu un gust al exoticului (străvechea geografie mitico-arheologică mexicană!) și chiar al ezotericului.
Autorul însuși își definește geneza și natura subgenului poetic „poezie-darde”, ceea ce s-ar subsuma, prin constituția semantică a cuvântului secund, ce trimite la o armă din alte vremuri ca o suliță cu mâner scurt, folosită îndeosebi la Veneția.
Nu întâmplător un volum al său, tipărit într-o originală formă de tip „dactilo” și cu suculente și conotative ilustrații, poartă chiar titlul Dardi.
Într-o anume perspectivă, devine demnă de reținut mărturisirea autorului în cazul volumului apărut în 2009, la Bologna și Lombar Key), că „în majoritatea poeziilor ,,`…` fiecare element textual (titlu, epigraf sau moto, dedicație, indicație cronotopică finală, eventuală notă explicativă la subsol) concură în a susține textul poeziei în chestiune, fără fundamentala distincție dintre un centru și un ornament.
De fapt, continuă autorul, elementele înșirate deasupra formează specifica structură metrică (într-un sens evident larg, și totuși pertinent, al acestui termen) ce conține și încadrează aceste poezii”. ).
Valesio pare a avea oarecare dubii cu privire la termenul de-acum conceptual și supralicitat de poetică, care-i pare „un pic apăsător”, însă consideră că actul său poetic pornește de la recunoașterea faptului că nimic nu poate fi exprimat adecvat de limbajul uman în uzul său „normal”:
„Lucrurile din lume se află acolo, dure și colțoase, iar limbajul are o capacitate foarte limitată de a le /de/construi; drept compensație, are capacități într-un fel nelimitate de a produce neînțelegeri”. Iar aceasta se întâmplă și fiindcă „Speranța (utopică, necesară, realistă) ce ne susține în viața noastră cotidiană întrucât viață mai ales lingvistică (sbl. ns. G.P.) e că faptul de a ne înțelege greșit ar deveni, uneori și în parte, o intra-înțelegere între noi: adică, mai curând decât un a ne înțelege greșit un a ne înțelege între (sbl. ns. G. P.), un mod de a ne bălăci în proastă înțelegere (însă nu e vorba de un joc frivol și satisfăcător, ci un ludus foarte serios)”.
Și, spre a detecta mai exact poziția lui Valesio, ce vizează unele percepții critice inadecvate ale propriei sale opere poetice, el avertizează că nu e deloc vorba de o declarație de poetică neo-ermetică pe urma lui Mallarmé…”. Fiindcă limbajul său „nu e un limbaj poetic radical separat, ci una formă apropiată limbajului comun , în teribila sa capacitate de a ne înțelege greșit așa cum se întâmplă în rara dar vitala speranță de întru-înțelegere între noi”.
Să ne oprim puțin la conceptul de limbaj comun, cel puțin din două motive: primul îl constituie detaliul, în aparență insignifiant în context poetic, că autorul și-a dedicat o apreciabilă parte din activitatea sa, îndeosebi în tinerețe, dar și ca dascăl de italiană în SUA, lingvisticii, cel de-al doilea vizează orientarea sa, inclusiv ideologică în sensul primar și etimologic al termenului.
Paolo Valesio – și în modul în care l-am cunoscut îndeaproape, cum am specificat în Nota acestei introduceri – e un intelectual cu un interes și un simț acute față de condiția umană și a lumii, a vremii în care trăim, cu o distribuție difuză pentru o întâmplare, fie și, la rându-i comună, un eveniment mai mult ori mai puțin „epocal” (Războiul din Golf, actul terorist din New York din 11 septembrie 2001), migrația, dizabilitățile, inechitățile, forfota traficului din marile metropole, dezechilibrele de profil ecologic etc.
