NATURALEŢEA POETULUI
Naturaleţea poetului e titlul pe care Mario Luzi îl dă culegerii de eseuri apărută la editura milaneză Garzanti în 1995 şi în care include o parte a impresionantei sale opere eseistice scrise de-a lungul unei cariere impresionante de prezenţă activă „în focul controversei” din viaţa literară italiană începând cu anul 1941 când îi apărea studiul Un’illusione platonica şi, patru ani mai târziu, cel cu titlul oarecum profetic L’inferno e il limbo (Infernul şi limbul). Eseul Natureleţa poetului (La naturalezza del poeta) este tot din 1941; eseistica luziană condensează – se cuvine subliniat de la început –, într-o stilistică în care rafinamentul, cunoscut şi recunoscut al cărturarului-poet, coexistă şi interferează cu rigoarea judecăţii, susţinute, amândouă, de un impresionant registru livresc ce merge de la Platon şi Sf. Augustin, trecând prin Dante, Petrarca, Leopardi, Pascoli (maeştrii liricii italiene cărora le-a consacrat memorabile pagini exegetice), prin Rimbaud şi Mallarmé, ajungând la Eliot, la Machado, la poeţi sud-americani ori chiar la cântăreţul-fenomen şi deopotrivă poet Fabrizio De André.
În culegerea mai sus citată însă, Luzi îşi adună eseurile cele mai reprezentative cu caracter cvasi-teoretic având meritul de a trasa, à rebours, lungul său parcurs de meditaţie şi reflecţie asupra condiţiei poeziei şi a poetului în Lume, în general, şi în lumea contemporană, în special. Pentru exegeza poeziei sale, unele dintre aceste eseuri se oferă ca veritabile chei hermeneutice; există, desigur, în critica literară şi îndeosebi în cea a poeziei, prejudecata care ignoră rolul consideraţiilor de natură teoretică ale autorului în descifrarea mesajului propriei opere; în parte, aserţiunea poate funcţiona, pentru anumiţi poeţi, în genere ingenui şi patronaţi mai degrabă de instinct artistic decât de o cultură literară crescută şi nutrită în marginea actului creativ. Nu e însă cazul lui Luzi·, un poet care, odată cu debutul liric în volum, la numai douăzeci şi unul de ani, începe să publice, în revistele florentine ale epocii, în plin proces de decantare a ermetismului, studii, aşa cum am văzut mai sus, de factură teoretică ce se vor dovedi decisive şi fructuoase pentru destinul său literar.
Însă dincolo de rafinamentul expresiv şi de rigoarea livrescă, ceea ce surprinde – şi impune – în eseistica luziană este originalitatea aserţiunilor, dublată de o ardoare ce atinge ici-colo, cu o naturaleţe ce-l va însoţi pe întregul său parcurs, supapele unui discurs fondator de idei şi de interogaţii surclasând orice lest circumstanţial. De altfel, mă grăbesc să adaug aici, cine a urmărit îndeaproape cariera (orribile dictu!) – mai exact spus aventura – intelectuală/spirituală a lui Luzi nu poate să nu remarce gravitatea, probitatea exemplară cu care a răspuns oricărei solicitări, de la interviul aşa-zicând generic, impus adică de statutul său funcţional, la conferinţa ocazională, frecvent gândită ca o Lectio, până la răspunsul circumstanţiat la anchete de o diversitate problematică acută ce-ar fi părut unora stânjenitoare. Unora, nu şi lui Luzi[i]: cu o solicitudine ieşită din comun, dublată, aşa cum ne asigură mulţi dintre comilitonii săi, de o gentileţe nu mai puţin surprinzătoare pentru un intelectual de talia sa, ca să nu mai vorbim de poetul candidat la Nobel, autorul şi-a onorat de o manieră exemplară imperativele de om al cetăţii. Şi asta în pofida unor momente, ce-i drept nu prea multe, în care spiritul său tranşant şi impenitent, niciodată însă inclement ori exclusivist, hrănit la rădăcinile unui creştinism luminat, l-a izolat de confraţii care trecând, după război, în tabăra ideologiei de stânga, deseori de-a dreptul stângiste, nu s-au sfiit să-i reproşeze, direct ori prin manevre ce-i treceau sub tăcere numele şi meritele, tocmai acel, în fond, fals şi, deci, deplin nemeritat izolaţionism din care şi-a extras ceea ce majoritatea exegeţilor i-au divulgat a fi fost o coerenţă, de discurs şi de destin, aproape unică în peisajul literaturii italiene. Şi poate că nu numai.
