Traducând Andrea Zanzotto: Poetul un „botanist al limbii” sau „dincolo de idiom”

Traducând Andrea Zanzotto:   Poetul un „botanist al limbii” sau „dincolo de Citeşte

Poesie di Carmen Gallo / Poezii de Carmen Gallo

Fugarele de Carmen Gallo, Nino Argano Editore Din revista „Le parole Citeşte

Luigi Di Ruscio

Luigi Di Ruscio   Altă tipologie de „poet proletar”:   „...il sottoscritto fortunato / Citeşte

Un alt eseu al amicului Marco Lucchesi

Marco Lucchesi* Scările mele   Cărturar de rezonanţă medievală, în sensul cel mai Citeşte

Un admirabil studiu a,l amicului Marco Lucchesi, poet, traducător, eseist. romancier și academian brazilian

Marco Lucchesi Note despre El Libro dell’Amore de Marsilio Ficino   Lucrul Citeşte

Elio Pecora alte poeme

Elio Pecora alte poeme   * Fericit. Dar cum e posibil ca fericirea Citeşte

David Maria Turoldo – Poemi / Poeme

David Maria Turoldo – Poemi / Poeme Un sacerdote-poeta, un poeta-sacerdote: Citeşte

Between Zenon and Leda (Notes on Marin Sorescu’s Poetry*) George Popescu

Between Zenon and Leda   (Notes on Marin Sorescu’s Poetry*)                                                        George Popescu   Translated Citeşte

Paolo Valesio Il corridoio dei ritratti / Coridorul portretelor

I CORIDORUL PORTRETELOR     Mica sufragerie a hotelului e la demisol și Citeşte

Paolo Valesio atri poemi / alte poeme

I PLECÂND DE-ACASĂ (POESIE) (PARTENDO DALLA CASA) (POEZII), 1990   PROLOG I PEISAGELE ANOTIMPURILOR     Note la Citeşte

Paolo Valesio - saggio e due poemi / studiu și două poeme

PAOLO VALESIO POEZII ALESE (POEZII ALES) INTRODUCERE, NOTE   În românește de   GEORGE POPESCU     Paolo Valesio Citeşte

Filippo Salvatore Poemi / Poeme

Quadrantide   I   Finita è la bufera e regna profondo il silenzio sulla città.   II   Quanto bianchi Citeşte

Omagiu italian lui Valer Dellakeza

Valer Dellakeza   È una vera fortuna per un regista incontrare attori Citeşte

CU ȘI DESPRE EUGENIA SERAFINI 20 ANNI FA

George Popescu   EUGENIA SERAFINI: poetă, artistă polifonică și ambasadoare a României Citeşte

Alte poeme prin ani...

în disprețul oricărei geometrii...   acesta e un demon, a zis mușcând Citeşte

Poeme prin ani...

în autobuzul 27...   tu, fată umbră, soră a lui san francesco cel Citeşte

Răspuns la o anchetă în perspectiva integrării noastre în UE.

George Popescu   Proba Ithacăi: angelus novus şi umbra lui Zarathustra 26 noiembrie Citeşte

Fabrizio Dall`Aglio Hic et Nunc.

  Fabrizio Dall`Aglio   Hic et Nunc.   Poezii, 1985- 1998 (Cu o prezentare și texte Citeşte

Traduceri diverse

Gabriella Musetti   Dalla raccolta Un buon uso della vita, Samuele Editore, Citeşte

Poeme regăsite

George Popescu și dacă nu astăzi și dacă nu astăzi atunci când? printre Citeşte

Traducând Andrea Zanzotto: Poetul un „botanist al limbii” sau „dincolo de idiom”

28 April 2022
Autor

Traducând Andrea Zanzotto:

 

Poetul un „botanist al limbii” sau „dincolo de idiom”

 

George Popescu

 

