Umanitatea cunoaște și trăiește în aceste ultime săptămâni și luni una dintre derivele majore ale existenței sale milenare. E un fapt, o realitate a cărei nemiloasă evidență o resimțim fiecare, în limitele propriei responsabilități și a propriei conștiințe, și o trăim, dincolo ori dincoace de ghimpele unei neliniști, sub semnul unei majore nesiguranțe. Una pe care ne-o inculcă în comportament și în actul viețuirii sub spectrul acestei izolări forțate, de împrejurări cu exigențe împărtășite, ne-știința: absența cvasi-totală a unui verdict deplin verificat și verificabil asupra unei cauzei, spre a spune astfel, primare și convingătoare, a catastrofei ce ne-a cuprins.
Fiindcă în spațiul public, autohton și internațional, bântuie cu o zburdălnicie deseori caraghioasă, în ciuda stării de un tragic apocaliptic, ambiguitatea ițind zgomotos, de la bâlbâielile autorităților de toate rangurile la ipotezele alarmiste ale unor media plutind și ele în haosul generalizat.
Așa se face că ne-am trezit cu toții într-o condiție pe care n-o cunoșteam, n-o așteptam, de unde starea de angoasă dublată și hrănită de un morb al neputinței liminare. Spațiul disipat este nețărmurit, iar timpul pare frânt, oprit într-o gară închisă sau părăsită, anulând, dacă nu speranța devenită volens nolens un fel de hazard al unei rulete, atunci cu siguranță acel minimum de orizont deschis înțelegerii. Sigur că e irațional și chiar iresponsabil să asimilăm această pandemie unei stări de război. Deși restricțiile, a căror frecvență iterativă le sporesc și mai mult gradul de ambiguitate și de confuzie, nu sunt departe de cele ale unei astfel de condiții. Căci nu trebuie nicio clipă și sub nicio o formă uitat faptul, în sine abominabil, că mor ființe umane. Și într-un ritm și un număr care, singure, augmentează neliniștea, alimentează și sporesc spectrul terifiant, riscând, cum s-a întâmplat în vremuri de conflicte armate, să ne intre într-o și mai alarmantă stare: cea de obișnuință. Omul e dotat cu vocația adaptării, se știe de la înțelepții antici. Și o știu chiar și cei din rezervații tribale. Însă obișnuința, ca și speranța fără suport, își are precisele ei limite. Îmi amintesc de un verdict al lui Geo Bogza dintr-una din tabletele sale săptămânale revuistice de prin anii 70, potrivit căruia și moartea unui singur om trebuie privită ca o palmă dată umanității. Însă în situații precum cea în care ne aflăm acum evocăm, în termenii unei statistici neghioabe, sutele de mii de morți ca pe o cifră de afacere ori un pomelnic întârziat cu o gratuitate zăludă.
Ce-i de făcut? – iată ironia unei perversiuni istorice recurgând la o sintagmă de stupidă reputație a lui Lenin – în contextul în care, tocmai în siajul și cumva, poate, chiar cu concursul revoluțiilor tehnologice asimilând ficționalul, inclusiv la nivelul unei „mitologii” resuscitate în aventuroase laboratoare de cercetare, nimeni și nimic nu poate oferi o explicație: o definiție, fie, de transparența celei mai simple ecuații matematice.
Perspectiva, dincolo de vrerile și dorințele noastre, e totuși alarmantă. Dacă nu sumbră. Vinovății, dacă și câte sunt, ne aparțin tuturor: celor care continuă să exalte mecanismele unui neocapitalism sălbatic pentru care unicul reper rămâne profitul fără rezerve și, deseori, fără limite (se ignoră mereu acel dat statistic cu 1-2 la sută dintre miliardele de pământeni ce dețin peste 90 la sută din zestrea financiară a Lumii), dar în egală măsură și celor care, majoritari, am devenit complici ai unui dezastru ecologic și el fără istorie. Natura, nu Dumnezeu, se autogenerează. Ca plantele care „mor” toamna spre a învia primăvara. Și ea nu se poate regenera decât sfidând intemperanța nebună a omului ce-i atacă substanța și structura ei primară.
Ne aflăm, e cert, la o mare, poate unică în determinatele sale atribute, răscruce. E foarte posibil ca Lumea în care am trăit, cel puțin pentru generațiile postbelice, să se schimbe radical. Și odată cu ea, și oamenii, Omul, ieșit dintr-o bezmetică izolare, mai golit de sens și de vocația pietății. O pietate pe care de altfel politicile ultimelor decenii n-au catadicsit să dea… un ban. Mai rămâne speranța că tocmai testul acestor luni de suferințe și privațiuni ne va face mai buni și mai dispuși unei conviețuiri de sorginte comunitară. În semnificația primelor comune de pe vremea umanismului renascentist. Ori chiar al acelor sătești comunități autohtone în care, în absența unor legi, cumpătarea, moralitatea, bunul simț, auscultarea, fără semnificația ei medicală, a sinelui spre a-l pune în acord cu Celălalt, modelau coexistența într-un climat, chiar dacă nu totdeauna liniștit și, deci, lipsit de confruntări, totuși pașnic și exemplar în mare măsură.
Acum, timpul pare rupt, sau doar întrerupt? Cine poate ști. Istoria însă e cu siguranță suspendată. Până dincolo de cotitură. Cu democrație mai degrabă mimată, care însă, cu vorba lui Chirchil, nu are alternativă, cu o penurie de adevărați oameni de stat într-o tradiție aproape uitată, așteptările nu depășesc rețeaua de ceață din care nu mai răzbate decât ambiguitatea sentințelor și confuzia deciziilor autorităților. La capătul lor, de-acum nedisimulați, ci la vedere, pândesc gangsterii autoritarismelor. Și ai extremismelor de toate nuanțele.