Revenim la ideile sale portante ale unei linii teoretice – la fel de coerente ca şi cea a poeziei sale – , încercând să decelăm, în paginile bibliotecii sale eseistice, câteva idei-emblemă. Una – şi dintre cele mai semnificative – este chiar aceea, mai sus anticipată, a binomului poezie-natură, poet-natură.
Iată un prim pas spre identificarea problemei: constatând falimentul metodelor – şi, trebuie să recunoaştem, mult înainte să se recunoască acest lucru („Însufleţită, arzătoare în cei ce şi-au apropriat-o în mod intim, vlăguită, limitată în cei ce-au luat-o de bună, o metodă, croceană ori marxistă, nu importă, prezintă acest grav inconvenient de care un spirit nevulgar va avea totdeauna oroare: adică o interpretare aprioristică a fenomenelor, o parţialitate, o reproducere ce dezamăgesc exigenţele cele mai interioare la propriu cu cât mai mult măgulesc orgoliul intelectual”), Luzi conchide că, atât cât erau atunci dispuşi să recunoască el şi alţii, „tema cercetării s-a deplasat de la planul ideologiei la planul naturii (dal piano della ideologia al piano della natura); ideea, atât de congenerică eseistului Luzi, e aceea că timpul respinge (epoca sa o făcuse), ca pe unul din termenii cei mai importanţi ai deziluziei sale „credinţa în ideile distincte, articulate şi construite, în sentimentele definite şi formulate cât mai general cu putinţă”, în favoarea „ţesutului dens de impulsuri nici filtrate, nici elaborate ce constituie viaţa psihică imediată şi contradictorie, căutând să-i interpreteze sensul”. Se înţelege că sensul, în perspectiva luziană de aici şi din întreaga sa operă, e ceva misterios, stă în avvenire, în avvento (şi nocturn, desigur), iar prin aceasta întoarcerea la recunoaşterea şi regăsirea sacrului din cosmos ca şi din viaţa imediată nu mai e decât un pas. În plan mai general, spre a nu spune filosofic, ideea, deja în aer după momentul ’68, ar constitui-o căderea „tuturor mitologiilor umaniste şi a unei trebuinţe aproximative dar nu mai puţin sigure de întoarcere la o realitate brută şi neîncrezătoare şi totuşi mai puţin amăgitoare”.
Operaţia fusese făcută o dată de romantici, avertizează autorul; ca şi de reacţiile filosofiei nihiliste (Nietzsche în primul rând, cel puţin cu acea anti-fizicitate a sa pe care însă Luzi o va filtra critic). Odată mântuită natura de noţiunea concluzivă, perfectă pe care umanismul i-o dăduse, romanticii şi-au îndreptat efortul spre a o recalifica, fugind de pericolul indiferenţiatului; în fond, crede Luzi, conflictul dintre eul distinct şi natura nediferenţiată, dintre formă şi materie se poate rezolva prin aproprierea celei de-a doua de către prima şi, în acest sens, e citat Schiller: „Cum lumea e extensie în timp, schimbare, tot aşa perfecţiunea acelei facultăţi ce pune omul în relaţie cu lumea va trebui să consiste în cea mai mare schimbare şi extensie posibile. Şi întrucât persoana e permanentul în schimbare, tot aşa perfecţiunea acelei facultăţi ce trebuie să se opună schimbării va trebui să fie cea mai mare independenţă şi intensitate posibile. Cu cât mai variat se desfăşoară sensibilitatea, cu atât e mai mobilă şi cu cât mai multă suprafaţă accesibilă oferă fenomenelor, cu atât omul apucă mai multă lume, cu cât mai multe atitudini dezvoltă în sine; cu cât mai multă forţă şi profunzime cucereşte personalitatea, cu atât mai multă libertate raţiunea, cu atât mai mult lumea cuprinde omul, cu atât mai multă formă creează în afara sa. Cultura sa va consta, deci, în primul rând, în a procura facultăţii receptive a numeroase contacte cu lumea şi în împingerea pasivităţii la cel mai înalt grad al sentimentului…” şi aşa mai departe.
