“Bucătăresele” lui Lenin

Restitui aici un articol publicat cu exact 21 de ani Citeşte

Mihai Șora - Dialogul generalizat sau încercare de a raționaliza i-realul

Dacă veritabilul act filosofic nu e (pro­babil) sinuciderea, cum cutezase Citeşte

Al. Piru - Portret al criticului la maturitate

Nu e, cred, nici cald, nici frig în imediata vecinătate Citeşte

Vinizio Verzieri

Poezia nu e o rânduire de versuri cu cuvinte uzate în Citeşte

Despărţirea de Doinaş

Notă: articol apărut în revista „Ramuri” la 26 mai 2002 Când Citeşte

Italo Calvino Sfidarea labirintului

Sfidarea labirintului[i] De la revoluţia industrială, filosofi, literatură, artă au Citeşte

Brâncuşi şi Montale: o întâlnire dantescă

Am descoperit, cu aproape trei decenii în urmă, un articol Citeşte

Întâlniri indimenticabile

B.  Doi prieteni dragi, el, Andrea Santurbano, italian, ea, Citeşte

Întâlniri indimenticabile

B.  Doi prieteni dragi, el, Andrea Santurbano, italian, ea, Citeşte

Cesare Pavese: Cântec

Cesare Pavese   ”Un sat înseamnă a nu fi singuri, a ști Citeşte

Angelo Sagnelli: ”Poetul ca un monah desculț în orașele goale”

Anna Manna: ”Poetul ca un monah desculț în orașele goale” (Interviu Citeşte

Nadia Cavalera: Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic

Ultra-experimentalism sau poetica nonsensului apocaliptic   Cu câteva luni în urmă, am Citeşte

«Cealaltă Ană» sau Marile Răni ale Poeziei

Destinul poetic al Anei Blandiana, oricât ar părea lipsit de Citeşte

Cântec de trecut muntele

în amintirea lui Patrel Berceanu   ajunsesem unde nu trebuia: pe drumul pe Citeşte

Fernando di Nicola: Ars duplicandi

Prima, la grazia, poi la forza, dopo la fioritura, ecco, il Citeşte

Cesare Segre VISUL EN ABYME ÎN GENIU PUSTIU

Faptul că juvenilul dar postumul Geniu pustiu al lui Eminescu, Citeşte

Piero Bigongiari CONCENTRARE EXTENSIVA LA EMINESCU

Ce mi-i vremea când de veacuri  Stele-mi scânteie pe lacuri... Citeşte

Patrizia Boi – literatura la feminin

    Prezentare şi traducere de George Popescu     Patrizia Boi e o ingineră născută Citeşte

Valerio Magrelli: Eminescu, fără prezentări

Să spunem adevărul, cel mai trist adevăr: printre atâtea nenorociri, Citeşte

Dorin Teodorescu: un model de cărturar uitat

Îi spuneam Mike. Sau mai pe româneşte şi nu fără Citeşte

Mihai Șora – Dialogul generalizat sau încercare de a raționaliza i-realul

30 May 2020
Autor

Dacă veritabilul act filosofic nu e (pro­babil) sinuciderea, cum cutezase să gândească Novalis, filosofia poate rămâne, cu gândul aceluiași, „ca toate științele, ca matematica: arbitrară, o metodă ideală și descoperită prin ea însăși de a observa, de a ordona etc. – interiorul”.

A filosofa, adăugase Karl Jaspers peste un veac și ceva, înseamnă a fi pe cale.

Iar a fi pe cale, a te afla pe drum re­prezintă un (posibil) răspuns la întrebările ce-ți survin din toate părțile.

Cum să mă ajut în neputință? – iată o întrebare retorică pe care același gânditor, pe urmele Stoicului, o așeza la te­melia actului gândirii. Căci gândirea, dacă și când se ia în serios, dacă respinge ten­tația relativizării cu consecințele pulverizatoare ale acesteia, trebuie să purceadă la drum: să caute adică să înfrunte li­mita, să o depășească, să rezolve situații-limită în care ființa, agresată, soli­cită sprijin. Dar pe ce fel de cale (mai) apucă filosofia/filosoful astăzi, în această epocă a atâtor post: post-istorie, post-industrie, post-modernism? Cum poate su­praviețui filosofia pericolelor pe care le reprezintă atâtea curente difuze, precum pragmatismul, tehnicismul ?

