In memoriam Massimina Pesce
Undeva la periferia oraşului L’Aquila, sub munte, nu departe de Sulmona, de unde răzbat, stinse prin milenii, ecouri şterse ale scandărilor ovidiene, într-un somptuos atelier artistic, vizitatorul puţin avertizat, ca mine, într-o după-amiază de decembrie 2003, cu greu îşi poate declina stupoarea în faţa unei descoperiri incitante. Adică, provocatoare: în curtea lăsată în starea ei “naturală”, vreo zece sculpturi monumentale, diferite ca tehnici, maniere, gusturi, orientări, sunt probe ale unei iniţiative asumate, din fericire, şi la noi: contribuţii ale unor sculptori, italieni şi străini, invitaţi aici periodic, în tabere de creaţii.
Iniţiativa e a gazdei, Massimina Pesce, ea însăşi o artistă de prestigiu, cunoscută şi apreciată în ţara ei şi pe multe meridiane ale lumii.
Înăuntru, spaţiul, uimitor şi generos distribuit de un simţ arhitectural el însuşi indiscutabil artistic, e populat de lucrări-opere de o diversitate (ca formă materială) nu mai puţin şocantă: sculpturi de mari dimensiuni, sculpturi mici, în piatră, în lemn, în ceramică, în granit, distribuite peste tot, potrivit unei ordini care scapă. Ceea ce nu scapă vizitatorului, oricât de nepregătit, sunt două lucruri revelatorii: dimensiunea unui imens travaliu, fruct al unui angajament – fizic şi spiritual – împovărător, şi orizontul ideatic/ tematic al acestei expoziţii permanente în lucru care, sumar, s-ar putea conota în trinomul fosile-zbor-tensiune.
Rătăcit prin acest muzeu de ocazie, mă întrebam cum va fi arătat celebrul Atelier al lui Brâncuşi din Passe Ronsin? Şi mi-am amintit de vizita pe care i-a făcut-o genialului ţăran român, pe la jumătatea anilor ’50, deci puţin înaintea morţii sale, Eugenio Montale care, într-un articol pentru Corriere della Sera, îl asemuia unui satir shakesperean avar cu propriile opere precum personajul cu femeile sale. Dar ce anume mi-a alimentat această relaţie? Sculptura ca atare? Zborul ca topos, la Brâncuşi şi la gazda mea, ea însăşi o figură sculpturală, vivace şi siderală?
Zborul e, aici, idee, dar este şi pasăre. Ori doar amintirea de pasăre: pasărea idee, pasărea-Memorie; zboruri pierdute, frânte, pietrificate, sclerozate, “mumificate”, încrustate – pe pânză ori în piatră, în granit ori în lemn – , dar încă zboruri. Cu aripi, demne încă urme ale zborului icaric de pe care, odată şters scrumul incendiului auto-profanator, aventura, ca vis, a revenit intactă. Însă cum, alături de har, Massimina Pesce posedă şi o mare doză de inteligenţă artistică, ea îşi gestionează lumea ideatică, patrimoniul ei de neînstrăinat, aducând în orizontul lucrărilor şi toposul fosilei: metaforă a degradării, în timp, a făpturii – pasăre ori fluture / pasăre-fluture – ca semn-referinţă al trecerii omului prin cosmosul ce pare să-şi fi pierdut aura sa primordială.
Iar dacă sculpturile sale, cu policromia lor captivantă şi incitantă, lasă puternica impresie a unei năzuinţe hieratice spre un cer destituit din funcţiile sale oraculare, picturile, scăldate aşijderea în ocruri redundante, dublate de alburi sidefate, ca încă stau pe prunduri istovite de mări; o simbologie pe cât de bogată, pe atât de provocatoare: avertizând, mi se pare, că semnul nu-i doar fundamentul unui limbaj, ci punct de plecare şi reper pentru o hermeneutică universală. Non-figurativă; şi totuşi, arta Massiminei Pesce se deschide actului comunicativ cu aceeaşi uşurinţă, simplitate şi bucurie cu care, etnogenetic, universul se oferă rezervei noastre de comprehensiune. Câtă mai avem, pierduţi, cum suntem, în vântul unei ruini cosumistice ce ameninţă, odată cu virtuţile străvechi ale Artei, Omul însuşi. Şi când cineva, contemplând, cu sagacitate, peste creasta pleşuvă şi tremurând de albul zăpezii a apenninianei Gran Sasso, prundul adriatic gândind să refacă, din fosile şi larve, zborul lui Icar, din colţul acestui somptuos atelier se iveşte speranţa că sfârşitul mai poate fi suspendat.