Efortul, cel invocat de Luzi romanticilor, presupune totuşi nu puţine riscuri, iar ele nu întâmplător vizează natura geniului, acel geniu căruia „i-a fost posibilă integrarea şi, deci, calmul”, geniul care a lăsat să cadă instanţa, dar care, din cauza dezechilibrului luptei, cade, la rându-i, în nebunie, ori nevoit să cedeze solicitărilor orgoliului sau ale utopiei; în acest conflict, adaugă autorul, îşi pierd relieful lor profund şi drept „la follia lucida di H`lderlin come l’l’alchimiadi Nerval e di Rimbaud”: „Dincolo de diferenţele, totuşi mari, asistăm aici la o dramatică tentativă de a depăşi de o manieră definitivă şi peremptorie antinomia dintre cei doi termeni aşa cum romantismul o simţise: tentativa de se transmuta în actori ori, încă şi mai bine, de a se investi cu supremele facultăţi creatoare ale demiurgului ori ale magului, de a coborî adică în inima devenirii şi al fiinţei, a materiei şi a metamorfozei, acolo unde opoziţia dintre subiect şi nediferenţiat nu pot subzista peste măsură”.
Concluzia, după această survolare a tentativelor romantice, eşuate aşadar în nebunie şi în utopie, e că epoca ’modernă’, rectè contemporană, „demonstrează oboseala mortală a unui atât de exasperat resentiment monadistic, fiindcă „problema subiectului şi al naturii a intrat în domeniul fiziologiei” iar pericolul e cu atât mai mare cu cât „omul înclină să creadă ca abolite dificultăţile la care a renunţat”, însă „la condizione dell’oblio non è diversa da quella della riuscita o della vittoria”, atunci când „motivul neliniştii e sedat ori rămas deoparte”; teza este deci că „inserând activitatea subiectivă pe terenul fiziologie şi, deci, al naturii nediferenţiate, neacceptând ca dat eul distinct, ci căutând să-l surprindă în continuele alternanţe ale revelării şi ale dispariţiei sale în valmeşul fermentărilor şi a impulsurilor”, literatura recentă, chiar dacă pare să fi rezolvat, în sensul negării şi al desvrăjirii, instanţa romantică, în definitiv ea a săvârşit doar un gest de nerăbdare şi saţietate („d’impazienza e di sazietà”). Omul e coborât astfel în labirint, înconjurat de infinite determinări fenomenice, asumă doar un raport de întrebare şi răspuns: „Conceptul de natură atât de violent delimitat de romantici în opoziţie cu eul s-a dilatat prin urmare până la a cuprinde eul însuşi, fără ca acesta să devină mai puţin limitativ. De aici, Luzi răstoarnă discuţia fixând în spiritual, atât de propriu lui, punctul de la care „romantismul a retentat de la origini drumul spre logos parcurs de greci şi de creştinism”, oferind drept temă de reflecţie literaturii recente „acest uriaş efort (al romanticilor, desigur, cit. ns.) spre unitate şi spre absolut, să citim acest disperat mesaj tocmai acolo unde drama sa e mai actuală”. Natura, ca în gândirea augustiană, dar mai ales ca în discursul religios, patristic, evident, nu e întrucât nu poate fi în afara omului, după cum „între antiphisis a lui Nietzsche şi fizicitatea lui Sartre există în comun tocmai aceasta: că ambele sunt distante faţă de natură”.
Să precizăm că aceste judecăţi se fac pe la sfârşitul anilor ’40; şi tocmai atunci, în Italia, ca şi în Europa, intelectualii, ca şi poeţii, ieşiţi din coşmarul războiului cu un orgoliu uneori supraponderat, dar şi cu determinarea fără precedent în favoarea unei angajări totale în cetate, îşi deleagă, nu de puţine ori, facultăţile intrinseci actului creator, rupând relaţiile cu Natura şi, sub influenţa marxismului predominant până la a deveni (aproape) o religie; auto-livrat ca poet (şi intelectual) de vocaţie creştină, refuzând metodele (marxiste, psihanaliste, croceane etc.) ca şi formulele de-a gata (iritarea sa faţă de Sartre de-aici vine), Luzi aşadar, e oarecum ’suspect’: se scriu cronici despre el, însă aproape de fiecare dată, cineva – Pasolini ori Franco Forti, printre alţii – se simte obligat să traseze, oricât de concesiv, o linie peste care autorul volumului Onoarea adevărului n-ar trebui, întrucât nici n-ar dori, să treacă. Şi el, Luzi, nici nu doreşte să treacă.