Însă oricare dintre aceste fațete nu predomină, nu excelează un limbaj complicat „livresc”, fiindcă, întrebat, într-un interviu relativ recent, cum și-ar defini ori descrie practica sa lexicală în actul poetic și, îndeosebi, în contextul unei posibile tentații a poeților italieni de a inventa neologisme pornind de la ceea s-ar numi „lecția dantescă”, el se simte sustras unui astfel de model și nu crede nici că s-ar regăsi și la alți importanți poeți italieni.
Și, în fapt, nici n-ar fi vorba de o tentație (o „trebuință”, cu o numește), cât de o liberă posibilitate. Însă acest mecanism, îndeosebi în poezia ultimelor decenii (a nu se ignora schimbările, deseori radicale, precum futurismul, apoi ermetismul și mai ales neoavangardismul cu ai săi Novissimi ori poezia vizuală ce i-a urmat ce-au traversat poezia italiană din ultimul secol), se cuvine perceput și judecat în singulare și, pe alocuri, subiective chei. Despre anume neologisme din poemele sale – de altfel, nu prea numeroase, cum susține – declară că, paradoxal, au fost întâmpinate cu oarecare perplexitate nu atât de cititorii „comuni” cât de colegii profesioniști în poezie. Și, la urma urmei, fenomenul trebuie atribuit criticilor, nu poeților înșiși. O explicație pentru o eventuală suspiciune față de neologisme ține de istoria literară din Peninsulă, anume cazuistica celor două linii germinale și fundamentale ale evoluției poeziei italiene. Fiindcă, de altfel e deja un loc comun, poezia italiană n-a fost niciodată „dantescă”, ci „petrarchescă”, explicația valesiană fiind aceea că „poate fiindcă limbajul lui Dante continuă să aibă asupra noastră un efect paralizant”, de unde suspiciunea sa, când simte nevoia unei trimiteri la exemplul dantesc „pentru relativa mea libertate de neologism, simt în preajma mea o suspiciune de impertinență” .
În acest sens, nu-i de mirare că și Valesio, ca mulți alți predecesori, poeți, precum Leopardi, ori critici și cărturari precum Croce, Mengaldo, ca să nu mai vorbim de un Pasolini ori chiar de Ungaretti și Montale, consideră poezia italiană (în ciuda rupturilor șocante ale unui Marinetti ori ale altora puțini) ca fiind „inexorabil clasicistă”, excluzând întrebarea dacă acest lucru ar fi un defect ori o răsplată.
Pentru el, scriitura lirică, nu e doar poetică ci și narativă, considerând fenomenul, astăzi mai acut decât oricând, de rezistență la poezie, nu o astfel de formă, de altfel scriind mult și continuu, ci mai curând „o continuă tentație a cuvântului, citând un vers dintr-o poezie a sa: „Vorbesc mult fiindcă vorbesc puțin”, la care acum i-ar replica: „Scriu mult fiindcă vorbesc puțin”.
Poetica valesiană este, cvasi-programatic, de tip narativ, foarte indirect: „e o arcadă ce-ar trebui într-un fel să păstreze laolaltă diversele texte”; iar aspectul acesta , adaugă, nu doar formal, fiindcă nicio problemă de poezie nu e doar formală. Cât despre poeții care l-ar fi influențat îi citează pe Gabriele D,`Annunzio și pe Filippo Tommaso Marinetti, nu atât ori nu numai pentru propria-i formație (chiar cu precizarea că nu crede ca vreunul dintre ei să fi avut o influență directă asupra scriiturii sale poetice), ci pentru poezia lor de o profundă originalitate ei fiind, în opinia sa „fundamentali pentru dezvoltarea poeziei italiene și europene din secolul al XX-lea”.
