Attilio Bertolucci
Attilio Bertolucci este tatăl marelui regizor de film, al cărui nume se află astăzi pe buzele tuturor cinefililor din lume. Pare o ironie a destinului, aşadar ca poetul Attilio, foarte cunoscut şi apreciat în cercurile literare italiene interbelice, în ciuda firii sale solitare. să treacă în umbra propriului său fiu, şi asta chiar în contul unei arte, cea a filmului, desigur mai spectaculoasă şi mai populară decât cea a poeziei.
Tatăl, poetul, deci, s-a născut la S. Lazzaro (în provincia Parma), în 1911, a urmat cursurile facultăţii de drept, apoi pe cele ale facultăţii de litere din Bologna, unde a fost coleg, printre alţii, cu cunoscutul prozator Giorgio Bassani.A predat istoria artei învăţământul superior şi a condus o colecţie de literatură la o cunoscută editură, a lucrat, în televiziune, pentru RAI, redactor al revistelor literare “Paragone” , “L’Approdo letterario” şi “Nuovi argomenti”. A fost şi un pasionat traducător de poezie universală şi, în ciuda bogatei şi prodigioasei activităţi culturale, a fost şi a rămas o fire retrasă, cîntînd în poezia sa universul rustic, campestru, cam în felul în care a făcut-o, la noi, un Ion Pillat.
Poezia sa, adunată în volumele “Sirio” (1929), “Fuochi in novembre” (1934), “La capanna indiana” (1951, “Viaggio d’inverno” (1971), propune o tematică de sorginte arcadică, aproape pastorală, tratată însă în volutele unei stilistici moderne, cu o sintaxă economicoasă, austeră. Analizînd unele titluri ale poeziilor sale (“roman”, “pagină,de jurnal”, “cronică”), un critic detecta cu pertinenţă prevalenţa unui program de natură confesivă, prin includerea filonului ‘narativ’ în structura poemelor, de unde conclusia că poezia ar reprezenta, pentru Bertolucci, nici mai mult, nici mai puţin decît tot ce este – ori ce devine scriitură, adică tot ceea ce autorul discerne şi selectează, urzind, asemenea unui păianjen, pe foaia de hârtie.
Acelaşi critic remarcaq disponibilitatea poetului pentru asumarea “marginalităţii” ca destin, dar şi ca topos liric. Nu lipseşte în această opţiune, adaugăm noi, un abia disimulat simţ provocator: într-o lume a computerului şi a sondelor spaţiale, Attilio Bertolucci preferă, riscînd să rămână, cum se zice în limba sa, “fuori moda’, să scrie despre sat, despre câmp, despre zăpezi (şi de altădată), despre vrăbii şi drumeţi singuratici abandonaţi la margini de păduri care, din păcate, în Italia nici nu se prea mai găsesc astăzi.
“Temele” poemelor sale sunt, aşadar, vechi cît poezia universală ori, mai bine zis, cît lumea însăşi, fiindcă solitudinea – din care el îşi face un motiv predilect – aparţine destinului nostru interior; ca şi copilăria, păcatul, iubirea, ca, mai ales, natura cu anotimpurile, cu frumuseţile ei imprevizibile care nu se schimbă, în ciuda schimbărilor pe care noi le suportăm.
Poezia, ca şi poetica sa, rămâne, aşadar, o sfidare a modei şi chiar a amprentelor majore ale epocii pe care o trăim, nostalgia – cu tot haloul ei semantic – fiind, până la urmă, marea temă a întregii lirici a lui Bertolucci.
Dal “Sirio”
Cîntecul pelegrinului
Noapte de bronz
Pe care-o arde
Rădăcinosul arbore
- i tînguiosul rîu o usucă
Iar piatra o-ntunecă,
Noapte pe care zorii
Mai jinduită-o fac
- i aşteptată mai
De pelegrinu-ncremenit
Pe la izvoare putrede.
- i dacă-n zori
Din rece soare plouă
Exhumată, halucinantă
Strălucire,cu gingăşie
Peste obscura-mi dimineaţă,
O, floare
Te salută
Încremenitul pelegrin.
Dimineaţă
Prin fereastra deschisă
Pătrund calmele voci
Ale fluviului,
Îndepărtatele cînturi
ale spălătoreselor
Acolo jos printre plopi şi anini,
Către curentul pur
Ce susură atît de dulce,
Fumul aburilor
Cu cel al caselor se însoţeşte
Sub rîsul triumfal
Al cerului.
Pe celălalt mal, pe drum
Afişele albastre
Ale companiilor de navigaţie
Umplu de nostalgie şi iluzii
Inima oamenilor
Aşezaţi pe bănci.
Mă gîndesc la o fată blondă.
Curînd va sosi amiaza
- i o mare blîndeţe mă cuprinde,
- i o mare nevoie să plîng fără motiv.
Copilărie
Vise albastre
Brodate
Salve
Ave
Bucuroasă noapte
Sticle cu geamul gros
Cu un pahar în vîrf,
Un rozariu
De alune uriaşe
- i beznă
Pînă mă-nghite somnul.
Dimineaţă e duminică;
Ceaţă pe cîmpuri,
E departe biserica
- i clopotele nu se-aud.