Iată, spre exemplu, o mică demonstraţie în acest sens chiar dacă în anticipaţie, întrucât e vorba de poziţia lui Pasolini faţă de volumul mai înainte citat, publicat în 1957: „Despre Onoare adevărului de Mario Luzi […] s-a vorbit mult; iar noi ajungem ultimii, poate puţin în întârziere asupra acestei cărţi care, o spunem deschis – chiar dacă la sfârşitul acestei mici note cititorul se va putea găsi în faţa unei rezerve cu caracter mai mult ideologic decât critic – ne pare una dintre cele mai frumoase de după război”. Şi, mai departe: „Din cauza dificultăţii pe care o întâlnim în a-l citi pe Luzi, poet pe care, tocmai, îl iubim dar căruia nu-i împărtăşim «poziţia»…”. Şi după ce face, „un po’ divertente”, spune criticul, un inventar, o statistică lexicală cu accent pe semantică, criticul cu dificultate pare a-şi putea disimula încântarea, meritul de a putea, la sfârşit, să-şi delineeze propria „poziţie” de cea a poetului catolic (fără ghilimele, din moment ce Luzi însuşi s-a recunoscut ca atare, deşi insistând mereu asupra dimensiunii spirituale pe care o induce credinţa): „Profund original şi profund evident, mesajul său poetic nu e decât un «memento mori». Şi aici e, la baza inspiraţiei sale – care, apoi, e baza inspiraţiei oricărui poet, dar care în Luzi stăruie obsesiv şi am zice în stare pură – ceea ce noi indicăm drept limita şi limitatul lui Luzi; aici, în această credinţă care se află în stinghera lumină ce-i în el, noi reţinem o lipsă de lumină – o lipsă de sensibilitate în faţa fenomenelor vieţii umane şi ale istoriei, inclusiv, deci, pasiunea stilistică – de care sunt ameninţate şi cele mai înalte şi inspirate probe ale sale”.
Are dreptate Pasolini? Din punctul său de vedere, al lui Pasolini adică, desigur, are dreptate; să-şi apere „poziţia”, printre altele; o „poziţie”, aceea de poet angajat, ca nimeni altul, cu o sinceritate şi o directeţe a discursului ce vor sfârşi prin a-l izola aproape definitiv în climatul epocii literare, dar nu numai, adăugând suferinţei de destin, aşa cum Luzi însuşi va recunoaşte mai târziu, un noian de alte suferinţe, în parte de el însuşi declanşate, adică de „poziţia” sa. Însă elementul acesta, ce pare a ţine mai curând de orgolioase cancanuri literare, l-am invocat aici cu sensul precis de a contura mai bine parcursul deloc liniar pe care şi-l trasează, cu acea coerenţă ce-i e proprie, Luzi însuşi, în numeroasele sale intervenţii teoretice. Coerenţă, desigur, care ne obligă astfel să revenim, în timp, la eseurile ce-l consacră, chiar în anii în care polemicele (cea mai faimoasă fiind între Vittorini şi Togliatti, şeful comuniştilor italieni) se transformau subit în imense scandaluri.
În Naturalezza del poeta, în 1949, Luzi îşi defineşte în termeni neechivoci „poziţia”, cea de poet „al vieţii” („a scrie cu viaţa” e o expresie a sa favorită şi aproape obsesivă), departe de trâmbiţele ideologice ale cetăţii, dar nu şi de imperativele epocii, ale omului care pentru el e chiar miracolul divin prin excelenţă. Discursul începe printr-un denunţ: al „freneziei” cu care cei mai mulţi „macină” mituri, mici religii şi apostazii, teze şi ipoteze, formule ce se precipită într-o licărire spre a se reînnoi din nou, „questo abuso della ricerca che finisce per far violenza allo spirito e per stancarlo ancor prima di averlo avviato per una strada qualsiasi („acest abuz al cercetării ce sfârşeşte prin a violenta spiritul şi prin a-l obosi încă mai înainte de a-l fi pus pe un drum anume”).