Puțini știu – chiar dintre studioșii vastei și polivalentei sale opere, de la poezie la narativă, de la jurnalism la teatru, de la culegător și exeget de folclor – că Pier Paolo Pasolini s-a ocupat și de lingvistică, angajându-se, încă din deceniul al șaselea, în dezbaterea subsumată sub emblema a ceea ce a constituit, încă de la Dante, la questione della lingua. Intervențiile sale aveau să constituie corpusul cărții apărute în colecția „Storia d`Italia” a editurii torineze Einaudi, în 1972, sub titlul „Lingua” („Limba”), în care cititorul e avertizat, încă din primele paragrafe asupra unei realități, dacă nu cu totul singulare în raport cu alte culturi, atunci cel puțin infinit ai particularizate: inexistența unei adevărate limbi italiene naționale. Ori, mai precis, existența unei italiene – medii, standard, literare etc. – foarte recente, a cărei impunere în conștiința publică a fost posibilă odată cu apariția și evoluția noilor tehnologii mediatice, în special televiziunea.

În acest sens, Pasolini susținea încă de la mijlocul anilor cincizeci, că „…dacă vrem să descoperim o oarecare identitate între cele două figuri ale dualității (limbă vorbită, limbă literară), trebui s-o căutăm în afara limbii, în interiorul acelui individ istoric care e în același timp utilizator al acestor două limbi: care e unul și descriptibil istoric într-o unitară totalitate de experiențe”[1].

Invocarea lui Pasolini ca preambul la un studiu de laborator consacrat experienței traducerii poeziei lui Andrea Zanzotto nu e, cum pare, nici o incidență „retorică” și cu atât mai puțin un fad exemplu de convențional istorico-literar. E mai curând o tentativă cu substrat strategic bazată pe două circumstanțe reale în destinul creativ a celor doi mari scriitori ai ultimelor șapte decenii ale culturii italiene și universale: întâi de toate, ambii au creat și s-au folosit, fideli locurilor natale, ale copilăriei și primei tinereți (cazul lui Pasolini) ori pe întregul parcurs al existenței (cazul lui Zanzotto) de dialect, în care au scris și căruia i-au conferit atributul de cvasi-unic vehicul în aventura de autentificare a cuvântului literar și, în special, a celui poetic. Pasolini și-a scris și publicat întâile culegeri lirice în friulană, dialectul provinciei Friuli, pentru al cărui statut de „limbă neolatină”, în rând cu cele deja istoricizate, inclusiv româna despre care a scris, revenind la el și la maturitate, în timp de Zanzotto, născut în localitatea colinară sub alpină Pieve di Soligo, la nord de Belluno, și-a întrețesut discursul său poetic, de-a lungul întregii creații, cu lexeme din dialectul natal, restrâns, cum avea să declare în repetate rânduri, chiar la palierul micilor localități ale zonei al cărui Virgiliu (el Eglogelor și al Bucolicelor) s-a dorit, fie și sub veșmântul modern și chiar post-modern, al unui experimentator cu totul particular în poezia insulară și universală.

În al doilea rând,  cei doi scriitori au fost pentru câțiva ani imediat postbelici colegi la un liceu din zona de confluență dintre cele două provincii venete, iar Zanzotto evoca, într-un articol omagial consacrat prietenului și, în același timp, unul dintre primii critici ai poeziei sale, cum ambii „inventaseră” metoda predării latinei elevilor lor având drept obiect plantele și pomii din grădina școlii și din vecinătățile campestre. O experiență care, cel puțin pentru Zanzotto, va căpăta valențe funcționale la nivelul propriului limbaj poetic care l-a singularizat până în a-i transforma opera într-o veritabilă probă de comprehensiune și de exegetică, sfârșind, aproape, în definirea ei drept cvasi-intraductibilă.

 

*

Aspectul biografic-memorialistic de mai sus poate constitui un punct de plecare, dacă nu resortul ori grila cea mai profitabilă nu doar în exegeza poeticii zanzottiene, ci și în actul de traducere a operei sale lirice, ambele înscriindu-se într-un proces ce s-a constituit încă de la debutul autorului cu volumul Dietro il paesaggio (În spatele peisajului) din 1951 și până la ultimele sale opere edite, Sovraimpressioni (Supraimpresii), din 2001, și Conglomerati, din 2009, într-un nod central al întinsei bibliografii critice.