Noapte aspră a fost totuşi
Căci nişte fantasme albe
Au încolţit-o
Cu vreri de cireşe,
De sticle de vin
Roşu, ce-a spumegat.
S-a aprins focul
În cameră deja de-o vreme
- i trăncăneşte precum un bătrîn singuratic
Ce-şi aminteşte sieşi de tinereţe,
Fericite vremuri.
Roşii se fac chipurile de căldură
- i noi copiii suntem mulţumiţi,
Cu inima uşoară şi multicoloră
Într-o odaie, cînd iarnă este.
Privim pereţii pe care sunt pictate
Solitare case, îmblănite cu neauă
În mijlocul pinilor şi ei
Albiţi de nea, spre lacuri îngheţate.
Fumegă un coş,
Un cerb stă încremenit
Acolo în vale
Unde sfîrşeşte pădurea.
În acea blîndă casă
Un copil a rămas prizonier.
Se-ndepărtează un tînăr
Trist, şi plînge, pe o cărare
Spre viaţa crudă care-l aşteaptă,
Mai crudă decît Moartea.
Pagină de jurnal
La Bologna, la Fontanina,
un sluşbaş isteţ şi plîns
pe tăcute, cu un surîs
ne-a deschis uşa cu mîna.
Camera pustie şi-nsorită dŕ
spre un canal
pe care în linişte şi egal
o flotilă de raţe naviga
Un vin de aur strălucea-n pahare
şi ne-a îmbătat;
iubirea, o rarişte mare,
din ochii-ţi negri ne-a incendiat.
Din “Focuri în noiembrie”
Apoi în lumina senină
De cum vara sosit-a, mari fluturi albi
intrau în odaia fără de zgomot;
mâinile ei, pe cearceaf, erau doi fluturi mari
morţi şi albi, uşor mînjiţi de sînge.
Cînd seara cobora
plină de obosite strigăte şi de zboruri,
îi pătrundea în inimă ca o răcoare,
îi închidea ochii, îi acoperea vise şi nostalgii.
Ah, florile salcîmilor atît de prelungi
încît îţi umplu braţele,
apa îngheţată şi întunecată, cîntul batozelor
în pulberea lui iulie, iar seara ca o melancolică fetişcană
încoronată cu rîzătoare stele,
roua şi basmele şi cîntul greierilor:
întreaga sa copilărie.
Ochii pierduseră orice umbră,
reînflorise inima.
Îşi amintea de atîtea lucruri multicolore,
de crăciunurile de altădată.
Era ca o piatră peste care trece o rivieră albastră.
Apoi în senina lumină
a sosit moartea.
Din “Scrisoare acasă”
Pentru B…
Micile aeroplanuri de hîrtie pe care tu
le înălţai în crepuscul, se pierd
precum fluturii în aerul
ce se întunecă, nu se vor întoarce nicicînd.
Asemenea şi zilele noastre, dar un abis
prea puţin îmbietor le culege
din această vale tăcută de frunze
moarte şi ape tomnatice
unde obositele lor aripi îşi depun
fragilele tale planoare.
Epigraf
<O mors, quam amara est memoria tua
homini pacem habenti in substantiis suis>
O cărăruie fost-am cîndva.
Invadată de ierburi,
suavă şi nemiloasă tăcere
moartea îmi este, crudă
pe cînd greierele îşi reia
cîntecul său de amiază.
Zăpada
Cum trece zăpada pe-aceste ramuri
cum apasă anii pe umerii pe care-i iubeşti.
Iarna e anotimpul cel mai drag,
în luminile sale mi-ai ieşit în întîmpinare
dintr-un somn de după-amiază, o
coamă amară de păr pe ochi.
Anii tinereţii sunt ani pierduţi.
Gînduri de-acasă
Nici să scriu, nici să trăiesc nu mai pot
dacă anul ăsta zăpada ce se duce
nu mă va avea martor nerăbdător
să audă în aer primele viole.
Ca şi cînd mort aş fi îmi amintesc
primăvara noastră, lumina ei
destrăbălată care durează întreaga zi,
minunea unei zile care trece.
Poate că nouă ultimii copii ai vîrstei
impresioniste nu altceva ni-i dat
decît să copiem după-adevăr, în timp ce picură
zăpada pe vrăbiile înstolate.
Mamei sale, care avea numele Maria
Tu eşti, cea invocată în fiecare seară, pictată pe norii
care-nroşesc cîmpia noastră şi pe cel ce se mişcă pe ea,
copii proaspeţi ca frunzele şi femei umede în călătorie
spre oraş în lumina unei băltoace pe sfîrşite,
tu eşti, tînără mamă, veşnic în gura morţii
ce te-a sădit, trandafir gata să-mbobocească,
tu, izvor al oricărei nevroze şi nelinişti care mă torturează,
şi de-asta îţi mulţumesc pentru timpul
care a fost şi pentru cel care vine.