Ori, măcar, amânat. Amfitrioana noastră e un sculptor cu viziuni şi tehnici picturale, o artistă exemplară ce pare a tăia, în duritatea materiei, direct cu sufletul. Cu lucrările sale atât de singulare şi de diverse, cu figura unei preotese bizantine chinuită de suferinţa de a pătrunde, cu instrumentele dotelor sale intelectuale, dincolo de sticla tainei unei lumi din care a plecat şi în care ar dori să se întoarcă, Massimina Pesce îmi pare o artistă pe deplin matură, mândră de originile pe care şi le poartă ca pe nişte stigmate franciscane.
In memeoriam Fernando Di Nicola
Trans-textualizarea tradiţiei
O bonomie ieşită din comun, semn clar al unei existenţe trăite cu faţa spre semeni; generos şi ieşind în întâmpinarea celuilalt cu o inimă mare, deschisă, strigându-şi, parcă, bucuria că există şi, mai ales, că tu, celălalt, exişti; atent cum merge, de parcă de acurateţea mersului său ar depinde sănătatea pământului şi a lumii. Astfel mi-a apărut, în cele câteva zile petrecute nu demult împreună la Penne, orăşelul-minune din Abruzzo, de care de-acum mă simt legat ca de un odgon norocos al biografiei mele intime, Fernando Di Nicola. Un artist, care s-a dăruit decenii unei catedre formând artişti-meşteşugari în tapiserie, în serigrafie, în olărit. Maestru, aşadar, înainte de a fi artist, dar şi artist, mai înainte de a fi dascăl. Ori, cu un gust al sincretismului, amândouă laolaltă.
Tapiseriile sale nu reclamă ambiţii surreale, chiar dacă – aşa cum ţine să ateste un critic de exigenţa lui Antonio Gasbarrini – , aproape fără s-o vrea, Fernando a pătruns în haloul gusturilor (post) avangardiste; fără să vrea, avertizam, întrucât excperimentalul său, cât este, departe de a fi o opţiune conceptuală, e fructul unei tradiţii, a zonei, ce s-a verificat singură prin veacuri şi pe care, reluând-o, a condus-o şi, adesea recondus-o, către orizonturi de aşteptare insolite. Nu o dată provocatorii.