Care este, prin urmare, rolul poetului (poziţia sa) în faţa acestei frenezii? „Mai înainte de a contesta valoarea şi legitimitatea acestor timpuri – subliniază Luzi – răspunsul e implicit într-o observaţie atunci când, spre a-i concerne figura poetului în general, ea se arată astfel chiar de acest punct: şi înseamnă că poetul e o persoană spirituală determinată, nu poate avea deci disponibilitatea intelectuală ce par să i-o ceară cei ce-ar vrea să-l vadă în primul rând pe toate baricadele”, fiindcă e evocată în context „o teorie potrivit căreia poetul soseşte totdeauna după spre a trage concluziile, pentru a descurca iţele”, însă nici această teorie n-ar fi de urmat, fiindcă ar lăsa neacoperită o parte a adevărului ce cade în sarcina poetului şi anume aceea„de a sosi mereu mai înainte, exprimând în anticipare asupra cursului exterior al realităţii printr-o percepţie mai adâncă, printr-o o viaţă mai intimă”. Şi astfel se ajunge la un aspect atât de important şi decisiv în viziunea poetică luziană, cea a libertăţii poetului: „…ca în natură, unde totul e ordonat după legi de finalitate şi de utilitate, diversele şi activele treceri (ale poetului, n.ns.) se desfăşoară în mod spontan dar mereu potrivit unei succesiuni urgente”, încât „în toate formele de viaţă nemijlocită, de viaţă la propriu, care e cea a poetului, libertatea de a acţiona e o libertate urgentă, voinţa de a face o voinţă voită”; „aşa cum se întâmplă în natură, chiar în determinarea sa găseşte poetul propria libertate”, întrucât poetul e „om determinat şi tocmai de aceea naturale” („uomo determinato e perciò uomo naturale”); poetul nu trebuie să aleagă piedestalul, există o modestie a sa, care „nu este un merit, este o condiţie şi o necesitate”, întrucât „numai cu condiţia ca el renunţă să se izoleze şi să se debaraseze de atributele specifice şi tipice şi tocmai de aceea accidentale ale personalităţii sale, îi va fi dat să perceapă şi să exprime în mod adecvat ceva din ritmul perpetuu al existenţei, să se insereze în aceasta şi să o ajungă”; poezia e „un dominio di elementi perenni e di essenze”, refuzând „le bravure e le esibizioni degli attori”; prima condiţie a poetului autentic e aceea de a uita, ignorţând, că ar fi un actor, el va ajunge „aproape de adevăr când în opera sa actori se vor dovedi alţii, natura în circumstanţele sale fragmentare ca şi în principiile sale profunde, iar el apare interpretul şi martorul”; personalitatea poetului nu există în stare autonomă, ci se realizează, se determină in re, adică se naşte şi se confirmă numai de către misterioasa convieţuire de forţe ce dau naştere poeziei.
E o manieră, aceasta, a lui Luzi, de a respinge alinierea ideologică, atât de clamată după război, mai ales de unii campioni ai Rezistenţei, de stânga intelectuală ce căuta să-l izoleze tocmai pentru această detaşare a sa în direcţia conservării unui statut al poetului verificat prin veacuri şi care se întemeia exact pe principiul unei libertăţi lăuntrice, intrinseci actului creativ: Şi astfel oricare ideologie preliminară care să îngăduie viaţa sau expresia e lucru prea caduc şi mizer dacă nu lasă cuvântul […] direct lucrurilor. Iată în sfârşit ce anume înseamnă naturaleţea poetului, dacă vreţi s-o opuneţi vieţii reflectate şi intelectualismului…”.
Şi iarăşi Luzi se întoarce la paradigma romantică, dar mereu pentru a ajunge la poeticile celor doi francezi în jurul cărora, alături de Dante şi de Petrarca, de Baudelaire, şi-a modelat deschis, deşi niciodată programatic, propriul discurs liric. El ia ca probă – pentru susţinerea definiţiei sale dată naturaleţei – „povestea” lui Mallarmé din Igitur („Amintiţi-vă termenii dramei mallarmeene a lui Elbenhon…”), aceea a tentativei neamului magilor de a aboli întâmplarea şi a instaura absolutul. tentativă eşuată, desigur, fiindcă eşecul e intim actului poetic, după poetul francez şi, evident, după Luzi; un eşec al poeticii romantice, în primul rând, dar care conţine în sine, mirabilmente adombrata, „şi confirmarea procedeului misterios al redescoperirii naturii ce survine şi trebuie să survină în orice poet”.