Luigi Pareyson, în celebra lucrare „Verità e intcrpretazione”, concede că „ele (aceste concepții difuze, precum pragma­tismul și tehnicismul, n.ns.) atestă acea criză a filosofiei ce poartă cu sine, printre altele, superstiția științifică, fanatismul religios, triumful ideologiei, toate conse­cințe ale instrumentalizării gândirii…”

Care e remediul, după gânditorul italian? Iată-1: „In questa situazione, il commito del filosofo e di richiamare il pensiero alla sua originaria dimensione ontolo­gica e alla sua autentica funzione di verità”.

Dar a readuce gândirea la dimen­siunea sa ontologică originară, la izvoare, presupune pe de o parte o întreprindere de „salubrizare” a conceptelor filosofice pe care tradiția le-a tezaurizat, iar pe de altă parte un act de restaurație a funcției autentice de adevăr, de care toc­mai vorbea italianul. Această funcție re­cheamă, la rându-i, reconsiderarea func­ției cuminecătoare a Verbului. Iar asta înseamnă „privire” critică.

Am făcut, iată, un lung ocol, încercînd să intru în rolul T(înărului) P(rieten) citind cartea lui Mihal Şora intitulată cu atîta  prudență socratică „Eu & Tu & El & Ea sau dialogul generalizat”. Am zis „pru­dență socratică”, riscând nu atât de gra­tuit tautologia: întâi, fiindcă Mihai Şora, în toată personalitatea sa, îmi evocă pe Mai Știutorul atenian prin metodă (în­doiala, retorica înscenată, .falsul ori nu­mai aparentul caracter public al dis­cursului și, de ce nu, chiar o abia per­ceptibilă funcție didactică a filosofiei), prin miza esențial euristică a demersu­lui său. Îndoiala nu e aici doar divulgată, ci instituționalizată și asumată ca atare, îndoială carteziană, desigur, căreia gânditorul nu-i (mai) poate opune decât cel mult certitudinea cogitării carteziene, ca să spun astfel. Nu-i vorba, zic, doar de o metodă socratică în esența ei, ci de so­cratica însăși, ca știință, așa cum o de­finise același Novalis: „Sensul socraticii, subliniase acesta, este că filosofia se află pretutindeni și nicăieri; și că se poate, fără dificultate, să te orientezi pretutin­deni și să găsești ceea ce cauți…”

Asta însemnând, așadar, fixarea unui punct, identificarea unei poziții a adevărului, adică de a determina relațiile acestui punct (întâmplător, oricare) cu adevărul.

Punctul fixat de Mihai Şora e, mai întâi, verbul a fi, care, după ce semnifică ființa, trimite la prezență/prezent, iar apoi, verbul a avea, care, poate chiar mai înainte de a însemna avere/avut, trimite la trecut, la memorie.

În cartea sa, Mihai Şora trece decis și tulburat dinspre a fi înspre (era să zic întru) a avea: problemul, vorba lui Eminescu, devine nu atât de metodă, cât de urgență. Exteriorul presează. Eticul strigă sufocat, asediat: nu numai gândirea a fost instrumentalizată, cum credea Pareyson, dar, la noi, în acei /acești ul­timi ani de confiscare a ființei, chiar și inferioritatea a fost instrumentalizată. Prin tortura minciunii, suspiciunii, cen­zurii intime. Vinovăția stăruie în noi, precum fructul în floare. Cuvintele s-au demonetizat printr-o îndelungă și siste­matizată proastă întrebuințare. Comuni­carea însăși a fost torpilată, obstaculată, aruncată în aer. S-a instituit monologul demolator – cuvântul demolează case, sate, orașe; destituit din funcția adevă­rului, pretinde exact contrariul, adică edificarea adevărului. Dar el, cuvântul, în va­rianta sa monologică, nu numai că deconstruiește, că distruge, demolează, ci a început, iată, să construiască min­ciuna. Ne aflăm nu doar în plină criză a subiectului, dar și în plină criză a obiectului (sau a objectului, cum ar spune Mai Ştiutorul însuși).