Invocând conceptul „ansia dell`influența” (neliniștea influenței”) al lui Harold Bloom, crede totuși că mai ales în prima perioadă a resimțit un impact natural convivența cu anumiți poeți pe care-i consideră „responsabili” (ghilimelele îi aparțin) pentru întârzierea debutului său: Eugenio Montale, Arthur Rimbaud, Ezra Pound. În rest, dacă ar trebui să aducă un omagiu altora surveniți mai târziu în orizontul scrisului său, aceștia ar fi, atât de diferiți ca limbă și stil, și anume Philippe Jaccottet și Pier Paolo Pasolini. Scriitura poetică, iar nu prozele ideologice ale celui din urmă, încă îl mai inspiră. Ca orice poet și, în genere, creator matur și vizionar, Paolo Valesio ezită un răspuns cu privire la destinul poeziei sale în viitor.
Ceea ce-i pare esențial în propria creație poetică e orientarea spre transcendent fără a fi în mod programatic religioasă: „…o poezie (…) ce contemplă cu imparțialitate) dialogul / duelul dintre sacru și profan”.
Nota traducătorului
Două săptămâni de sfârșit de august și început de septembrie, în îndepărtatul 2001, petrecute într-un dens și foarte aplicat Seminar Internațional de studiu al operei leopardiene la Recanati, „sălbaticul târg” al genialului și nefericitului poet. Organizatorul, prof. și critic literar Alfredo Luzi a ales ca moderator pe poetul și profesorul de la Yale University, SUA, poetul și prozatorul Paolo Valesio.
S-au succedat, dimineața și după-amiază, cca. 10 seminarii-lecții, dezbateri libere, aprofundări ale creației leopardiene și, firește, cu schimburi de impresii, de idei, interpretări asupra diverselor culturi de proveniență ale participanților: bogate și diverse abordări, într-o ambianță plină de interes și de noutăți împărtășite.
Am avut ocazia, atunci, atât de aproape de mine și de ceilalți, de a descoperi un mare scriitor și profesor universitar de care știam puțin, mai ales la nivelul lingvisticii de care se ocupa în tinerețea sa, ca și prilejul de a schimba cu Paolo Valesio, în fiece zi, și în colocvii particulare, judecăți, impresii despre poezie, literatura italiană și nu numai, despre alte diverse aspecte și argumente despre lumea în care trăiam și în care încă trăim.
Am urmărit împreună, privind la un tv dintr-un bar în care ne beam aproape mereu cafeaua noastră mattinală, într-un bar pe drumul spre Pallazzo Leopardi, tocmai în dimineața lui 11 septembrie, actul teroristic asupra celor două Turnuri din New York, rămânând apoi toată ziua atinși gra de tragicul eveniment.
Cu trecerea zilelor pline de studiu, ne-am apropiat în gusturile de literatură și mai ales de poezie și am descoperit că scrisese deja o zecime de culegeri poetice. Am dorit să cunosc mai mult și în scurt timp am primit de la New York prin poștă un pachet voluminos de fotocopii cu cca zece volume ale sale. M-am apucat imediat să citesc, descoperind un mare poet și mai ales un tip de scriitură deosebită în opțiunile de forme originale. Și am început să traduc.
Apoi, cu trecerea timpului, pachetul cu fotocopii s-a pierdut printre miile de dosare, cărți, manuscrise etc. și, regăsit recent, am reluat lectura și, desigur configurând, prin opțiunea mea, o antologie am reluat traducerea.
Cititorul, sper, va încerca să dea o judecată corectă și onestă despre aceste puține rânduri adăugate studiului introductiv, fără a-și apropria vreun gest de orgoliu personal, ci numai ca pe o pagină despre cum se întâmplă uneori în câmpul literar, cu întâlniri, întâmplătoare sau nu, care apoi ar putea lua forma unui act (re)creator și benefic pentru două culturi. (G. P. ).
Din PROSE IN POESIA (PROZE ÎN POEZIE), 1979
POETICI
PERFORMANȚĂ
Nu știu, poate că tu ai dreptate cu tonurile:
avea tonurile greșite: și, când când a făcut acel
lung hohot de râs la început, râdea fals
(dar scuză-mă, ei, cum să faci să râzi adevărat).