Lasă-mă să sângerez
Lasă-mă să sângerez pe drum
în pulbere în antipulbere în iarbă
inima palpitând în ritmul său sărbătoresc
măşti verzi pe case ramuri
de castan, proaspete ramuri, două păsări
mascul şi femelă zburătăcite departe
pupila doare dacă iubirea
încearcă să-i urmeze fuga
după singurătăţi aer apă din Brŕtica,
nu mă ajută când îmi mişc braţul
şi-mi redeschid rana lichidul
vâscos îmi întunecă vederea,
aştepţi răbdător acolo unde fuge poteca
înălţată de vânt în amiază, ţi-nchipui
atunci doar de a mă fi auzit strigat,
intră în raza mea vizuală dintr-o zi
liniştită de septembrie masa pregătită,
fii obosiţi de aşteptare, fiii tineri
cu culoarea tinereţii învăpăiată
de-o lumină pe care ramurile o-nverzesc.
Din “Călătorie de iarnă”
Singur
De septembrie aici arde încă soarele
lumînare la marginea arderii sale
cîmpul spre care mă îndrept planînd
e un altar cu o faţa de masă ierboasă.
O străpung brînduşe cu cărnosul liliac
o mărginesc mărăcinii lui Dumnezeu
şi ai hotarului blestemat umilit astăzi
de ruina lentă a agriculturii
O însîngerează bacăle ivite prea devreme
în anotimpul toamnei o îndulcesc
coralul vegetal al măceşului
şi smocul puternic ce strînge aluna.
Mă pot improviza preot – vocaţie întîrziată –
spre a celebra în ora plină a amiezii
la această masă naturală a spaţiului apenin –
oferind carne şi sînge din mine
măgarilor şopîrlelor fluturilor-perechi
singurii ce depun mărturie la pustiile locuri
din amvon despre credinţa şi neliniştita-mi izbăvire –
în timp ce avionul poştal se-ndepărtează şi
flutură o cîrpă care în depărtarea însorită străluceşte?
Traducere şi prezentare de GEORGE POPESCU
Preghiera di Mezzogiorno
alla Tomba di S. Francesco
Verso il Terzo Millennio Cristiano
Il regno di Dio č tra noi fino alla definitiva sconfitta del male. Preghiamo ancora per la pace, perché sappiamo schierarci sempre dalla parte di Cristo.
Strumenti di pace
Signore, facci strumenti della tua pace!
Dove c’č Dio, fŕ che portiamo l’amore, e che all’offesa rispondiamo con il perdono. Preghiamo.
Dove c’č divisione, insegnaci a portare la riconciliazione e su ogni errore la veritŕ. Preghiamo.
Dove c’ č il dubbio, fŕ germogliare una fede salda e nella disperazione vinca la speranza. Preghiamo.
Dove c’č la tenebra, aiutaci ad essere luce e gioia dove c’č la tristezza. Preghiamo.
Dove c’č la povertŕ, aiutaci a consolare, a capire e amare i nostri fratelli, e dove c’č ricchezza a testimoniare la tua povertŕ. Preghiamo.
Dio della pace e della misericordia, rendici capaci di essere operatori di bene e strumenti di pace. Te lo chiediamo non per i nostri meriti, ma perché tu sei Dio onnipotente, grande ed ammirabile Signore, misericordioso salvatore. Per tutti i secoli dei secoli.
Preghiera per il Giubileo
Vieni, o Santo Spirito,
illumina con la luce della veritŕ il nostro cammino
verso il grande Giubileo del 2000.
Donaci di confessare con fede ardente
Gesů Cristo, Signore e Redentore,
morto e risorto per noi,
Colui che sempre viene.
Egli č il Vangelo della caritŕ di Dio per l’uomo,
della comunione fraterna e dell’amore senza confini.
Egli č il germoglio nuovo, fiorito nei solchi della storia:
da lui solo puň maturare il vero rinnovamento
della Chiesa e della societŕ.
Vieni, o Santo Spirito, e rinnova la faccia della terra!
Vieni, o Santo Spirito,
infiammaci col fuoco del tuo amore,
perché con umiltŕ e coraggio
sappiamo discernere il bene e il male
presenti nella societŕ.
Fa’ che ascoltiamo le tue parole
con la docilitŕ dei discepoli,
pronti come Maria, la Madre dell’ascolto,
a metterle in pratica e a farle fruttificare
in una vita di santitŕ personale, familiare e sociale.
Apri il nostro cuore a Cristo che sta alla porta e bussa
e rendici dimora vivente di Dio
Vieni, o Santo Spirito, e rinnova la faccia della terra!
Vieni o Santo Spirito,
effondi la potenza della tua grazia
sul Papa e sui Vescovi,
perché con sapienza evangelica
e coraggio apostolico,
sappiamo indicare a tutti
come rispondere oggi alle sfide dei tempi
secondo il disegno di Dio.
Riempi dei tuoi sette doni quanti sono chiamati
a lavorare nella vigna del Signore:
i presbiteri e i diaconi,
i consacrati alla testimonianza del regno che viene,
le famiglie cristiane e i fedeli tutti,
perché la nostra vita sia segno di una nuova umanitŕ
riconciliata nella veritŕ e nell’amore,
a lode e gloria del Padre.
Vieni, o Santo Spirito, e rinnova la faccia della terra!