Într-un studiu apărut într-un număr al revistei multilingua „Paradigma”[2] sub titlul de sorginte pasoliniană cu referent în Commedia dantescă „Divina Mimesis”, îmi structuram discursul în trei secțiuni (subtitrate „Scandalul indicibilului”, „Le désastre obscur” și „Subiectul-Absență”). Notam acolo, în marginea premonițiilor nietzscheano-heideggeriene ale schimbării de registru aperceptiv al Adevărului din orizontul „raționalității” cartesiene în cel a aleteheii, că

”Pentru Andrea Zanzotto, (…) unica opțiune de urmat s-a dovedit a fi aceea de a-și cerceta, printr-un survol mortal, un topos, un „peisaj”, exact circumscris, însă nu în exactitatea sa decorativ-geografică; a se situa în spatele (sau înlăuntrul) peisajului echivala, pentru el, cu gestul liminar al scufundării în vertijul non-sensului, în acel „dezastru obscur”, numit și interogat și de Henri Michaux (…). Sarcina sa, și a Poetului post-ermetic și post-avangardist, în chiar vremea în care neorealismul, în Italia, și `angajarea` (sartriană, camusiană, althusseriană) în Franța aruncau în derizoriu orice pretenție transcendentală a poeticului, era aceea de a fora pe verticala unei quiddități de natură geologică către structurile mereu disimulate ale Logosului; o mișcare într-un sus și într-un jos, așa cum observa cu pertinență Stefano Agosti, cel mai subtil exeget al său; și, în același timp (…),adică, oarecum paradoxal, fixând punctul cel mai de sus al investigației cu chiar volumul de debut, Dietro il paesaggio, spre a ajunge, abia cu trilogia alcătuită din Il Galateo in Bosco (Bunele maniere în Pădure), Fosfeni și Idioma (din 1978-1986), la punctul cel mai de jos al experienței sale”.

În fapt, problema indicibilului a fost, de la început și rămâne de o actualitate stringentă în receptarea poeticii zanzottiene, cum anticipam deja, punctul central și de o acută provocare , a cititorului cât, îndeosebi, a traducătorului. Până într-atât încât un critic[3], susținea că „Cine, dintre susținători, afirmă că înțelege întreaga operă a lui Zanzotto, nu spune adevărul, în opinia noastră, oricât de ilustru și competent studios ar fi. De cealaltă parte, cine, dintre detractori, afirmă că întrucât înțelegerea e dificilă ori imposibilă, atunci poezia sa valorează puțin ori nimic ori de-a dreptul nici nu e poezie cu siguranță nu s-a implicat în mod serios să-i aprofundeze cunoașterea, limitându-se la o lectură superficială”.

În acest context, nu e de mirare că partea cea mai consistentă a exegezei zanzotiene e consacrată problemei acelui „dezastru obscur” subsumat, pe verticală și pe orizontală, unui corpus lexematic migrând de la plurilingvism, glosolalie, xenoglosie, neeludând, firește, figuri stilistice clasicizate precum aliterația, nici non-sensul lacanian[4], sfârșind chiar cu ceea ce Zanzotto însuși va numi și va uza, chiar într-un poem programatic și deopotrivă singular sieși, o „limbă” petél, ceea ce corespunde limbajului matern de alint pentru bebeluși, invocând chiar o imaginară relație de natură uterină. E cazul unuia dintre poemele sale cele mai comentate și mai intrigante pentru traducătorii săi intitulată Elegie in petél. Am descoperit astfel că unii dintre aceștia au preferat (în germană și franceză, spre exemplu) să indice pur și simplu drept „limbaj infantil”, pe când personal, oscilând între a-l traducere prin Elegie în gângurit, ori a-l lăsa ca in dialect, cu o notă în subsol, cum de altfel autorul însuși a procedat în varii cazuri chiar pentru cititorul italian.

