Crochiuri de vise întrerupte

Crochiuri de vise întrerupte     Un oracol în stufărișul verde surâde morții Citeşte

poeme regăsite vara 2017

am ajuns deja mâine   Nu găsesc drumul pentru că sunt în Citeşte

Bianca Maria Frabotta Poesie scelte da me / Poezii alese de mine

  „În lăuntrul nostru există o parte mută, apăsătoare ca o Citeşte

Un mio saggio su Andrea Zanzotto / Un eseu al meu despre Andrea Zanzotto

Un mio saggio su Andrea Zanzotto, rivista „LE MUSE” - Citeşte

Coșmaruri

Coșmaruri   Mamei memento al clipei despărțirii   Age quod agis –   Împușcătura din somn Citeşte

Un pensiero dantesco assolutamente attuale

Chiunque ragiona in modo così ripugnante da credere che il Citeşte

ALTE NOI POEME

LA UMBRA UNEI STRANII MELANCOLII   Pe bătrânica Veta a lui Buță Citeşte

Dante Maffia, Per Craiova... poeme

DANTE MAFFIA   Per Craiova*·   Ce e iubirea   Au încercat să ne învețe Ce e Citeşte

Disidenţă vs. rezistenţă prin cultură

disidenţă vs. rezistenţă prin cultură Notă: Repropun aici o intervenție la un Citeşte

Davide Rondoni Mișcarea poeziei, o lungă adnotare despre Dante

Davide Rondoni   Mișcarea poeziei, o lungă adnotare despre Dante Nostalgia mișcării   Commedia Citeşte

Alte noi poeme

  Săgeata lui Zenon   L-am întâlnit pe Kafka în miez de Citeşte

Un cinefil desuet: ispita anacronismului

În ciuda multor evidențe din îndeletnicirile mele de-a lungul unei Citeşte

Giuseppe Ungaretti Poesie / Poezii

  Poesie tratte da Dialogo 1966-1968   Poeme din volumul „Dialog” 1966-1968 È ora famelică   Strappati Citeşte

UN MAGNAT ÎN SLUBA COMUNITĂȚII

  Blog/Notes   George Popescu   UN MAGNAT ÎN SLUBA COMUNITĂȚII   (Un model terapeutic pentru maladiile Citeşte

Noi poeme noi

  Horrendus mundus   Nu mai alerga. Oprește-te, Lume: alertă de-acum și prea hazardată, Citeşte

Vittorio Sereni despre Salinas òi Celan

Vittorio Sereni   UN DINCOLO DE POEZIE*   (P. Salinas –  P. Celan)   Înainte de Citeşte

George Popescu

e se tremo è perché sento   e se tremo è perché Citeşte

Itaca

Itaca – la deviazione dall’equivoco? Una ipotesi di lettura poetica di Citeşte

Montale. Arta de a citi

Eugenio Montale, Arta de a citi   (Fragment dintr-un interviu cu marele Citeşte

Pasolini Angelicul impur

          PIER PAOLO PASOLINI DESTINUL UNUI PROFET REVOLTAT     Angelicul impur   Profet indiscutabil al mai Citeşte

LUKÁCS – SINGULARITATEA ACUZATOARE

28 March 2021
Autor

LUKÁCS – SINGULARITATEA ACUZATOARE

 

Despre Georg Lukács s-au scris şi s-au spus, de-a lungul deceniilor prin care filosoful ungur a păşit cu o eleganţă nelipsită de ambiguităţi, multe lucruri proiectate în perspectiva controversei. Mulţi teoreticieni, inclusiv antimarxişti, în ciuda unor reproşuri ori chiar a unor rezilieri de concepţie, nu i-au negat statura, acceptându-i chiar unele contribuţii teoretice, în plan filosofic şi, mai ales, estetic, la decantarea unor aspecte delicate ale gândirii contemporane. Căci dacă, spre a ne opri la un singur exemplu, lucrarea sa despre “Istoria şi conştiinţa de clasă”, în pofida portanţei asumat marxiste, a fost şi rămâne încă un model de analiză şi de deschidere teoretică către o problematică ce-a marcat, într-o mare măsură, filosofia secolului trecut, tezele sale despre roman, aşa „burghez” cum şi-l reprezenta autorul, conservă încă, iarăşi în ciuda partis-pris-ului „ideologic”, aserţiuni de care istoricul literar nu poate face abstracţie. „Cazul” Lukács, dacă avem şi aici un „caz” şi dacă ar trebui să-l descifrăm ca atare, angajează însă un alt tip de discurs: format la marea şcoală a filosofiei şi a culturii germane, el a trăit – şi cred că puţin dintre cititorii mai mult ori mai puţin ocazionali ai operei sale cunosc acest detaliu – în Ungaria, mai precis la Budapesta, unde şi-a încheiat şi socotelile cu lumea aceasta. În plus, a fost, chiar mai mult decât alţi teoreticieni şi gânditori marxişti din arealul fostului „Imperiu Roşu”, nemijlocit implicat în marile şi deseori penibilele bătălii din interiorul marxismului devenit când „teatru de război” fratricid, când murdar teren de încercare pentru aventuri decăzute sub nivelul unor abominabile afaceri de tip mafiot. Dubioasă rămâne, au scris unii dintre inamicii săi, perioada dintre 1946 şi 1950, în care adeziunea sa la stalinism pare să nu fi cunoscut rezerve, chiar dacă în biografia filosofului există o scrisoare adresată, în 1957 esteticianului italian Cesare Cases, imediat după întoarcerea lui Lukács din exilul de la Cluj, în care însoţise pe Nagy, pedepsiţi atunci capii Revoluţiei înfrânte de intervenţia Moscovei, în care autorul ţine să-şi singularizeze poziţia. Se ştie, de asemenea, că, deşi izolat de Kadar, el a beneficiat de un tratament special, nefiind niciodată pus la index, ba chiar „conservat” în limitele unei convivenţe tacite cu regimul, fie aceasta oricât de formală. În lucrarea, publicată spre sfârşitul vieţii, „Dincolo de Stalin”, a încercat, în termenii unei pledoarii mai curând de natură teoretică, să-şi marcheze distanţarea şi, în context, să explice ceva din natura stalinismului ca fenomen şi ca experienţă istorică. Au rămas însă, mult timp după moartea sa, destule ambiguităţi şi zone obscure, iar aceasta s-a întâmplat şi din cauza unui detaliu biografic: unicul document susceptibil să aducă oarecare lumină în relaţiile filosofului cu regimul / regimurile staliniste şi comuniste din Ungaria şi, în general, din Est îl reprezenta un interviu datând din 1971 şi care era consecinţa unui asiduu schimb epistolar între el şi şeful comuniştilor unguri de atunci, Janos Kadar; cartea-interviu purta titlu „Testament politic” şi, interzisă aproape două decenii, a apărut în ungară în 1990, iar recent a fost publicată doar în Argentina, la Buenos Aires.

