Dacă veritabilul act filosofic nu e (probabil) sinuciderea, cum cutezase să gândească Novalis, filosofia poate rămâne, cu gândul aceluiași, „ca toate științele, ca matematica: arbitrară, o metodă ideală și descoperită prin ea însăși de a observa, de a ordona etc. – interiorul”.
A filosofa, adăugase Karl Jaspers peste un veac și ceva, înseamnă a fi pe cale.
Iar a fi pe cale, a te afla pe drum reprezintă un (posibil) răspuns la întrebările ce-ți survin din toate părțile.
Cum să mă ajut în neputință? – iată o întrebare retorică pe care același gânditor, pe urmele Stoicului, o așeza la temelia actului gândirii. Căci gândirea, dacă și când se ia în serios, dacă respinge tentația relativizării cu consecințele pulverizatoare ale acesteia, trebuie să purceadă la drum: să caute adică să înfrunte limita, să o depășească, să rezolve situații-limită în care ființa, agresată, solicită sprijin. Dar pe ce fel de cale (mai) apucă filosofia/filosoful astăzi, în această epocă a atâtor post: post-istorie, post-industrie, post-modernism? Cum poate supraviețui filosofia pericolelor pe care le reprezintă atâtea curente difuze, precum pragmatismul, tehnicismul ?
Luigi Pareyson, în celebra lucrare „Verità e intcrpretazione”, concede că „ele (aceste concepții difuze, precum pragmatismul și tehnicismul, n.ns.) atestă acea criză a filosofiei ce poartă cu sine, printre altele, superstiția științifică, fanatismul religios, triumful ideologiei, toate consecințe ale instrumentalizării gândirii…”
Care e remediul, după gânditorul italian? Iată-1: „In questa situazione, il commito del filosofo e di richiamare il pensiero alla sua originaria dimensione ontologica e alla sua autentica funzione di verità”.
Dar a readuce gândirea la dimensiunea sa ontologică originară, la izvoare, presupune pe de o parte o întreprindere de „salubrizare” a conceptelor filosofice pe care tradiția le-a tezaurizat, iar pe de altă parte un act de restaurație a funcției autentice de adevăr, de care tocmai vorbea italianul. Această funcție recheamă, la rându-i, reconsiderarea funcției cuminecătoare a Verbului. Iar asta înseamnă „privire” critică.
Am făcut, iată, un lung ocol, încercînd să intru în rolul T(înărului) P(rieten) citind cartea lui Mihal Şora intitulată cu atîta prudență socratică „Eu & Tu & El & Ea sau dialogul generalizat”. Am zis „prudență socratică”, riscând nu atât de gratuit tautologia: întâi, fiindcă Mihai Şora, în toată personalitatea sa, îmi evocă pe Mai Știutorul atenian prin metodă (îndoiala, retorica înscenată, .falsul ori numai aparentul caracter public al discursului și, de ce nu, chiar o abia perceptibilă funcție didactică a filosofiei), prin miza esențial euristică a demersului său. Îndoiala nu e aici doar divulgată, ci instituționalizată și asumată ca atare, îndoială carteziană, desigur, căreia gânditorul nu-i (mai) poate opune decât cel mult certitudinea cogitării carteziene, ca să spun astfel. Nu-i vorba, zic, doar de o metodă socratică în esența ei, ci de socratica însăși, ca știință, așa cum o definise același Novalis: „Sensul socraticii, subliniase acesta, este că filosofia se află pretutindeni și nicăieri; și că se poate, fără dificultate, să te orientezi pretutindeni și să găsești ceea ce cauți…”
Asta însemnând, așadar, fixarea unui punct, identificarea unei poziții a adevărului, adică de a determina relațiile acestui punct (întâmplător, oricare) cu adevărul.
Punctul fixat de Mihai Şora e, mai întâi, verbul a fi, care, după ce semnifică ființa, trimite la prezență/prezent, iar apoi, verbul a avea, care, poate chiar mai înainte de a însemna avere/avut, trimite la trecut, la memorie.