Circumstanţa (personală, oricât de purtătoare de tragic, ca la Rimbaud, ca la Campana, am adăuga noi, nu e în sine responsabilă de poeticitate. Stau mărturie, cu exemplele luziene, cazurile drumului parcurs de Dante de la Vita Nova la „quel miracoloso primo verso della Commedia: Nel mezzo del cammin di nostra vita …”, ori gloriosul drum parcurs de Leopardi de la Canzoni la Idilele primei şi celei de-a doua înfloriri, exemple italiene, adaugă autorul, „ale unui adevăr natural al sentimentelor şi ale cuvintelor în care prezenţa psihică şi intelectivă singulare se şterg”; sunt exemple de ce anume înseamnă actul poetic atunci când „invenţia se află înăuntrul naturii şi aproape restituită mişcării şi vocii sale”, un exemplu de poeţi „care au captat şi exprimat nu un moment, ci esenţa însăşi a naturii şi a existenţei; din aceia, vreau să spun, în a căror voce e conţinută tainica voce a naturii ce trăieşte, devine şi suferă”, iar dacă există o angajare a poeziei, atunci aceasta ar fi. Nu există, cu alte cuvinte, un hotar între subiectiv şi obiectiv, iar disocierea dintre poezia subiectivă şi cea obiectivă e caducă, de nu falsă. Incitant devine, în discursul luzian, invocarea lui Eliot şi a teoriei sale despre „corelativului obiectiv” (neidentificată, totuşi, aici, ca atare), dar nu spre a-şi susţine punctul de vedere, ci spre a se disocia; incitant, spuneam, tocmai fiindcă, după Montale care, ca şi Luzi, a tradus din poetul englez, critica italiană i-a asociat frecvent autorului Caietului gotic preceptistica, spre a spune astfel, eliotiană.
În altă parte trebuie căutată proba adevărului poeziei şi anume în aventura formale: puţini dintre noi, afirmă Luzi, sunt dispuşi să recunoască faptul că „istoria poeziei este, în cea mai intimă instanţă a sa, o istorie, o petrecere de forme”, fiindcă „forma e idealizarea şi numai ideile sunt tranzitorii”; vocea poetului şi, pe cale de consecinţă, vocea naturii trebuie ascultată, însă „această voce n-ar fi perceptibilă dacă n-ar idealiza vocea obişnuită a omului, dacă nu şi-ar lua ca exemplu toate facultăţile ce concură la discursul său (raţiune, sentiment, imaginaţie, senzualitate), exaltându-le”, fiindcă „numai prin această idealizare poezia există ca moment individual, finalizat în fiinţă, distinct în timp”, căci „geniul formal al poetului nu se distinge da darul său de a percepe; poetul percepe şi concepe prin forme”. Forma se poate naşte direct din experienţa naturii şi, deci, la unii poeţi printr-o determinare a proprietăţilor intrinseci limbii comune”, în timp ce la alţii „rezultă mai degrabă din procedee indirecte, dintr-o dominare şi dintr-o abstractizare ce se exercită asupra aceleiaşi proprietăţi aproape independente şi ireferenţiale”.
Luzi ridică aici – şi e un aspect la care va reveni frecvent în luna sa meditaţie asupra poeziei – raportul dintre poetica petrarchescă, considerată, cum se ştie, responsabilă de întreaga evoluţie a liricii italiene de până azi, şi cea dantescă, aproape total neproductivă ca model; Petrarca s-ar găsi, chiar în marile sale momente de poeticitate, pe un hotar aproape imperceptibil între naturaleţe şi artificiu încât problema interpretării sale va rămâne mereu deschisă şi încât faimoasa confruntare dintre Divina Commedia şi Canzoniere a lui De Sanctis, departe de a fi aproximativ, potrivit unor opinii, e încă de actualitate şi deschisă în continuare. Percepţia la care se referă autorul e că Petrarca se găseşte deseori mai aproape de o artă poetică ce concepe „la forma come una costruzione indipendente che si serve di elementi separati dalla loro radice, strappati al loro elemento naturale, tropi, metafore, armonismi”. Şi din experienţă ştim că o astfel de manieră conţine riscuri, pericole („ale chiar virtuţii sale”), fiindcă atunci „când adevărul natural nu e sublimat printr-un miracol, înclinarea către substituirea ei cu minuni artificiale găseşte în ele un sprijin eficace”; astfel încât, pentru Luzi – căruia o parte a criticii i-a atribuit o influenţă dantescă, într-o tradiţie poetică refractară la dantism –, problema care se pune în faţa oricărui poet adevărat e că „trebuie să-şi învingă în mod intim petrarchismul, adică orgoliul calităţilor sale şi de a găsi acea modestie ce lasă partea sa naturalului, fără a-l invada, şi pe care şi forma vrea s-o identifice ivindu-se în articularea acelei voci a naturii care este, la un moment dat, însăşi propria voce”.
