Filippo Salvatore
Itaca
Itaca e-acolo, la marginea mării.
În zare se-arată în sfârșit
Itaca, insula mea natală.
Scurtă-i de-acum călătoria.
Îmi va apărea mică și sărmană la sosire?
Împlinită-i oculta voință a întâmplării
pentru năzbâtia calului
ce prea mult sânge face să picure.
Patru virtuți m-au întărit
și eliberat de răzbunarea zeilor.
Peregrinările și periplurile
m-au făcut expert al lumii,
cu Histrioni și Ciclopi.
Vrăjită descoperire s-a deschis lumea
dincolo de strâmtoarea
ce Iberia și Africa le împreună,
dincolo de ecuator și de muntele
negru, patrie cu atâția oameni negri.
Și n-a fost iluzie, experiență-a fost,
cunoaștere și izvor de virtuți călătoria.
Itaca a fost ce m-a împins înapoi
printre înalte valuri și acalmii din nesfârșita mare.
Mângâiere a fost cântul sirenelor
ce mi-a făcut tovarășii prizonieri
și uitare pentru ei a fost Itaca, natala insulă.
Far rămase imaginea Penelopei
care credință mi-a promis pe punte
cu lacrimi în ochi și brațele întinse
pe când vântul umfla velele
și micul Telemah în hohote plângea.
Mică și sărmană mi se-arăta Itaca mea?
Străluce pe firmamentul Ursei Mari
și secera de lună reflectă lumina
ce dănțuie cu Venus logodită.
Itaca mea e-acum al aștrilor mister.
Montréal, 28/02/2020/