În cartea sa, Mihai Şora trece decis și tulburat dinspre a fi înspre (era să zic întru) a avea: problemul, vorba lui Eminescu, devine nu atât de metodă, cât de urgență. Exteriorul presează. Eticul strigă sufocat, asediat: nu numai gândirea a fost instrumentalizată, cum credea Pareyson, dar, la noi, în acei /acești ultimi ani de confiscare a ființei, chiar și inferioritatea a fost instrumentalizată. Prin tortura minciunii, suspiciunii, cenzurii intime. Vinovăția stăruie în noi, precum fructul în floare. Cuvintele s-au demonetizat printr-o îndelungă și sistematizată proastă întrebuințare. Comunicarea însăși a fost torpilată, obstaculată, aruncată în aer. S-a instituit monologul demolator – cuvântul demolează case, sate, orașe; destituit din funcția adevărului, pretinde exact contrariul, adică edificarea adevărului. Dar el, cuvântul, în varianta sa monologică, nu numai că deconstruiește, că distruge, demolează, ci a început, iată, să construiască minciuna. Ne aflăm nu doar în plină criză a subiectului, dar și în plină criză a obiectului (sau a objectului, cum ar spune Mai Ştiutorul însuși).
Alertată, conștiința se mobilizează împotriva acestui Pseudo-uzurpator. Pseudo nu e doar partea de eroare ontologică din om, nu este omenescul din condiția noastră divină, nu numește căderea, păcatul, toate „salvând-se” prin ceea ce derivă din superbia (totuși) lor originară: este chiar „înlocuitorul” de care vorbea cu atâta forță poetul (Mircea Dinescu): înlocuitor de cafea, de carne, de cuvânt, de ființă, de om. Modus-ul latin s-a dizolvat, a fost dizolvat. Trăim în imperiul orb și obscur al Ne-măsurii. Remus a încălcat nu doar granița, acel sinodus convenit cu Romulus, acea limită a cetății, care păstrează identitatea acestei cetăți, dar chiar a atentat la modus-ul interior al fratelui/semenului său. E punctul critic în care divinitatea se retrage și ne lasă dinaintea posibilului. Dincolo de limita în care ispita malefică din noi, din fiecare, bine instrumentalizată din exterior, de un sistem care și-a învins și sila și spaima de consecințe, devine, poate deveni, vai, productivă. Ba a și devenit.
În fața dezastrului, filosoful, care n-a abandonat calea, tao, recheamă originea, izvorul care încă mai stăruie limpede ,sub răzor”; reinvestește în Cuvânt funcția adevărului, îl exorcizează, îl conjugă, îl pune în dialog. Un dialog în trepte: eu/eu, eu/tu, eu/el, ea/tu, tu/tu, el, ea.. Dialogul generalizat. Rectè, dialogul în agora. Pură socratică.
Mihal Şora cunoaște bine paradigma aceasta: el știe că Platon a fost și un discipol infidel. Socrate (ne asigură Cornelius Castoriadis într-un studiu recent, intitulat „Les intcllectuels et l’histoire”) fusese filosof și cetățean. Menirea lui era să participe la instituirea legilor cetății sale și ale altora. Solon fusese exemplul cel mai cunoscut, apoi Protagoras, în colonia elină din Italia. Socrate fusese ultimul din acest lung șir de filosofi. El discută împreună cu concetățenii săi în agora, are familie, are copil. Ia parte la trei expediții militare, își face, adică, datoria față de polis, Acoperă chiar funcții de magistratură în cetate.
Este exact și întregul demers al lui Mihai Şora: gânditorul/intelectualul nu mai are voie să asiste la procesul „generalizat” de destrucție din jurul său, cetatea e în pericol, intelectualul nu are arme, nu poate să se opună decât prin Cuvânt. Prin cuvântul său. El face atunci ceea ce elinii numeau chiar pe vremea lui Socrate, poate chiar cu cuvintele acestuia, o polis andra didaskei, o educare a oamenilor de către cetate. Operă formativă, în esență, nu prin școală, din care dialogul a fost izgonit, nu prin legislație, din care spiritul adevărului și al justiției a fost exilat, ci prin actul cultural, filosofic, poetic, artistic.