Prin urmare, întâi de toate, tapiseriile: mari cât un perete dintr-un somptuos vestibul de la sediul vestitei Roman Brioni Style, din Penne, cu un aer de triumfalism hieratic, amintind nu ştiu ce fresce bizantine din casele boiereşti valahe din trecute veacuri. Tapiserii, mai mici ca dimensiuni, dar nu mai puţin eclatante în desenul lor sigur, în care migala se numeşte tehnică, iar tehnica aici înseamnă har, dotă, dăruire în şi prin artă. Tehnica e miza supremă, îmi pare, la Fernando Di Nicola: dificil, dacă nu imposibil, de trădat. Ca orice … trădare. Traducere, vreau să spun. Ea aparţine, pe de o parte, dotei meşteşugăreşti penneze, acelui genius loci pe care fiecare artist îl poartă cu sine şi în sine în mod aproape fatal. Inconştient. Şi, apoi, odată asumată şi re-inventată în detalii secrete, este numai a sa, ca o emblemă a acelui Selbst – al cui? al lui Kant-Hegel-Jung-Heidegger? – care, într-un joc al alterităţii, nu e neapărat Sinele. E tu-Celălalt, tu-Altul, privitor-consumator (ce cuvânt frumos are italiana pentru aşa ceva: fruitore) care, cu un vas de ceramică în mâini, unul din sutele pe care Di Nicola le “naşte” prin tehnici proprii, migăloase, meticuloase, generoase cu materia ce nu-i numai lut, ci şi marmură, faianţă şi mai ştiu eu ce, rămâne pur şi simplu mut. Ce-i de făcut cu un asemenea obiect? Expus privirii, desigur, fiindcă acesta îi e uzul adevărat. Dar cum? Într-o vitrină, pe stradă, unde riscul de a fi luat drept ceea ce nu este ar compromite extraordinara aventură spirituală ce l-a animat pe artist să-l aducă pe lume? Acasă, într-o altă vitrină, dar una făcută exclusiv pentru ochi. Şi pentru inimă. Unde, privindu-l, prinzi ocazia de a reface / re-trăi experienţa unui meşteşug străvechi, tradus în artă, la Penne, ca şi la Horezu, în ţara de suflet al lui Brâncuşi, reparcurgând, fascinant, fazele creării lui, ca drumul iniţiatic al unui cult ce părea pierdut. Şi care, dimpotrivă, era / este aici, în faţa ta, iscodindu-te. Ca Penelopa peţitorii, ţesând la război o pânză cât aşteptarea lui Ulise. O viaţă. Fernando Di Nicola, cu talentul său risipit în derogări şi în derobări impuse de viaţă, îmi pare însă, schimbând datele mitului, un Ulise … în aşteptare. În aşteptarea Penelopei, care este chiar Arta sa, pierdută şi regăsită, dar pe care, ca în orice poveste de iubire, ca s-o păstrezi cu adevărat, trebuie ca mai întâi s-o pierzi. Această aşteptare – generoasă, vie, iscoditoare – merită omagiul nostru.
Lo sguardo bifrons di Giano
O casă, undeva în L’Aquila, transformată în atelier; sau viceversa; pretutindeni, semnele, cu urme calde încă, ale unui travaliu artistic ce nu-şi trădează marginile: tablouri mai vechi, pe pânză, în ulei, aquarele, desene, naturi moarte, lucrări impresionante nu doar prin dimensiuni ci printr-o paletă cromatică densă şi plurală, dar cu o preferinţă vizibilă pentru tonurile închise, negrul, spre exemplu, ori roşul pământiu. Printre ele, nepermis de mobilă – şi volubilă – în fragilitatea ei de zeiţă rănită – , Lea Contestabile indică, grăbită, etapele; precum alergătorul de cursă lungă oprit puţin înainte de linia de sosire şi contemplând, cu un public benevol, etapele parcurse ale unei întreceri-călătorii: existenţa însăşi. Şi, spre sfârşit, undeva la parterul transformat în laborator unde-şi experimentează visele şi coşmarurile, ca în scenografia unui spectacol în viu, semnele-reziduuri ale unei căutări cu puternice halouri iniţiatice: pânze, cartoane, hârtii, de toate dimensiunile şi nuanţele, instrumentar de meşteşugar străvechi, de la ţară, gata să taie, să lipească, să adauge, să re-facă, să arunce. Şi fotografii. Vechi. Foarte vechi. Rânduite după structuri (mentale şi afective) încă disimulate. Sunt chipuri ale consătenilor artistei, din Ortucchio, localitatea sa natală, nu departe de Aquila, imortalizate de tatăl ei, întâiul fotograf al satului. Aduse aici, nu de mult, împreună cu o mulţime de alte scule, instrumente, resturi ale unei existenţe aproape dispărute.