Asistăm, lecturând această carte, la un parcurs biografic interferat de locuri comune şi de „accidente” ca multe altele din epocă; luând parte la întemeierea partidului comunist ungar, în decembrie 1919, participant direct la Revoluţia ungară din acelaşi an, condamnat la moarte de guvernul lui Horthy, constrâns apoi la refugiu în Austria şi, apoi, în Germania, a avut, până prin 1930 raporturi dintre cele mai proaste cu guvernul lui Bela Kun şi cu Stalin; venirea la putere a lui Hitler l-a determinat la un exil voluntar în URSS, unde a rămas până în 1946, când se întoarce la Budapesta şi participă direct la implementarea stalinismului; totuşi, deschiderile sale spre social-democraţia occidentală, ca şi perspectiva teoretică mai permisivă prin care filtra tezele materialismului istoric l-au ţinut, întâi cu oarecare discreţie, apoi făţiş departe de culisele politicii active; acest lucru l-a făcut să se dedice esteticului, pentru ca, în 1956, să se alăture Revoluţiei, suportând, cum anticipam, o parte dintre consecinţe, însă fiind tratat cu o condescendenţă aparte, izolat şi acceptat doar în calitate de „avocat” benevol şi nu totdeauna victorios, al unor intelectuali căzuţi în dizgraţia Puterii ori puşi la index.

Disocierile sale de stalinism, de care a fost totuşi acuzat de unii detractori din Vest, n-au avut totdeauna nici vigoarea (argumentativă) şi nici persuasiunea necesară spre a clarifica raporturi ce-au continuat să alimenteze ambiguităţile. Lukács n-a fost, în perspectivă pragmatică, nici Troţki şi nici măcar Djilas: n-a „rupt-o” necondiţionat nici cu stalinismul, adică nu mult departe de limitele rupturii „oficiale” a regimurilor comuniste în litera dictată de iniţiativa lui Hruşciov, şi nici n-a lăsat loc, în opera sa teoretică, vreunei disocieri profunde de marxism. Că nu putea, din raţiuni de „credinţă” intimă, să o facă, aceasta reprezintă cu siguranţă o altă problemă. Certe sunt câteva lucruri pe care, din acea scrisoare expediată esteticianului marxist italian Cases, el le formula în termenii unei poziţii asumate pro domo: după revenirea din „exilul românesc”, şi-a refuzat „o reconciliere cu realitatea în maniera bătrânului Hegel”, stabilindu-şi ca motto o frază împrumutată din Zola şi anume: „Adevărul e lent în marşul său şi până la urmă nimic nu-l va opri”; cu toate acestea, a acceptat în 1967 să reintre în partidul comunist, pentru a ieşi, din nou, în august 1968, imediat după invazia sovietică din Cehoslovacia. Avea să moară la 4 iunie 1971, lucrând retras la definitivarea „Ontologiei fiinţei sociale”. Echivocurile în legăturile cu multe dintre poziţiile sale nu s-au stins însă şi, în ciuda unor „aplauze” ale unor marxişti reciclaţi din Vest apărute după apariţia acestui „Testament politic”, multe din ele par a se potenţa. Unii comentatori l-au comparat cu Ernst Bloch, marele gânditor marxist, revenit, după război, în Berlinul lui Ulrich şi Honecker, dar fugit apoi în Germania de Vest, imediat după ridicarea Zidului. „Fuga” lui Broch ar fi, într-o logică previzibilă, semn al disocierii, rămânerea lui Lukács, lest al unei „slăbiciuni”. Iar aceasta în ciuda aserţiunilor sale repetate că ar fi rămas numai şi numai spre a lupta împotriva regimului ungar, dar şi pentru libertate şi … „democraţie socialistă”. Că „democraţia socialistă” avea prea puţin în comun cu democraţia … burgheză pe care „bătrânul” Lukacs încă se chinuia s-o desfide iarăşi e vorba de o altă problemă. Căreia vor trebui, probabil, să-i găsească un răspuns nu atât alţi cunoscuţi marxişti „răspopiţi”, precum un Roger Garaudy, cât mai ales atâţia, mai mulţi ori mai puţin „popiţi”, dintre intelectualii ce-şi chinuiesc minţile spre a mai salva-împăca vreunul din idealurile ideologiei marxiste în faza sa de aplicabilitate la o istorie a cărei maladie a fost.

Arhiva

March 2021
M T W T F S S
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031