Francesco De Girolamo
curățat de amăgiri, într-o fragilă durere ca atunci când
dinții, jos în cerul gurii, sunt încă de lapte
și pielea miroase de sudoare și sămânța iese nicicând
zărită, neașteptată, în anul primului zeu; nu știi
ce înseamnă să crești ocult, însă se va adeveri
că „mai multul”, poate, ar putea fi numit „încă”,
unde găsește odihnă orice junghi, orice absurdă remușcare,
pe când poate nu asta e iertarea, soarta, visul cucerit,
vestea, destinul îmblânzit, insondabilul angajament al amintirii
ce într-un orb abis păstrează slaba furie din nou ațipită.
Și atunci? Totul e aici, în fața ta, însă ochii nu-l prind,
îl ascunde văzduhul gol, arsă ca fructele rănite de soarele de iulie,
care la orizont își afundă lama sa în maiul valului zorilor.
Poți alerga să strigi că nu va nicicând prea mult, pentru tine,
și să te bucuri ca orice om, la sfârșitul așteptării sale.
Ori să crezi în tăcere că un altul te va vedea
și va păstra taina pe care tu nu vei îndrăzni nicicând s-o renegi.
Peste tot rănit. Nu asculta altă voce. Intră în gol
cu ochii închiși, ca o umbră linsă de vălul zorilor,
mâinile întinse spre aerul proaspăt al vântului ce scoate praf și aur.
Oriunde îți duci steaua ta capturată, noul tău ochi
ce vede dincolo de sânge și nu se teme că l-ar învinge obscura
plagă, pe care ar și stinge-o, că ar străpunge-o, deci,
într-o întoarcere a timpului ce urmărește un alt timp,
suflu neliniștit al insondabilei nopți.