Păstrate în rudimentarele lor veşminte, fotografiile acestea au neasemuitul farmec al fructelor de pădure şi al florilor de câmp: fetiţa cu chipul senin şi un surâs grav – artista însăşi, apoi, mama, vecinii, vecinele, tâmplarul, frizerul, fierarul, sute şi sute de identităţi pierdute, strigându-şi parcă, de-acolo, de pe ieftina hârtie fotografică, riscul risipirii în neantul Uitării. Iar eu, biet Dante fără Virgiliu pierdut în acest Purgatoriu al unei amintiri care-ar putea fi şi a mea, tresar lovit de revelaţia unui gând care-mi relevă, astfel, măsura întregii aventuri a acestei artiste excepţionale: re-învierea unei lumi comunitare, familiale, prin efortul dureros de întoarcere la rădăcini şi a le readuce (lume, familie şi rădăcini) în lumina prezentului prin artificiile miraculoase ale artei. Cu experienţa didactică universitară, cu diversele experimente spectaculare (teatru-muzică-poezie), Lea Contestabile a făcut proba majoră a sincretismului artistic şi a ajuns, firesc, organic, la un model pe care pare acum să-şi înscrie chiar mesajul său testamentar: instalaţia artistică. Ceea ce presupune, într-o ordine aleatorie, alegere (de fotografii), prelucrare tehnică pe instrumentarul de lucru astfel încât imaginile să devină contur-profil, cu o identitate ascunsă, de obicei în negativ, proiectate însă într-o structură vizuală, cu silueta, şi ea doar bănuită, a artistei înseşi în centru, iar în “peisaj”, cea a tatălui, a mamei, a sorei, a lemnarului, a brutarului, a fierarului ş.a.m.d.
Tulburătoare opţiune artistică, temerară – de nu cumva liminară – aventură, asumată de Lea Contestabile, de a resuscita, din celuloza veştejită a unor fotografii vechi, lumea unei comunităţi rurale, transpusă acum, drept memento, printr-un cod numai umbre, în jocul misterios al unei transparenţe-intransparenţe. Joc de lumini şi umbre ori, mai exact, de umbre proiectate-reproiectate, pe firul unei memorii operând cu filtrele unei inimi generoase ce-şi caută, à rebours, rădăcina, rectè, identitatea pierdută. Joc, deci, al memoriei şi al amintirii: Giano bifrons, privind în trecut, ca spre un paradis de-acum destrămat, plecat, şi privind, ca într-un abis, într-un viitor care, iată, nu-i altceva decât trecutul însuşi.
Filippo SALVATORE
Terre e Infiniti –
Volumul de versuri „Terre e Infiniti”, apărut recent la editura italiană Q Edizioni se remarcă prin încărcătura unei vaste erudiţii şi a unui bagaj cultural de excepţie; referirile la personalităţi ale poeziei, filozofiei, istoriei, ştiinţei sau la evenimente de cultură se înscriu într-un arc extrem de larg, începând de la Biblie la presocratici, de la Ovidiu la Lucreţiu, de la Dante la Galilei, de la Vico la Foscolo, Leopardi, D’Annunzio, continuând cu Ezra Pound şi Paul Valéry şi cu poeţi italieni apropiaţi timpurilor noastre: Ungaretti, Quasimodo, Pasolini, Montale şi Zanzotto.
Filippo Salvatore reuşeşte, într-un mod deosebit de original şi de reuşit, să îmbine ştiinţa şi poezia în versuri de o mare sensibilitate şi profunzime. Ne aflăm, prin intermediul poeziei sale, la confluenţa unui tumult de culturi şi civilizaţii, printr-un discurs meta-poetic.
Poezia sa evită catalogarea neo sau postavangardistă şi se înscrie pe o linie clasică, ba mai mult, neoclasică, punctând asupra preciziei terminologice şi asupra similitudinii de versuri care amintesc experienţa „rimelor pietroase” a lui Dante, în care poetul se regăseşte.
„Epopeea exilului” prezentă în anumite compoziţii s-a transformat în epopeea unei călătorii cosmice ce depăşeşte frontierele unei lumi cunoscute.
Ne atrage atenţia în mod deosebit poezia Venerdì Santo tradusă cu ani în urmă de noi în limba română, dedicată unei tinere de peste Prut, care trăieşte ovidian această dramă a exilului, pe tărâm canadian, alături de multe alte tinere prinse în drama dezrădăcinării, căutării identităţii şi a sensului vieţii în exil.