Totuși, când a lăsat să cadă acel ou,
ce s-a spart pe cârpa albă
a zonei acoperite cu rumeguș
și a împroșcat afară materia neagră (zloată?)
ori rahat? nu, nu se simțea un miros tare; deci, noroi),
mi-a plăcut;
și iată, tu strâmbi din nas când spun asta. Și-mi explici:
că era foarte expresivă (stilul tradițional),
că nu era propusă cu adevărat nouă fiindcă există
literatura există (bla, bla) freudism,
că nu e o performanță
(aici mult spun performance cu accentul pe prima
silabă)
într-adevăr experimentală.
Dar atunci, regizorul acelei actrițe (părea puțin
maestrul, maquereau al său),
care ziua următoare explica că era vorba
de o elaborare a ideii de trompă-ochiul?
(Sigur, era încâlcit acela; spre a oferi un exemplu despre
ce ar fi vrut să facă cu acel „Portret de actriță” – titlul
ca atare – avea pregătită o întreagă istorie:
a unui cadru de iluzie așezat înăuntru unui născocit
cadru și dinaintea unei închipuite uși ședea un căluț adevărat, și
deasupra căluțului ședea o chiflă gravidă;
și totul acesta deschis de declarația fals-modestă:
„Voi face o intervenție de măcelar”).
În conversație, după, un critic amintise
că oul negru e un simbol alchimic
(dar de care? chèmeia, îmi amintesc greu ori e știința
și arta Terrei negre!);
dar ce surâs disprețuitor a făcut el, când a îndrăznit
(citându-l) să tragă din teacă acest ruginit paloș alegoric!
Dar ce trebuie să-ți spun? Mi-a plăcut, performanța aceea;
cum aș putea să ți-o spun mai bine.
M-a convins, am considerat-o bună.
(„Există multe lucruri prea bune de văzut”, spun agenții
de voiaje când ispitesc să vândă cuiva o excursie
la Seychelles ori în similare locuri).
Oh, într-un cuvânt, ca bandă terminologia
mi-a plăcut;
chiar și când ea face pe Actrița Clasico-Romantică,
sărind în sus și-n jos ca pe catalige și chemând un
inexistent:
„Romeo, Romeo! ”
apoi cu apocopă:
„Al meu, Al meu!”
Mi-a plăcut, m-a (cum ziceam de copil) cucerit.
M-a cucerit draga de tine cu ochii verzi (pe care mi i-a
inoculat, prin asimilare);
și când (mai ales când) ești jefuit ori de la o răceală.
Plecăm iarăși la un moment dat din Roma
Nu, nu, nu, bine-bine, glumeam;
nu voia să-i reduc personalitatea, negând
profesionalitatea ta.
Nu vezi? Te ascult te ascult răpitor, apă-adâncă atenție
feminină
(și ascultându-te chipul mi se face serios, se adâncesc
obrajii, mă strâng în mine – dar așa de strâns că nu mă
pot suporta).
Te ascult când îmi explici acea performanță:
prea expresivă, prea derivativă.
cu tonuri eronate și hieratice.
Totuși aș fi voit
(dar ezitam, am pierdut ocazia)
replica cu o mai generală observație, Precum:
ce radicalizare o fi atitudinea inevitabil
filosofică,
orice radicalism evident formal îi e o rea imi-
tație ce riscă caricatura.
Evidenta existență a formei
(aceasta e ceea ce tradiția nu încetează să ne amintească,
e fructul unui compromis;
și nu e grotesc a pretinde că radicalizezi un compro-
mis?
Limita postavangardei atunci:
nu e
(cum indică folclorul mic-burghez)
obscuritatea.
Dimpotrivă, (post)avangarda se blochează pe al său
prea precipitat și
prea simplu
act de a face prea explicite certe conflicte de minte,
societate, cultură
ce solicită o reflecție mai susținută.
Această reflecție e –
pe nedrept –
lăsată uitată de academism.
Dar ce academism!
Păi uită-te la voi!