Cartea lui Mihai Şora e o Etică Nicomahică adusă în prezent, în prezență, odată cu valorile morale ale verbelor a fi și a avea, valorile/valențele originare ce păruseră pierdute. Păruseră ? Nu, fuseseră sistematic compromise, refuzate, izgonite. Numai dialogul, ca instituție a comunicării, a comuniunii, mai poate restabili, dacă nu chiar adevărul în lăcașul său, atunci cel puțin domnia sau domeniul legii. Mihai Şora discută în această carte a sa despre „reguli de conduită”, de „atitudini de comportament”. Aici-ul și acum-ul sînt formele derizoriului, ale datului înrobitor, asfixiant, obstaculant în drumul lui a fi spre avutul său, al Ființei spre sine. Depășirea acelui aici și a acestui acum înseamnă alegere, presupune opțiune. Mai mult, alternativă. Ne situăm, poate, în miezul dilemei heraclitiene. Alteritatea nu e însă doar un aspect printre altele de alegere, ci însuși temeiul ființei. Opusul lui „aici”, dacă înțeleg bine, dacă îl urmez cu fidelitate pe socraticul M.Ş. (Mai Ştiutorul), nu este „acolo”, ci celălalt „aici”, aici-ul originar, deposedat de avutul său, frustrat de dreptul la propria condiție de-a- fi-prezent, de a surveni în prezența mea, a noastră.
Asta înseamnă deopotrivă un efort de dezambiguizare (problemă hermeneutică) a comunicării și de terapie a sinelui, cănit sub incidența gravei culpabilizări. Cum să înfrunți vinovăția dacă nu asumînd-o? Prin cercetare detaliată, euristică, „morfologică”, în persoană, reînvățând împreună ceea ce am putea numi gramatica ființării, a comportamentului lui a fi și a avea, căci împreună înseamnă laolaltă; după o auto-separare, urmată logic și legic de o auto-unire. Conjugare. Să pui, adică, la un loc ceea ce a fost disociat anapoda, terfelitor și jignitor. Putința și modelul, identitatea și paradigma, iată temele alternative ale gândirii lui Mihai Şora. Întâmplarea ne paște, zice limba română, de oriunde, de pretutindeni. Mai ales acum. Mai ales, aici. Ea reprezintă unica „linie de conduită” impusă. Este modus-ul malefic, destructiv. Hotărnicirea forțată și fortuită. „Aleatoriul aici – spune Mai Ştiutorul – fragilul, precarul, infirmul… ambivalentul așa (noptatic ca Putință, solar ca act)…”
Chiar și virtualitatea trebuie asumată: printr-o bună posesie, printr-o decisă și conștientă epurare a lui a avea de tot ceea ce pseudo tinde să-i inculce în condiție, în Memorie, mai ales.
Istoria e creatoare, e creație, spune cineva; dar creatoare și de bine și de rău, creatoare benefică și malefică. Auschwitz-ul este creație a istoriei, la fel ca și Parthenonul. Măgurele, zicem noi, reprezintă tot o creație a noastră, aici și acum, la fel ca tablourile lui Grigorescu ori Luchian. Morala nu înseamnă pudoare, falsă pudoare, ci adevăr. Adevărul întreg este și Coloana Nesfârșită și Circa X de poliție. Iată pentru ce, personal, îmi îngădui și elimin „nota” lămuritoare pe care autorul acestei lucrări a ținut, în febra evenimentelor lui 1990, s-o adauge la sfârșit. Nu, Mai Ştiutorule, alegoria e încă sumară. Sigur, nu ca „hieroglifă” a adevărului ce nu (mai) poate fi rostit în cetate. Ci ca limbaj secund, așa cum a fost totdeauna. Fiindcă, iată, ce ne-am fi făcut dacă nominalizam un tiran între atâția alții, prezenți ori potențiali?
Și să nu uit: ce i se reproșa lui Platon? Faptul că odată cu el începe raționalizarea realului, altfel spus, legitimizarea puterilor existente. Nu știu ce să cred. Un lucru e însă sigur: la noi, aici și acum, era de trebuință, este de trebuință tocmai „sarcina” inversă : raționalizarea i-realului. Ca terapie de a scăpa de sub presiunea lui. Ca probă de a depăși limitele derizoriului, de a trece încă o dată în hotarul adevărului, iar într-o societate ca a noastră, așa post- cum este, terapia propusă de Mihai Şora e de o actualitate profetică.
febr. 1991