Dificultățile traducerii (în parte comune cu actul de „înțelegere”) poeziei lui Zanzotto sunt cunoscute, încă de la primele tentative de prin anii `60, dar ele au continuat în ultimele decenii, până la decesul său (în 2001, la vârsta de 90 de ani) și mai ales în acești ultimi ani postumi, existând astfel o consistentă bibliografie, din care nu lipsesc nici două congrese în care confruntarea cu textele de către cutezători tălmăcitori ocupă un loc major. Nu trebuie ignorate – dimpotrivă, ele se confirmă utile repere instrumentale – nici frecventele intervenii ale poetului în această perspectivă, fie prin studii din arealul teoretic al traductologiei, fie mărturii, trimiteri indicative la propriile sale texte poetice, în direcția definirii unei gramatici naturale (ceea ce Eugenio Montale sugera, încă din 1968, a fi „un adevărat plonjon în acea pre-expresie care precede cuvântul”[5]) frecvente în interviurile pe care le-a acordat.

Spațiul reductiv al intervenției mele nu-mi permite a străbate, fie și cu titlul de… inventar imensa bibliografie a acestui aspecte care s-a extins îndeosebi în ultimii ani. Mă mărginesc să trimit doar la două congrese, fiecare cu o semnificație particulară, de vreme ce întâiul era organizat în Franța, la Nancy, în 2012, la un an de la moartea poetului, cel de-al doilea, cu tema „Plurilingvistmo e traduzione in Andrea Zanzotto”, având drept supra titlu un vers zanzottian „Nel melograno di lingue[6].

 

Printre intervențiile editoriale ale autorului în problematica traducerii, sunt de menționat cel puțin două contribuții și ele devenite, prin ani, puncte de reper pentru diverșii exegeți și traducători. Este vorba de studiul Sula traduzione („Despre Traducere”) scris prin anii Șaizeci și publicat în diverse alte culegeri critice, inclusiv ca addenda la volumul mai înainte citat, ca și un eseu cu titlul Futuro e lingue, din care selectez, dat fiind că discursul vizează, mai larg, problema, actuală în ultimele decenii, a fenomenului de marginalizare a identităților unor limbi în procesul în act de anglicizare.

„A frunzări o gramatică și a observa diversitatea de declinări, conjugări, forme sintactice ori jocuri ortografice e constituit un vechi sport al meu. În fond eu am fost mai mult un `botanic` al gramaticilor decât un cunoscător, fie și mediocru, al unor limbi. Există aici o obscură problemă a mea poate legată de un anumit mod de a se situa al actului meu poetic. Însă tocmai navigând într-un fel aproximativ înăuntrul acestor gramatici mi se întâmplă deseori plăcerea de a descoperi flori speciale, eflorescențe uimitoare cu care prea bine pot fi comparate toate limbile, eflorescențe chiar și periculoase”.

 

 

 

*

 

Oltranza oltraggio

 

Salti saltabecchi friggendo puro-pura

nel vuoto        spinto              outré

ti fai più in là

intangibile – tutto sommato –

tutto sommato

tutto

sei più in là

ti vedo nel fondo della mia serachiusascura

ti identifico tra i non i sic i sigh

ti disintentifico

solo non solo sì solo

piena di punte immite frigida

ti fai più in là

e sprofondi e strafai in te sempre più in te

fotti il campo

decedi verso

nel tuo sprofondi

brilli feroce inconsutile nonnulla

l’esplodente l’eclatante a non si sente

nulla non si sente

no        sei saltata più in là

ricca saltabeccante                 là

 

L’oltraggio

 

Ultra-limită ultraj

 