Cu tendința voastră constantă spre divulgare.
Păi tu, tu atât de bărbătoasă,
ești atât de autonomă și deconectată că atunci când
ai întrebat
(gene un pic îngreunate, ironică!):
„Tu predai la universitate, nu”
eu, nu mă interesa deloc tonul tău
ironic,
m-am simțit o clipă un fitecine
și frenetic m-am gândit:
Și acum cum fac să-i rețin atenția
încă vreun minut, ce să-i spun
Un lucru drăguț nu știu prea strălucitor;
sau ar trebui să încerc să mă dau drept cult
Nuu, mai bine o deșertăciune sonoră,
mai bine să deviez conversația dar mereu ținându-mă
ancorat de hățurile calului tău, ca tu să nu mă părăsești:
„Da da da predau, iată; totuși acum mă ocup de scrii-
tură,
fac cercetări de scriitură vrei un pic de vin îți aduc
sarea?”
Totuși, mie acea reprezentație mi-a plăcut.
POETUL
Memoria lui Robert Lowell
Cel ce-a murit în taxi care de la aeroport,
întors de la Londra, unde s-a dus să viziteze
pe cea de-a doua sa soție și fiica lor
(aceasta din urmă poate e cea care câteva luni după
s-a omorât –
ori poate a murit din cauza unei doze excesive)
îl conducea la casa celei de-a treia și ultimei soții,
la New York.
Toate trei neveste au fost apoi prezente la înmormântarea
lui la Boston, orașul său natal,
căci poetul acesta aparținea unei străvechi familii care
ilustrase istoria Noii Anglii.
Dar din acel buștean el înmugurise și crescuse
oarecum diform
(dar nu, nu diform, mai degrabă coerent cu tradiții
de nobil angajat în luptele vieții).
Catolic
(era de obârșie catolică familia, și totuși el era
mielul alb, singurul convertit?).
Catolic, a devenit obstacol de conștiință
(în fața instituționalului, al conformismului ecleziastic
ferm);
și obstacol în vremurile Primului Război Mondial,
obstacol contra triumfalismului,
și din această pricină, scurt timp, încarcerat.
Cavaler al Modernității
(și tocmai de aceea, în afara contemporaneității):
înalt, bea mult, hăituia spitalele psihiatrice.
Unicul lucru pe care personal pot să-l atest e
statura sa:
un pic aplecat pe spate (firește) giacă
de tweed (poți să mori: nu inventez nimic).
Își citea poeziile așezat într-unul din marile fotolii
de piele neagră din sala cu fum de la Colegiul Trumbull, sub
micile turnuri gotice.
Iar tinerii (crema cremei) în jur, așezați
cu o închipuită bravură pe jos
(însă tapetul dens se lungea de la un perete la altul,
vestele erau din cașmir, pantofii italieni).
„Vă rog, puteți închide ușa?”
a sugerat la un moment dat poetul cu aerul
plictisit;
însă ușa era închisă
și mai înainte era întredeschisă doar o clipă (admițând
vreo întârziere) și tăcerea totală.
Aceea a fost
(fruntea crispată, o neașteptată umbră de paloare
pe chip)
micul dar vorbărețul spion al constantei fricțiuni
de necaz și dezgust, în luptă și dificultăți,
ce se ascundea sub neteda mască impasibilă.
Dar în fine.
Poeziile sale îmi plăceau doar cu intermitențe,
și o astfel de existență trăită
(beții și crize de neuro-deliruri și divorțuri)
pare imaginea poetului ce se ivește din deșeul
vândut la târgul de piei și de celuloide din
atâtea pelicule cinematografice ieșite din Pădurea de la Afrifoglio,
și un literat așa nu există,
iar studenții mei surâd cu înțelegere când
întreb dacă îl citesc încă;
e depășit,
înapoiat,
pierdut,
defazat,
fără suflet,
în afara discursului modern,
și nu poate rezista,
și nu spune nimic,
și îl iubesc.
