O carte impunătoare, cantitativ (peste o mie de pagini distribuite în două volume), dar şi calitativ, prin densitatea aproape liturgică a unui discurs pliat, într-o rară şi fascinantă sintonie, pe fapte, acte, evenimente glorioase de istorie românească. Şi toate decontate în seama a două neamuri voievodale pe cât de invocate şi evocate pe atât de drămuit valorizate în rostul conştiinţei noastre naţionale: Cantacuzini şi Brâncoveni, două stirpe regale, dar conturând, prin contaminare şi cu ajutorul insidioasei soarte, o singură familie, cu ascendenţe bizantine şi descendenţe glorioase supravieţuitoare până spre contemporaneitate.
Mărturisesc că, dacă în mod norocos n-aş fi cunoscut-o pe autoare, Georgetta Florentza Marincu, al cărei har narator de recuperator de alte pagini umbrite ori încenuşate (cioburi, cum a preferat să le numească în titlul unei alte lucrări contând pe mai bine de două mii cinci sute de pagini) de Istorie, n-aş fi trecut, probabil, testul unei difidenţe avant la lettre.
Nonagenară, peste doar trei luni, scriitoarea Georgetta Florentza Marincu, recâştigându-şi, după 1989, dreptul legitim la propria identitate, a sa şi a strălucitei sale familii de boieri luminaţi şi dedicaţi pământului natal, şi-a scos, din scrinul suspendat, dar niciodată înstrăinat, singurele unelte prin care, de fapt, reuşise să se salveze, în taină, de-a lungul unei lungi şi triste paranteze a propriului destin,: condeiul care nu tăcuse nici în anii de restrişte, ci trebăluise, tainic, la o operă gândită doar ca proiect, fără predictibilitatea – dacă nu vizionar-onirică – unei veritabile împliniri în act. Şi, astfel, pagini după pagini s-au regăsit, retopite şi reactivate, fără însă a-şi trăda nimic din resortul acelei unice semantici care fusese şi a rămas resuscitarea la viaţă a unor oameni, mai „mari”, ori mai umili, mai dotaţi intelectual ori chibzuitori ai darurilor pământului, cu întâmplările şi cu faptele lor, înălţate la justa dimensiune şi meritata lor valoare.
Am descris cu puţin timp în urmă intriganta-mi surpriză la contactul neprevăzut, întrucât sunt norocosul beneficiar al prieteniei autoarei, cu cartea proaspăt ieşită de sub tipar, cu titlul, a cărui transparentă directeţe, „Cantacuzini şi Brâncoveni”, lăsa prea puţin să se intuiască, în succesiunea fluvială a celor o mie de pagini, freamătul unei limbi româneşti, neîndoielnic literare, decantate în naraţiuni de o acurateţe stilistică seducătoare. Puţin mai ofilit cititor, cum cred că mă găsesc, m-am temut că nu voi regăsi vechi resurse pentru a duce la capăt o lectură, bănuită, prin titlu şi prin cartea de vizită a autorului, într-un orizont cât de cât „specializat”, sau „arhivistic”. N-a fost să fie aşa. Căci, de la primele pagini, lectura şi-a găsit ritmul şi decantarea potrivite, iar lectura şi-a activat darurile ei de seducţie. E o performanţă: rară, într-o lume, a noastră, în care cetitul – act întemeietor al civilizaţiei noastre milenare, căreia, sper, nu-i vom trăi sfârşitul – pierde vizibil din impedanţa sa canonizată.
Ceea ce surprinde şi impune în cartea d-nei Georgetta Florentza Marincu este o fericită logodnă între eveniment/ întâmplare şi cuvânt / frază: între ontos şi logos, mai ales prin ştiinţa, slujită de harul limbii îndrăgostite, ca să împrumut o expresie conceptuală cândva în amplă circulaţie, de a distila, în retortele scriiturii, mostre lexicale şi sintactice din creuzetul uitat al codului cronicăresc din vremuri demult apuse.
Un test, acesta, nu doar cu o miză liminară, ci şi cu asumarea unui pariu pe care numai cine, refuzând ofertele unei retorici la îndemână, are cutezanţa de a trăi, fie şi pe durata actului scriptural, în magma reaprinsă a acelui cod expresiv care, astfel, devine, în sine, şi momentul însuşi al validării în perspectivă eminamente estetică.
Am găsit în succesiunea paginilor, distribuite ca nişte „hrisoave”, închipuite, desigur (admirabilă idee de a le marca doar spaţial şi temporal: probă a unui soi de „jurnal”, dar şi, la fel de bine, a unor mărturisiri memoriale), pasaje de o virtuozitate stilistică remarcabilă (descrieri într-un registru evocativ, cu tonalităţi de vechi ceaslov, a unor locuri, oraşe, lăcaşuri sacre, dar şi portrete ale unor personalităţi, Cantacuzini şi Brâncoveni, ca şi conţi şi prinţi europeni ori bizantini, cărturari şi slujbaşi anonimi) care o aşează pe autoare în galeria unor mari maeştri, autohtoni ori străini, ai unei literaturi de acest gen.
Şi, astfel, la finele unei lecturi metamorfozate într-un festin, re-câştigat, am revenit, nu fără o uşoară sfredelitoare stupoare, la o judecată de întâmpinare pe care o avansasem, în scris, cu peste două decenii în urmă, la întâiul contact cu scrisul şi cu personalitatea d-nei Florentza Georgetta Marincu. O carte cu trama unei saga şi timbrul unei epopei de descendenţă virgiliană.
O restitui cu sentimentul unei consonanţe ce transcende vârste şi epoci, decantând, cu o solemnitate intimă, plăcerea unei comuniuni al cărui suprem atestat e chiar literatura autoarei.
Habent sua fata libelli. Celebrul dicton latin îmi apare, în cazul isprăvilor literare ale d-nei Florentza Georgetta Marincu, nu doar un fel de memento cu valoare istorico-literară, ci şi o veritabilă cheie de lectură, de înţelegere şi de pariu exegetic. Întâi de toate, fiindcă, mai mult ca în alte numeroase, cunoscute ori nu, circumstanţe din vasta bibliotecă literară universală, în acest context marcat de o rară şi emblematică singularitate, destinul, al cărţilor, se transferă, până la fuziune, cu destinul creatorilor înşişi. Se conturează, astfel, o identitate într-o dublă şi semnificativă realitate organică şi osmotică, în care se şterge orice hotar dintre ficţiune şi realitate, dintre fantezia creativă şi faptele de hrisov istoriografic.