Sari țopăi arzând pur-pură

în gol  impuls            outré

te miști mai încolo

intangibilă      până la urmă –

până la urmă

totul

te miști mai încolo

te văd în adâncul seriînchisobscure a mea

te identific printre nu sic!-uri hâc-uri

te dezidentific

doar nu doar da doar

plină de vârfuri nemiloasă frigidă

te miști mai încolo

și adâncești și te pre(a)faci în tine tot mai în tine

ruinezi câmpul

ucizi vers

în adâncirea ta

lucești sălbatic nedeșiratul fleac

explozivul eclatantul și nu se aude

nimic

nimic nu se aude

nu        ai sărit mai încolo

bogată țopăială           acolo

 

Ultrajul

 

 

*

 

Come ci si trova col sangue-di-naso

sangue gnomo o bambino o babbuino

senza apparentemente

– sangue non pertinente –

alcuna causa

Una goccia che potrebbbe essere muco

ma invece è rossa

sul tavolo o sul fazzoletto

ecco a che somiglia ora

trovarmi

improvvisamente davanti

alle linee

che ormai non dovrei più scrivere

e invece e chi sa / da che rare nari /

sbuca questa che si fa lacca sulla tavola/

un rosso che non posso rifiutare

rosso di cellule già non più ad

alcuno appartenenti

rosso epistassi innocente

“che passerà subito”, anzi

“che è già passata, sotto il sempre”

(“è come se fosse già passata

senza necesità, certo, di tamponi

o luci o tenebre

o effetti speciali”)

 

 

 

*

 

Ca atunci când ne trezim cu sânge-n-nas

sânge pitic sau bebeluș sau babuin

fără în aparență

– sânge neiertător –

vreo cauză

Un picur ce-ar putea fi un muc

însă e roșu

pe masă ori pe batistă

iată cu ce seamănă acum

acest a mă afla

pe neașteptate în fața

liniilor

pe care de-acum n-ar trebui să le scriu

și de fapt și cine știe / din ce rare nări /

iese asta ce se face baltă pe masă /

un roșu pe care nu-l pot refuza

roșu de celule deja fără

vreun apartenent

roșu sângerare inocentă

„ce va trece imediat”, ba încă

„a și trecut, pe veci”

(„ e ca și cum ar fi trecut

fără vreo nevoie, firește, de tampoane

ori de lumini ori de bezne

ori de efecte speciale”)

 

 

 

Alto, altro linguaggio, fuori idioma?

 

Lingue fioriscono affascinano

inselvano e tradiscono in mille

aghi di mutismi e sordità

sprofondano e aguzzano in tanti e tantissimi idioti.

Lingue tra i cui baratri invano

si crede passare – fioriti, fioriti, in altissii

sapori e odori, ma sono idiozia

idioma, non altro, è ciò che mi attraversa

in persecuzioni e aneliti h j k ch ch ch

idioma

è quel gesto ingessato

che accumula

sere sforbiciate via verso il niente. Ma

pare che da rocks crudelmente franti tra

denti diamantiferi, in

ebbri liquori vengano gl’idiomi!

Pare, ognuno, residuo di sé, di

io-lingua, ridotto a seduzione !

Ma vedi come – in idioma – corra i più orribili rischi

la stessa estatico scegliere, di ogni devozione

E là mi trascino, all’intraducibile perché

fuori-idoma, al qui, al sùbito,

al circuito chiuso che pulsa,

al grumo, al giro di guizzi in un monitor

Non si siano idiomi, né traduzioni, ora

entro il disperso

il multivirato sperperarsi in sé

di questo ritornante attacco dell’autunno.

“Attacco”, “traduzioni” che dissi? O

altri sinonimi h j k ch ch ch

sempre più nervosamente adatti, in altri idiomi?

Ma che m’interessa ormai degli idiomi?

Ma sì, invece, di qualche

piccola poesia, che non vorrebbe saperne

ma pur vive e muore in essi – di ciò m’interessa

e del foglio di  carta

ventosa di una ValPiave

davvero definitivamente

canadese o australiana

o aldilà.

 

 

Înalt, alt limbaj, dincolo de idiom?