Alertată, conștiința se mobilizează îm­potriva acestui Pseudo-uzurpator. Pseudo nu e doar partea de eroare ontologică din om, nu este omenescul din condiția noastră divină, nu numește căderea, păcatul, toate „salvând-se” prin ceea ce derivă din superbia (totuși) lor originară: este chiar „înlocuitorul” de care vorbea cu atâta forță poetul (Mircea Dinescu): înlocuitor de cafea, de carne, de cuvânt, de ființă, de om. Modus-ul latin s-a di­zolvat, a fost dizolvat. Trăim în imperiul orb și obscur al Ne-măsurii. Remus a în­călcat nu doar granița, acel sinodus con­venit cu Romulus, acea limită a cetății, care păstrează identitatea acestei cetăți, dar chiar a atentat la modus-ul interior al fratelui/semenului său. E punctul cri­tic în care divinitatea se retrage și ne lasă dinaintea posibilului. Dincolo de li­mita în care ispita malefică din noi, din fiecare, bine instrumentalizată din exte­rior, de un sistem care și-a învins și sila și spaima de consecințe, devine, poate deveni, vai, productivă. Ba a și devenit.

În fața dezastrului, filosoful, care n-a abandonat calea, tao, recheamă originea, izvorul care încă mai stăruie limpede ,sub răzor”; reinvestește în Cuvânt func­ția adevărului, îl exorcizează, îl conjugă, îl pune în dialog. Un dialog în trepte: eu/eu, eu/tu, eu/el, ea/tu, tu/tu, el, ea.. Dialogul generalizat. Rectè, dialogul în agora. Pură socratică.

Mihal Şora cunoaște bine paradigma aceasta: el știe că Platon a fost și un discipol infidel. Socrate (ne asigură Cornelius Castoriadis într-un studiu re­cent, intitulat „Les intcllectuels et l’histoire”) fusese filosof și cetățean. Menirea lui era să participe la instituirea legilor cetății sale și ale altora. Solon fusese exemplul cel mai cunoscut, apoi Protagoras, în colonia elină din Italia. Socrate fusese ultimul din acest lung șir de fi­losofi. El discută împreună cu concetă­țenii săi în agora, are familie, are copil. Ia parte la trei expediții militare, își  face, adică, datoria față de polis, Acoperă chiar funcții de magistratură în cetate.

Este exact și întregul demers al lui Mihai Şora: gânditorul/intelectualul nu mai are voie să asiste la procesul „ge­neralizat” de destrucție din jurul său, cetatea e în pericol, intelectualul nu are arme, nu poate să se opună decât prin Cuvânt. Prin cuvântul său. El face atunci ceea ce elinii numeau chiar pe vremea lui Socrate, poate chiar cu cuvintele aces­tuia, o polis andra didaskei, o educare a oamenilor de către cetate. Operă forma­tivă, în esență, nu prin școală, din care dialogul a fost izgonit, nu prin legislație, din care spiritul adevărului și al justi­ției a fost exilat, ci prin actul cultural, filosofic, poetic, artistic.