Întoarcerea la romantici – atât de iterativă în discursul teoretic luzian – îl vizează de data aceasta pe Novalis, cel, faimos, din Discipolii de la Sais: „A fi heraldul nanturii e o misiune sfântă şi frumoasă. Nu-i numai extensia şi coeziunea cunoştinţelor, nici darul de a uni cu dezinvoltură şi cu îndemânare aceste cunoştinţe în concepte şi experienţe cunoscute şi de a substitui cuvintele bizare cu sunet străin cu expresii uzuale; şi nici măcar talentul unei bogate imaginaţii ordonând fenomenele naturale în tablouri uşor de prins şi judicios luminate care stimulează şi satisfac, cu graţia mecanismului şi cu bogăţia conţinutului, simţurile ori fascinează spiritul printr-o semnificaţie mai profundă; nimic din toate acestea se desăvârşeşte în ceea ce se pretinde de la un adevărat profet al Naturii. Cine se ocupă de altceva decât de Natură va considera poate că e de ajuns, însă cine simte în sine dorinţa intimă şi arzătoare a Naturii, care căută totul în ea şi care este ca instrumentul sensibil al activităţii sale tainice, nu-l va recunoaşte ca maestru şi familiar al Naturii decât pe cel care vorbeşte de ea cu fervoare şi credinţă, pe aceia ale căror discursuri au uimitoarea, inimitabila insistenţă şi solida coerenţă ce sunt proprii adevăratelor evanghelii, adevăratelor aspiraţii. […] Nu se poate stabili momentul în care se ajunge la cunoaşterea misterelor Naturii. Unii dintre muritori norocoşi ajung mai repede, alţii la o vârstă înaintată. Un adevărat căutător nu îmbătrâneşte niciodată, orice aspiraţie eternă depăşeşte durata vieţii umane şi cu cât învelişul extern se distruge, cu atât mai strălucitor şi mai puternic devine nucleul. Acest dar nu e legat nici de frumuseţea exterioară, nici de forţă, nici de inteligenţă şi de nici un alt privilegiu omenesc […] Şi e chiar o adevărată raritate a găsi adevărata inteligenţă a Naturii conjugată cu o mare elocvenţă, cu vivacitatea spiritului şi a strălucită prestanţă, fiindcă ea produce de obicei ori însoţeşte simplitatea discursului ”.
Pentru Luzi, problema raportului dintre natură şi poet – ori dintre poet şi natură – s-a pus mereu, în spiritul aceleiaşi coerenţe atât de evidente în întreaga sa aventură literară, sub semnul obsedantei interogaţii cu privire chiar la funcţia şi destinul poeziei înseşi. Şi, în plus, mereu cu atenţia orientată spre condiţia umană: de n-ar fi să evocăm aici obstinaţia cu care poetul a legat acest discurs, despre poet-natură, de libertate: „Aşa cum se întâmplă în natură, tocmai în determinarea sa poetul îşi găseşte libertatea”, ca virtute, desigur, al principiului cuvântului. Fiindcă, adaugă el, naturalitatea (iar nu naturaleţea, unic ce-i e îngăduită, scapă poetului, care regăseşte în schimb în natura nenaturală toate artificiile maşinii şi ale tehnicii, ale artei şi ale invenţiei. Lecţiile (şi culturale, poetice mai ales) ne stau drept ghiduri: Lucretiu, spre exemplu, a cărei provocare rămâne interogaţia „de unde şi încotro se duc lucrurile; natura, adică. despre cum încep lucrurile, cum se enunţă, cum se scriu. „Poetul străbate această cale: o cale ce începe de la luptă, de la speranţă, ce trece prin credinţă şi prin idei, ce explorează labirintul şi paradisul spre a ajunge la enigma limbajului. Limbajul care, să ne amintim, în viziunea autorului Caietului gotic, reclamă imperios întoarcerea în origine, în primordial, dar fără a pierde întru nimic funcţia sa „vulgară”, populară, cea cu care Dante a investit limba italiană literară. În privinţa poeziei, ea rămâne ceea ce a fost la început, odată cu Verbul: un martiriu.
celui de-al doilea termen n-ar viza chiar adjectivul de la măslin, adică măsliniul, sufixul -astro având, în italiană, în primul rând un sens peiorativ); deloc de neglijat sunt şi numeroasele articole, studii şi comunicări ale scriitorului apărute în cotidiane de mare tiraj, în periodice (mai ales siciliene), în volume colective (iarăşi în majoritate apărute în Sicilia), ca prefeţe ori studii introductive la lucrări de larg interes – ideologic, dar şi epistemologic în general, unele traduse chiar de el.