 

Limbi înfloresc fascinează

împăduresc și trădează în mii

de ace de mutisme și surzenii

se scufundă și ies în afară în atâția și-atâția idioți

Limbi prin ale căror hăuri în van

credem că trecem – înflorite, înflorite, în înălțătoare

miresme și arome, dar sunt idioțenie

idiom nimic altceva, e ceea ce mă traversează

în persecuții și gâfâieli h j k ch ch ch

idiom

acest gest tencuit

ce acumulează

sere feliate către nimic . Însă

pare că de la rockeri prea sălbatec înfrânți

între dinți diamantiferi,

în bete lichioruri ar sosi idiomurile!

Pare, fiecare, reziduu de sine,

de eu-limbă, redus la seducție!

Dat uite cum – în idiom – se asmut cele mai oribile riscuri

aceeași extatică alegere, a oricărei devoțiuni

Și acolo mă târăsc, la intraductibil fiindcă

în afara-idiomului, la aici, la imediat,

în circuitul închis ce pulsează,

la cheag.la șiroirea de străluciri într-un monitor

Nu există idiomuri, nici traduceri, acum

în dispersa

mult-râvnita risipă de sine

a acestui repetat atac al toamnei.

„Atac”, „traducere”, ce-am zis? Ori

alte sinonime h j k ch ch ch

mereu mai nervos adaptate, în alte idiomuri?

Dar ce mă interesează pe mine niște idiomuri?

Păi, da, sigur, pentru vreo

mică poezie, de care n-ar vrea să se știe de ea

însă în ele trăiește și moare  – de aceea mă interesează

și de foaia de hârtie

luată de vântul unei ValPiave

cu adevărat și definitiv

canadeză sau australiană

ori dincolo.

 

 

Maurizio Cucchi, La beltà presa a coltellate?, pp.251-71

 

Ascoltando dal prato. Divagazioni e ricordi, a cura di G. Ioli, Interlinea, 2011.

 

Caosmos, Luigi Tassoni, titlu, Carocci, 2001.

 

ZANZOTTO. Cfr. Il Galoteo in bosco, Milano, Mondadori 1978; c

Mistieròi, poemetto dialettale veneto … , Feltre, Castaldi, s.d.

[ 1979] o

 

L’adesione di Noventa al dialetto (scarse le liriche

in italiano, mentre una è in un tedesco goethiano) non

è soltanto del tutto riflessa, ma anche estremamente

complessa nelle sue motivazioni. Per un verso il veneto

è anche per Noventa, come ha chiarito soprattutto

Zanzotto, Ursprache, lingua del ritorno alle origini e

del regresso alla madre, « nei momenti che ‘l cuor …

se rompe ; ed è Io strumento che meglio garantisce

alla poesia il suo carattere « orale », per la recitazione

e la declamazione – il quale presuppone non, come nei

« moderni », una società letteraria, ma un sodalizio (i

modi della prima diffusione delle liriche noventiane

sono ben più che un aneddoto): che anzi, più profondamente

ancora, riduce il rischio per Noventa mortale del passaggio dal pensiero pensato a quello espresso o, peggio, scritto ( « scrivere è decadere ».ö

 

*

 

Niva Lorenzini, „Una trilogia tra senso e suono”, In Niva Lorenzini, Il presente della poesia/ 1960-1990. Bologna, Il Mulino, 200-206.

 

Maria Luisa Ardizzone, „La poesia `minerale` di Andrea Zanzotto, In: Forum Italicum, 23, 1/2: 3-16.