Cartea lui Mihai Şora e o Etică Nicomahică adusă în prezent, în prezență, odată cu valorile morale ale verbelor a fi și a avea, valorile/valențele originare ce păruseră pierdute. Păruseră ? Nu, fuse­seră sistematic compromise, refuzate, iz­gonite. Numai dialogul, ca instituție a comunicării, a comuniunii, mai poate restabili, dacă nu chiar adevărul în lă­cașul său, atunci cel puțin domnia sau domeniul legii. Mihai Şora discută în această carte a sa despre „reguli de con­duită”, de „atitudini de comportament”. Aici-ul și acum-ul sînt formele derizoriu­lui, ale datului înrobitor, asfixiant, obstaculant în drumul lui a fi spre avutul său, al Ființei spre sine. Depășirea ace­lui aici și a acestui acum înseamnă ale­gere, presupune opțiune. Mai mult, alternativă. Ne situăm, poate, în miezul dilemei heraclitiene. Alteritatea nu e însă doar un aspect printre altele de alegere, ci însuși temeiul ființei. Opusul lui „aici”, dacă înțeleg bine, dacă îl urmez cu fi­delitate pe socraticul M.Ş. (Mai Ştiuto­rul), nu este „acolo”, ci celălalt „aici”, aici-ul originar, deposedat de avutul său, frus­trat de dreptul la propria condiție de-a- fi-prezent, de a surveni în prezența mea, a noastră.

Asta înseamnă deopotrivă un efort de dezambiguizare (problemă hermeneutică) a comunicării și de terapie a sinelui, că­nit sub incidența gravei culpabilizări. Cum să înfrunți vinovăția dacă nu asumînd-o? Prin cercetare detaliată, euristică, „morfologică”, în persoană, reînvățând împreună ceea ce am putea numi gramatica ființării, a comportamentului lui a fi și a avea, căci îm­preună înseamnă laolaltă; după o auto-separare, urmată logic și legic de o auto-unire. Conjugare. Să pui, adică, la un loc ceea ce a fost disociat anapoda, terfelitor și jignitor. Putința și modelul, identitatea și paradigma, iată temele alternative ale gândirii lui Mihai Şora. Întâmplarea ne paște, zice limba română, de oriunde, de pretutindeni. Mai ales acum. Mai ales, aici. Ea reprezintă unica „linie de conduită” impusă. Este modus-ul malefic, destructiv. Hotărnici­rea forțată și fortuită. „Aleatoriul aici – spune Mai Ştiutorul – fragilul, precarul, infirmul… ambivalentul așa (noptatic ca Putință, solar ca act)…”

Chiar și virtua­litatea trebuie asumată: printr-o bună posesie, printr-o decisă și conștientă epu­rare a lui a avea de tot ceea ce pseudo tinde să-i inculce în condiție, în Memo­rie, mai ales.

Istoria e creatoare, e creație, spune ci­neva; dar creatoare și de bine și de rău, creatoare benefică și malefică. Auschwitz-ul este creație a istoriei, la fel ca și Parthenonul. Măgurele, zicem noi, repre­zintă tot o creație a noastră, aici și acum, la fel ca tablourile lui Grigorescu ori Luchian. Morala nu înseamnă pudoare, falsă pudoare, ci adevăr. Adevărul întreg este și Coloana Nesfârșită și Circa X de poli­ție. Iată pentru ce, personal, îmi îngădui și elimin „nota” lămuritoare pe care au­torul acestei lucrări a ținut, în febra evenimentelor lui 1990, s-o adauge la sfârșit. Nu, Mai Ştiutorule, alegoria e încă sumară. Sigur, nu ca „hieroglifă” a ade­vărului ce nu (mai) poate fi rostit în ce­tate. Ci ca limbaj secund, așa cum a fost totdeauna. Fiindcă, iată, ce ne-am fi fă­cut dacă nominalizam un tiran între atâția alții, prezenți ori potențiali?

Și să nu uit: ce i se reproșa lui Platon? Faptul că odată cu el începe rațio­nalizarea realului, altfel spus, legitimizarea puterilor existente. Nu știu ce să cred. Un lucru e însă sigur: la noi, aici și acum, era de trebuință, este de tre­buință tocmai „sarcina” inversă : rațio­nalizarea i-realului. Ca terapie de a scăpa de sub presiunea lui. Ca probă de a depăși limitele derizoriului, de a trece încă o dată în hotarul adevărului, iar într-o societate ca a noastră, așa post- cum este, terapia propusă de Mihai Şora e de o actualitate profetică.

 

febr. 1991

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Arhiva

May 2020
M T W T F S S
 123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031