3 Interviul poartă titlul „Devo dire che sono nato in una famiglia piccolo-borghese…”.
4 Am înţeles din scrisori şi din paginile ziarelor ce anume se întâmplase: sfârşitul unei estetici literare sub numele de neorealism şi posibila situare ca scriitor pe linia unei scriituri comunicaţionale ori chiar a unei scriituri expresive sau experimentale, cum vrei să-i zici”.
5 „Se ajungea la un fel de afazie, de impracticabilitate a scriiturii care era speculară (cea a futuriştilor ca şi cea a „Grupului 63”) pentru pseudo-afazia puterii. Erau două pseudo-afazii ce corespundeau între ele. Unii din cauza impracticabilităţii acestui limbaj, ceilalţi din cauza ocultării adevărului, fiindcă puterea ocultează totdeauna adevărul”.
6 A se vedea, pe site-ul Italianistica de pe Internet, eseul său cu titlul Per una poetica della memoria ( Pentru o poetică a memoriei).
7 Însă e cazul să adăugăm şi a unui poet, fiindcă literatura italiană, cea a secolului al XX-lea şi până azi, cunoaşte cazuri de numeroşi poeţi dialectali, unii consideraţi geniali, la înălţimea unui Montale, Luzi, Zanzotto etc.
8 „Un timp lung ce putea însemna chiar şi demisia de la practica literară. Un timp ce-a coincis cu întâmplarea mea personală, cu transferul în 1968 din Sicilia la Milano. În acest oraş am simţit imediat înstrăinarea din cauza noii realităţi, urbane şi industriale, în care m-am găsit aruncat, realitate din care-mi lipsea memoria şi limbajul …”
- Două observaţii ar merita conotate aici: una priveşte statutul poeziei moderne care, de la Poe, Baudelaire şi, mai ales, de la Mallarmé încoace, acreditează profilul poetului deplin inserat teoretic în structura propriului discurs; pentru poezia italiană, evidenţa e încă şi mai uşor de susţinut, dacă luăm în calcul acele modele-exempla ce-au tutelat-o, cu Dante şi Petrarca şi, cinci secole mai târziu, cu Leopardi, cu toţii teoreticieni îmbinând deschiderile filologice cu cele filosofice; mai mult, poezia italiană ’modernă’, cea care adică se conturează la începutul secolului al XX-lea, are, în D’Annunzio şi, mai cu seamă, în Pascoli, figuri (modelizante, întocmai) în care actul poetic creativ e dublat şi susţinut de conştiinţe teoretice nu o dată cu aperturi vizionare ce-au sfârşit prin a determina cotituri radicale în plasma unei literaturi ce acuza, deja de aproape un veac, consecinţele unui provincialism insidios; cu Ungaretti, apoi (un teoretician şi un eseist remarcabil), se inaugurează o adevărată paradigmă a poeţilor pentru care actul creativ e (aproape) de neconceput în absenţa unei conştiinţe teoretice şi critice supraveghetoare; între aceştia – merită să amintim – Mario Luzi se numără printre protagonişti, alături de un Pasolini, Sergio Solmi, Franco Fortini, Carlo Betocchi, Piero Bigongiairi, ca să nu mai vorbim de protagoniştii neoavangardei, i Novissimi, cu Sanguineti în capul listei.
[i] Numeroase sunt dovezile în bibliografia autorului: câteva cărţi, unele dintre acestea masive, de interviuri şi alte câteva zeci, de nu cumva depăşind suta, risipite prin paginile ziarelor şi ale revistelor literare din Italia, dar nu numai, ca să nu mai vorbim de exhibarea sa (în sensul italian al termenului) în ocazii culturale dintre cele mai diverse, de la concerte muzicale (şi pe librete ale sale), la expoziţii de artă, de la momente festive ori inaugurale (un remarcabil omagiu adus, printre multe altele, prietenului său, criticul Carlo Bo, după decesul acestuia, iar exemplele de acest fel abundă şi cu alţi foşti colegi de generaţie, florentini ori nu) şi până la evocări ale unor figuri extra-literare ce-au marcat secolul trecut (Greta Garbo sau Maryline Monroe), incluzând, desigur, dezbateri publice pe mari teme ale actualităţii, din care nu lipseşte poziţia faţă de pace, refuzul violenţei de orice fel, destinul lumii – şi al omului – în lumea de azi şi de mâine.