 

Alții: „La serpentina dell`alambico”, 1984

 

– Zanzotto tra norma e disordine, 1969

 

Beverly Allen, „Zanoztto`s grammaticalismo: Positions and Performance”. In: Stanford Italian Review 4: 109-244

 

”Peisajul e pentru mine `obiectul identificat` de un radar erotic emis deNarcis inițial și reintră, prin `peisaj, susținând eul. Și de la eu, ii-ii (articolul hotărât italian la pl.), adică cei mulți (aș vrea așa să fie). (…) Reapare mereu vechea mea tendință de a-mi trasa urme ale unui `peisaj metafizic, adică înțeles ca pol de unde pare realitatea ca atare `autorizată` să existe, `laudabilis`, altminteri etic a sfârșește colaps: imediat, aici și acum. Iar asta nu e de gândit din punct de vedere fizic” (Interviu 1988: 184-185).

 

Iter poetico

 

Mengaldo, p. 870:

 

  1. afirmat ca poetul cel mai însemnat al celei „de-a patra generații”;

Coerent unei poziții de izolat care va rămâne mereu a sa, Zanzotto se prezintă la început, însă cu totul conștient și aproape eroic, ca un epigon din afara epocii (fuori tempo) al ermetismului”. Mai indiferent la Montale, se reconectează la Ungaretti și Quasimodo (…), Gatto, urcând apoi la Eluard și la surrealiști, la D`Anunzio și Rilke și la acei Leopardi și H Traducând Andrea Zanzotto:

 

Poetul un „botanist al limbii” sau „dincolo de idiom” Hölderlin („viaggiai solo in un pugno, in un seme / di morte, colpito da un dio”) ce vor rămâne principalele sale stele polare, în virtutea unei „intens nostalgii pentru momentul eroic al poetului ca legisltator, sacerdot și miel de sacrificiu” (Fortini).

În Dietro il paesaggio și Vocativo, „risipa (scialo) de stileme ermetice de-acum ieșite din uz: de la pluralele emblematice la sintaxa lui a (GP prep. rom. la, dar și atributivă a, al) (…) de la adjectivarea insidioasă (…) la semantica etimologică la jocul neînfrânat al analogiilor (…).

 

Nu e vorba doar de o saturație culturală și manierism: perpetua elocvență și tensiunea hiperliterară denunță deja, în închisa și sumbra energie a stilului (există indicii precoce densele partituri aliterante, spre exemplu cel dinn „Un ars astru distrus-a acest pământ”, acea atitudine transgresivă ori de „oltranza-oltraggio” (formulă a volumului Beltà în raport cu limbajul, care va rămâne constantă la Zanzotto. .

[1] Cf. Culegerea de studii cu titlul „Empirism critic”, Milano, Garzanti, 1972, aici a se vedea extras studiul LINGUA, în ediția editurii torineze Einaudi, 1972, p. 2.

[2] Pe care am susținut-o neîntrerupt secondându-l pe fondatorul ei, Marin Mincu, număr consacrat și lui Zanzotto în care propuneam un cunoscut și discutat poem al său cu titlul Ligonàs ca și un interviu al autorului său prilejuit de omagierea vârstei octogenare.

[3] Stefano Valentini, într-un articol publicat în revista „La Nuova Tribuna Letteraria”.

[4] Interesantă e observația avansată de Stefano Agosti potrivit căreia poetica zanzottiană a „subconștientului” tradusă într-un limbaj al non-sensului și al ininteligibilului devansează cu câțiva ani celebrul seminar lacanian.

[5] „Poezia sa este un adevărat plonjon în acea pre-expresie ce precede cuvântul articular și care apoi se mulțumește cu sinonime de ghicitoare, de cuvinte ce se alătură doar prin afinități fonice (aliterative, n. ns.), interjecții și mai ales iterații. E un poet percutant, însă nu gălăgios: metronomul său e poate bătaie inimii (…) O poezie de inventar ce sugerează o putere și acționează ca un drog asupra intelectului rațional al cititorului”).

[6] În „rodia de limbi”. Plurilingvism și traducere la Andrea Zanzotto”, de fapt un proiect de cercetare al Facultății de Litere de la Florența, desfășurat la Strasbourg, în îngrijirea Giorgiei Bongiorni și Laurei Toppan, publicată de University Press din Florența, în 2018.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Arhiva

April 2022
M T W T F S S
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
252627282930