Loredana Magazzeni: Miraculoasa rană

Loredana Magazzeni     Miraculoasa rană         Miraculoasa rană   „Dezordinea mea. În asta se află: că Citeşte

Patrizia Tocci, Poesie - Poezii

Dobbiamo arrivare là  dove c’è   il sole. Questo  imperativo conduceva passeggiate di Citeşte

Filippo SALVATORE: Terre e Infiniti

Filippo SALVATORE Terre e Infiniti    Volumul de versuri „Terre e Infiniti”, apărut Citeşte

In memeoriam Fernando Di Nicola

In memoriam Massimina Pesce   Undeva la periferia oraşului L’Aquila, sub munte, Citeşte

In memoriam Massimina Pesce

In memoriam Massimina Pesce   Undeva la periferia oraşului L’Aquila, sub munte, Citeşte

LUKÁCS – SINGULARITATEA ACUZATOARE

LUKÁCS – SINGULARITATEA ACUZATOARE   Despre Georg Lukács s-au scris şi s-au Citeşte

PAUL CELAN

PAUL CELAN: SPINUL ÎN CARNE SAU IDENTITATEA PIERDUTĂ.     Destinul postum al poeziei Citeşte

Naturalețea poetului

  NATURALEŢEA POETULUI   Naturaleţea poetului e titlul pe care Mario Luzi îl Citeşte

Attilio Bertolucci

Attilio Bertolucci   Attilio Bertolucci este tatăl marelui regizor de film, al Citeşte

Pier Paolo Pasolini - Dosar

Pier Paolo Pasolini   Traducere și prezentare de George Popescu Baladele violenţei   1. Eu sunt un Citeşte

Filippo Salvatore - Itaca

Filippo Salvatore   Itaca   Itaca e-acolo, la marginea mării. În zare se-arată în sfârșit Itaca, Citeşte

Alte noi poeme

Un altfel de adio   Nu ne vom mai vedea – ți-am Citeşte

Poesie di Carmen Gallo / Poezii de Carmen Gallo

Poesie di Carmen Gallo / Poezii de Carmen Gallo   Breve profilo Citeşte

Elio Pagliarani

Una mirabile coincidenza: in occasione della ricorrența della scomparsa del Citeşte

Memento pandemic

Memento pandemic     Se împlinesc aproape două luni de când nu am Citeşte

Valerio Magrelli: Eminescu, fără prezentări

Valerio Magrelli: Eminescu, fără prezentări   Să spunem adevărul, cel mai trist Citeşte

Între Hestia şi Hermes Premise istorico-teoretice

Între Hestia şi Hermes   Premise istorico-teoretice   Oricât ar părea de paradoxal, conceptul Citeşte

Eugenio Montale, Arta de a citi

Eugenio Montale, Arta de a citi (Un interviu cu marele poet, Citeşte

Călătoria – probă de destin?

    Tradusă şi, deci, cunoscută cititorului român, prezentă de altfel, cu Citeşte

Între fabulaţia mitografică şi o „etică a suspiciunii”

Între fabulaţia mitografică şi o „etică a suspiciunii”   Sunt tentat să Citeşte

LUKÁCS – SINGULARITATEA ACUZATOARE

28 March 2021
Autor

LUKÁCS – SINGULARITATEA ACUZATOARE

 

Despre Georg Lukács s-au scris şi s-au spus, de-a lungul deceniilor prin care filosoful ungur a păşit cu o eleganţă nelipsită de ambiguităţi, multe lucruri proiectate în perspectiva controversei. Mulţi teoreticieni, inclusiv antimarxişti, în ciuda unor reproşuri ori chiar a unor rezilieri de concepţie, nu i-au negat statura, acceptându-i chiar unele contribuţii teoretice, în plan filosofic şi, mai ales, estetic, la decantarea unor aspecte delicate ale gândirii contemporane. Căci dacă, spre a ne opri la un singur exemplu, lucrarea sa despre “Istoria şi conştiinţa de clasă”, în pofida portanţei asumat marxiste, a fost şi rămâne încă un model de analiză şi de deschidere teoretică către o problematică ce-a marcat, într-o mare măsură, filosofia secolului trecut, tezele sale despre roman, aşa „burghez” cum şi-l reprezenta autorul, conservă încă, iarăşi în ciuda partis-pris-ului „ideologic”, aserţiuni de care istoricul literar nu poate face abstracţie. „Cazul” Lukács, dacă avem şi aici un „caz” şi dacă ar trebui să-l descifrăm ca atare, angajează însă un alt tip de discurs: format la marea şcoală a filosofiei şi a culturii germane, el a trăit – şi cred că puţin dintre cititorii mai mult ori mai puţin ocazionali ai operei sale cunosc acest detaliu – în Ungaria, mai precis la Budapesta, unde şi-a încheiat şi socotelile cu lumea aceasta. În plus, a fost, chiar mai mult decât alţi teoreticieni şi gânditori marxişti din arealul fostului „Imperiu Roşu”, nemijlocit implicat în marile şi deseori penibilele bătălii din interiorul marxismului devenit când „teatru de război” fratricid, când murdar teren de încercare pentru aventuri decăzute sub nivelul unor abominabile afaceri de tip mafiot. Dubioasă rămâne, au scris unii dintre inamicii săi, perioada dintre 1946 şi 1950, în care adeziunea sa la stalinism pare să nu fi cunoscut rezerve, chiar dacă în biografia filosofului există o scrisoare adresată, în 1957 esteticianului italian Cesare Cases, imediat după întoarcerea lui Lukács din exilul de la Cluj, în care însoţise pe Nagy, pedepsiţi atunci capii Revoluţiei înfrânte de intervenţia Moscovei, în care autorul ţine să-şi singularizeze poziţia. Se ştie, de asemenea, că, deşi izolat de Kadar, el a beneficiat de un tratament special, nefiind niciodată pus la index, ba chiar „conservat” în limitele unei convivenţe tacite cu regimul, fie aceasta oricât de formală. În lucrarea, publicată spre sfârşitul vieţii, „Dincolo de Stalin”, a încercat, în termenii unei pledoarii mai curând de natură teoretică, să-şi marcheze distanţarea şi, în context, să explice ceva din natura stalinismului ca fenomen şi ca experienţă istorică. Au rămas însă, mult timp după moartea sa, destule ambiguităţi şi zone obscure, iar aceasta s-a întâmplat şi din cauza unui detaliu biografic: unicul document susceptibil să aducă oarecare lumină în relaţiile filosofului cu regimul / regimurile staliniste şi comuniste din Ungaria şi, în general, din Est îl reprezenta un interviu datând din 1971 şi care era consecinţa unui asiduu schimb epistolar între el şi şeful comuniştilor unguri de atunci, Janos Kadar; cartea-interviu purta titlu „Testament politic” şi, interzisă aproape două decenii, a apărut în ungară în 1990, iar recent a fost publicată doar în Argentina, la Buenos Aires.