În încercarea de a lua locul protagonistei, poetul declanşează un dublu mecanism de gândire şi de găsire a soluţiilor asupra lumii contemporane: să extragă din procesul de globalizare partea întunecoasă şi anume riscul unei omologări pe cât de simple, pe atât de periculoase şi să-i dea semnificaţia cea mai avantajoasă, şi anume ceea ce s-ar putea numi identitatea diversului.
Pentru Elena lui Filippo Salvatore, pradă amintirilor – şi nu întâmplător în Vinerea Mare, moment de răvăşitoare şi apăsătoare aşteptare – singurul remediu pentru a ieşi din angoasă este reconstituirea evenimentele istorice ale ţării sale, într-o „atmosfera rece de iarnă”, într-un anotimp ce pare ireal.
Avem, pe de o parte, un eu poetic figurat la feminin şi aşteptarea fără speranţă, iar de cealaltă parte, veghea în aşteptarea învierii Tatălui, aduse într-un context care întrepătrunde două planuri ontice: cel al mamei terestre, muritoare şi cel spiritual, celest, al Maicii Domnului, fiică a Fiului: planul terestru şi cel cosmic.
Toponimele precum come Pocuţia, Cetatea de Baltă, Bucovina, Transilvania, Basarabia, Baia, Suceava, Iaşi, Chişinău, Ţara de Sus şi Ţara de Jos, păstrate în limbajul liricii salvatoriene, sunt ecoul suferinţei permanente şi a reaprinderii în suflet a unei speranţei ce părea deja apusă, asemeni amintirii voievozilor şi a domnitorilor din spaţiul românesc: Bogdan, Dragoş, Ştefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza.
Filippo Salvatore este un poet pentru care poezia este un act creator, ce generează o întreagă lume, mai bine spus, lumi, care să ofere răspunsuri iluziilor noastre, dezamăgirilor, dar şi frământărilor existenţiale. El se înscrie în tradiţia clasică a poeţilor pentru care poezia înseamnă înfruntarea propriei condiţii umane prin magia cuvântului său, printr-o profundă căutare semantică, încărcată de o vastă cultură.
Filippo Salvatore este profesor, jurnalist, critic literar şi cinematografic, istoric. S-a născut la Guglionesi (Molise, Italia) în 1948. Se transferă în 1964 la Montreal, în Canada. Doctoratul şi-l face la Harvard University, Cambridge. A fost preşedintele Asociaţiei Profesorilor de Italiană din Quebec, vice-preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Italo-Canadieni, membru Comitetul executiv al Asociaţiei Internaţionale a Profesorilor de Italiană, Bruxelles. Pentru merite culturale, în 2004 i-a fost oferit, de către Preşidentele Italiei, Carlo Azeglio Ciampi, titlul de Cavaler al Republicii Italiene.
În prezent este Profesor de Italiană şi de Studii Italo – Canadiene la Concordia University din Montreal şi director al revistei panoramitalia.com.
Face parte din numeroase antologii ale literaturii italiene în America de Nord. Domeniile sale de interes cuprind cercetări în arii foarte ample, de la istoria ştiinţei, la naşterea feminismului european, la Veneţia începutului de secol XVII, de la cinematografia italiană la istoria prezenţei italiane în Canada.
A publicat studii în diverse reviste academice, printre care: Renaissance and Reformation, Dante Studies, Quaderni d’Italianistica, Rivista di Studi Canadesi, La Critica Sociologica etc. şi peste 500 de articole în diverse ziare. Din titlurile volumelor sale amintim: Antichi e oderni i Italia nel Seicento, Scienza ed Umanità, Ideologie e Civiltà, Tra Molise e Canada, Tufo e Gramigna, La Fresque de Mussolini, Le Fascisme et les Italiens à Montréal, Ancient Memories, Modern Identities, Italian Roots in Contemporary Canadian Authors, Le Cinéma de Paul Tana (împreună cu Anna Gural).
