Oribilul mister sau proba nefericirii
Însă ceea ce este de-ne-gândit (impensabile) este tocmai golul, vidul, care separă simţul de lucru, insensibilitatea Naturii (ca mamă vitregă ), vinovatul interlocutor al lui Lepardi-poetul şi gânditorul, indiferenţa ei, ca instanţă Supremă (substitut al Divinităţii), la surdele suferinţe ale întregii fiinţări, muritoare şi eterne. Reperul va fi fiind – şi în acest caz – implacabila sentinţă a lui Parmenide, poate nu atât de lipsită de aporie precum lasă să decreteze infailibila sa raţionalitate. Căci taina (orribile mistero) e un dat, este ontos, căruia logosul nu-i poate face faţă:
„Nu se poate explica mai bine înspăimântătorul (l’orribile) mister al lucrurilor şi al existenţei universale (v. al meu „Dialog dintre natură şi un Islandez”, maxime în fine) spunând că sunt insuficiente şi chiar false, nu doar extensia, ţinuta şi forţele, ci şi principiile fundamentale înseşi ale raţiunii noastre. Spre exemplu acel principiu, extirpat care răpune orice discurs şi raţionament al nostru şi orice propoziţie a noastră, ca şi însăşi facultatea de a le putea face şi concepe ca adevărate, spun acel principiu Nu poate un lucru în acelaşi timp să fie şi să nu fie, pare absolut fals atunci când se iau în consideraţie contradicţiile palpabile ce se află în natură. A fi efectiv şi a nu putea fi în niciun fel fericit, iar asta din cauza neputinţei înnăscute şi inseparabile de existenţă, ba încă şi a nu putea fi nefericit, sunt două adevăruri atât de bine demonstrate şi sigure în privinţa omului şi a oricărei fiinţe, pe cât ar putea fi adevăr principiile noastre şi experienţa noastră” .
Aici nu mai e vorba de experienţă trăită (biografic vorbind, în linia destinului său lumesc atât de sărac exterior, Leopardi pare din capul locului „descalificat”), de acea Erlebnis, hegeliană ori heideggeriană, ci de imputarea, în numele destinului general omenesc, prea-omenesc, tocmai a acelei carenţe (scarsità) a fiinţei ce îl va conduce spre o disociere a „scopurilor” (i fini), finalităţilor existenţei universale şi ale celei umane: scopul naturii generale şi cel al celei umane, scopul existenţei universale şi cel al existenţei umane sau d.ex. scopul natural al omului, şi cel al existenţei sale” .
În ciuda atâtor impedimente de inteligibilitate, de traducere, în sensul unei aduceri-acasă, nu ne putem sustrage interogaţiei asupra ţintei, disipate – ascunse, des-văluite –, lăsate în umbra interogaţiei tensionate, ce susţine şi animă reflecţia leopardiană. Dificilă, misterioasă, nu-i aşa, interogaţie şi nu mai puţin dificil, riscant răspuns.
Şi totuşi, ceea ce îmi pare a fi resortul şi mobilul, în semnificaţiile elementare ale acestor cuvinte, gândirii lui Leopardi, poetul şi „notarul” zibaldonian al trăirilor sale, mai mereu pe marginea hăului fiinţei şi al fiinţării, este tentativa liminară de a găsi un sens, o explicaţie nefericirii. Ori orfanităţii omului în lume. Înregistrând, migălos şi în suferinţă, toate inadvertenţele fiinţei şi ale fiinţării, toate „alte mii de erori şi iluzii, mii de judecăţi false, în lucrurile fizice şi încă şi mai mult în cele morale, naturale, universale, necontenit, gândite de către toţi…”, el se loveşte ca de o stâncă de o tăcere terifiantă a Gândului. Fericirea nu există, nici măcar în perspectiva prezumtivă a convertirii sale în limbaj. Este o nălucă, o iluzie, de vreme ce suferinţa (souffrance, cum va scrie el) aparţine naturii, are miză de destin.