Asistăm, lecturând această carte, la un parcurs biografic interferat de locuri comune şi de „accidente” ca multe altele din epocă; luând parte la întemeierea partidului comunist ungar, în decembrie 1919, participant direct la Revoluţia ungară din acelaşi an, condamnat la moarte de guvernul lui Horthy, constrâns apoi la refugiu în Austria şi, apoi, în Germania, a avut, până prin 1930 raporturi dintre cele mai proaste cu guvernul lui Bela Kun şi cu Stalin; venirea la putere a lui Hitler l-a determinat la un exil voluntar în URSS, unde a rămas până în 1946, când se întoarce la Budapesta şi participă direct la implementarea stalinismului; totuşi, deschiderile sale spre social-democraţia occidentală, ca şi perspectiva teoretică mai permisivă prin care filtra tezele materialismului istoric l-au ţinut, întâi cu oarecare discreţie, apoi făţiş departe de culisele politicii active; acest lucru l-a făcut să se dedice esteticului, pentru ca, în 1956, să se alăture Revoluţiei, suportând, cum anticipam, o parte dintre consecinţe, însă fiind tratat cu o condescendenţă aparte, izolat şi acceptat doar în calitate de „avocat” benevol şi nu totdeauna victorios, al unor intelectuali căzuţi în dizgraţia Puterii ori puşi la index.

Disocierile sale de stalinism, de care a fost totuşi acuzat de unii detractori din Vest, n-au avut totdeauna nici vigoarea (argumentativă) şi nici persuasiunea necesară spre a clarifica raporturi ce-au continuat să alimenteze ambiguităţile. Lukács n-a fost, în perspectivă pragmatică, nici Troţki şi nici măcar Djilas: n-a „rupt-o” necondiţionat nici cu stalinismul, adică nu mult departe de limitele rupturii „oficiale” a regimurilor comuniste în litera dictată de iniţiativa lui Hruşciov, şi nici n-a lăsat loc, în opera sa teoretică, vreunei disocieri profunde de marxism. Că nu putea, din raţiuni de „credinţă” intimă, să o facă, aceasta reprezintă cu siguranţă o altă problemă. Certe sunt câteva lucruri pe care, din acea scrisoare expediată esteticianului marxist italian Cases, el le formula în termenii unei poziţii asumate pro domo: după revenirea din „exilul românesc”, şi-a refuzat „o reconciliere cu realitatea în maniera bătrânului Hegel”, stabilindu-şi ca motto o frază împrumutată din Zola şi anume: „Adevărul e lent în marşul său şi până la urmă nimic nu-l va opri”; cu toate acestea, a acceptat în 1967 să reintre în partidul comunist, pentru a ieşi, din nou, în august 1968, imediat după invazia sovietică din Cehoslovacia. Avea să moară la 4 iunie 1971, lucrând retras la definitivarea „Ontologiei fiinţei sociale”. Echivocurile în legăturile cu multe dintre poziţiile sale nu s-au stins însă şi, în ciuda unor „aplauze” ale unor marxişti reciclaţi din Vest apărute după apariţia acestui „Testament politic”, multe din ele par a se potenţa. Unii comentatori l-au comparat cu Ernst Bloch, marele gânditor marxist, revenit, după război, în Berlinul lui Ulrich şi Honecker, dar fugit apoi în Germania de Vest, imediat după ridicarea Zidului. „Fuga” lui Broch ar fi, într-o logică previzibilă, semn al disocierii, rămânerea lui Lukács, lest al unei „slăbiciuni”. Iar aceasta în ciuda aserţiunilor sale repetate că ar fi rămas numai şi numai spre a lupta împotriva regimului ungar, dar şi pentru libertate şi … „democraţie socialistă”. Că „democraţia socialistă” avea prea puţin în comun cu democraţia … burgheză pe care „bătrânul” Lukacs încă se chinuia s-o desfide iarăşi e vorba de o altă problemă. Căreia vor trebui, probabil, să-i găsească un răspuns nu atât alţi cunoscuţi marxişti „răspopiţi”, precum un Roger Garaudy, cât mai ales atâţia, mai mulţi ori mai puţin „popiţi”, dintre intelectualii ce-şi chinuiesc minţile spre a mai salva-împăca vreunul din idealurile ideologiei marxiste în faza sa de aplicabilitate la o istorie a cărei maladie a fost.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Arhiva

March 2021
M T W T F S S
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031